Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 17-18 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În clipele liniștite ale reflecției, ne întoarcem la perspectivele profunde ale lui Ioan Calvin despre psalmi. Comentariul său luminează strigătele inimii lui David din capitolele 17 și 18, dezvăluind adevăruri adânci despre încredere, integritate și protecție divină. Pe măsură ce parcurgem aceste cuvinte străvechi, Calvin ne călăuzește să vedem credincioșia lui Dumnezeu în mijlocul încercărilor. Să ne deschidem inimile pentru a primi înțelepciunea care ne întărește credința astăzi și ne apropie de Domnul care aude fiecare strigăt.
Citește
Citire
Pregătește-ți inima pe măsură ce citim împreună Psalmii 17 și 18. Aceste capitole exprimă rugămintea lui David pentru dreptate și cântarea sa de izbăvire. Lasă cuvintele să te învăluie, invitând Duhul Sfânt să-ți miște duhul. Fă o pauză după fiecare secțiune pentru a respira promisiunile lui Dumnezeu și a reflecta cum vorbesc ele propriei tale călătorii de credință.
Studiu
Calvin deschide comentariul la Psalmul 17 analizând apelul inițial al psalmistului.
1. Ascultă dreptatea mea, o, Iehova. Psalmistul începe psalmul expunând bunătatea cauzei sale. El face aceasta deoarece Dumnezeu a promis că nu va îngădui ca cel nevinovat să fie asuprit, ci îl va ajuta întotdeauna, la vremea potrivită. Unii explică cuvântul dreptate ca însemnând rugăciune dreaptă, o interpretare care mi se pare nesatisfăcătoare. Sensul este mai degrabă că David, încrezându-se în propria integritate, îl interpune pe Dumnezeu ca Judecător între el și dușmanii săi, pentru a cerceta sau a hotărî în cauza sa. Am văzut deja, într-un psalm anterior, că atunci când avem de-a face cu oameni răi, putem protesta cu îndreptățire nevinovăția noastră înaintea lui Dumnezeu. Totuși, deoarece nu ar fi de ajuns pentru credincioși să aibă mărturia aprobatoare a unei conștiințe bune, David adaugă protestului său o rugăciune stăruitoare. Chiar și persoanele nereligioase pot adesea să se laude pe drept cu o cauză bună; dar deoarece nu recunosc că lumea este cârmuită de providența lui Dumnezeu, se mulțumesc cu aprobarea propriei conștiințe, cum spun ei, și, mușcând zăbala, îndură nedreptățile ce li se fac mai degrabă cu încăpățânare decât cu statornicie, deoarece nu caută nicio mângâiere în credință și rugăciune. Dar credincioșii nu depind doar de bunătatea cauzei lor, ci o încredințează și lui Dumnezeu ca să o apere și să o susțină; și ori de câte ori îi lovește vreo nenorocire, ei se refugiază la el pentru ajutor. Aceasta, deci, este însemnătatea pasajului; este o rugăciune ca Dumnezeu, care știa că David a făcut dreptate și și-a împlinit datoria fără a da prilej de vină nimănui, [339] și, prin urmare, a fost nedreptățit de dușmanii săi, să-l privească cu îndurare; și să facă aceasta mai ales deoarece, încrezându-se în ajutorul lui, nutrea o bună nădejde și, în același timp, se roagă lui cu o inimă sinceră. Prin cuvintele strigăt și rugăciune el înțelege același lucru; dar cuvântul strigăt și repetarea a ceea ce denotă printr-o expresie diferită servesc să arate ardoarea sa vehementă, intensitatea sufletului său. Mai departe, deoarece ipocriții vorbesc cu emfază în lauda de sine și, pentru a arăta altora un semn al marii încrederi pe care o au în Dumnezeu, scot strigăte puternice, David protestează despre sine că nu vorbește cu viclenie; cu alte cuvinte, că nu își folosește strigătul și rugăciunea ca pretext pentru a-și acoperi păcatele, ci vine în prezența lui Dumnezeu cu sinceritate a inimii. Prin această formă de rugăciune Duhul Sfânt ne învață că trebuie să ne străduim cu sârguință să ducem o viață dreaptă și nevinovată, astfel încât, dacă sunt unii care ne pricinuiesc necazuri, să putem spune cu îndrăzneală că suntem învinuiți și persecutați pe nedrept. [340] Din nou, ori de câte ori cei răi ne asaltează, același Duh ne cheamă să ne angajăm în rugăciune; și dacă vreun om, încrezându-se în mărturia unei conștiințe bune pe care o are, neglijează exercițiul rugăciunii, îl lipsește pe Dumnezeu de cinstea care i se cuvine, nelăsându-și cauza în seama lui și nelăsându-l să judece și să hotărască în ea. Să învățăm, de asemenea, că atunci când ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, nu trebuie să o facem cu podoabele unei elocvențe artificiale, căci cea mai frumoasă retorică și cea mai bună grație pe care o putem avea înaintea lui constă în simplitatea curată.Apoi, Calvin se îndreaptă spre încercarea inimii în versetul 3.
3. Tu mi-ai încercat inima. Unii sunt de părere că în primele trei verbe timpul trecut este pus pentru viitor. Alții mai corect și mai clar rezolvă cuvintele astfel: Dacă îți încerci inima mea, și o cercetezi noaptea, și o examinezi cu atenție, nu se va găsi nicio viclenie în ea. Dar fără a schimba cuvintele, ele pot fi explicate destul de potrivit în acest fel: Tu, Doamne, care înțelegi toate afecțiunile și gândurile ascunse ale inimii mele, așa cum este prerogativa ta deosebită să încerci pe oameni, știi foarte bine că nu sunt un om dublu și nu nutresc nicio viclenie în mine. Ceea ce David a intenționat să exprime este cu siguranță foarte evident. Deoarece era acuzat pe nedrept și în mod fals de crimă și nu putea obține nici dreptate nici omenie din partea oamenilor, el apelează la Dumnezeu, cerându-i să devină judecător în această chestiune. [346] Dar pentru a nu face aceasta în mod pripit, se supune unei examinări imparțiale, văzând că Dumnezeu, a cărui prerogativă este să cerceteze ungherele ascunse ale inimii, nu poate fi înșelat de aparența exterioară. Timpul când declară că Dumnezeu l-a cercetat este noaptea, deoarece, când un om este retras de la prezența semenilor săi, își vede mai clar păcatele, care altfel ar fi ascunse de privirea sa; la fel cum, dimpotrivă, vederea oamenilor ne afectează cu rușine, și aceasta este, ca să zicem așa, un văl înaintea ochilor noștri, care ne împiedică să ne examinăm deliberat greșelile. Este, deci, ca și cum David ar fi spus: O, Doamne, deoarece întunericul nopții descoperă conștiința mai deplin, toate acoperămintele fiind atunci îndepărtate, și deoarece, la acel ceas, afecțiunile, fie bune fie rele, potrivit înclinațiilor oamenilor, se manifestă mai liber, când nu este nimeni de față ca să le fie martor și să pronunțe judecata asupra lor; dacă atunci mă examinezi, nu se va găsi nici prefăcătorie nici viclenie în inima mea. [347] De aici concluzionăm cât de mare era integritatea lui David, văzând că, atunci când socotea în mod intenționat și cu răgaz cele mai lăuntrice gânduri ale sale, se prezintă atât de îndrăzneț, pentru a fi încercat prin judecata lui Dumnezeu. Și el nu declară doar că este nevinovat de crime exterioare, ci și liber de orice răutate ascunsă. Departe de a nutri planuri răuvoitoare, în timp ce le acoperea cu pretexte frumoase, așa cum pretindeau dușmanii săi, el protestează că cuvintele sale erau o reprezentare sinceră și neîmpodobită a ceea ce se petrecea în inima sa: Gândul meu nu va trece dincolo de gura mea. Gândul nostru se spune că trece dincolo de gura noastră atunci când, în scopul de a înșela, mintea gândește altfel decât exprimă limba. [348] Cuvântul zmh, zimmah, pe care l-am tradus pur și simplu gând, poate fi luat și într-un sens rău pentru dispozitive viclene și răuvoitoare.La versetul 4, Calvin discută lucrările oamenilor în lumina cuvântului lui Dumnezeu.
4. Cât despre lucrările oamenilor, prin cuvântul buzelor tale. Interpreții explică acest verset în sensuri diferite. Unii, gândind că litera v, beth, care înseamnă de obicei în sau prin, este luată pentru împotriva, îl redau astfel: Cât despre lucrările oamenilor pe care le practică împotriva cuvântului tău. Dar înclin mai degrabă spre părerea altora care consideră că aici este lăudată o judecată dreaptă a acțiunilor oamenilor care se formează potrivit regulii cuvântului lui Dumnezeu. Sunt unele persoane istețe și ingenioase care observă cu atenție lucrările oamenilor, dar nu le judecă potrivit cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce am spus până acum nu ne dă totuși pe deplin sensul pasajului. Trebuie să mai luăm în considerare ce înseamnă psalmistul când vorbește despre căile celui care distruge. [349] Unii cred că se referă la oamenii din propria sa companie, care, dacă nu i-ar fi oprit, s-ar fi repezit imediat ca tâlharii la jaf; deoarece, fiind reduși la cea mai mare strâmtorare și nevedind nicio perspectivă de schimbare în bine în treburile lor, deveniseră îndrăzneți prin disperare; și știm cât de ascuțit este pintenul necesității în a-i împinge pe oameni înainte pe orice cale. Dar această explicație mi se pare forțată, și de aceea refer mai degrabă cuvintele la dușmanii săi. Mai departe, există o diversitate de opinii printre interpreți cu privire la însemnătatea cuvântului supravegheat sau observat. Unii îl înțeleg în acest sens, că David și-a făcut datoria opunându-se cu tărie oamenilor violenți și celor care se angajau în mod rău în lucrarea de tulburare a liniștii și a păcii semenilor lor. [350] Alții îl înțeleg astfel, că el era atent să deosebească între bine și rău, sau drept și nedrept, ca să nu fie corupt de exemple rele, [351] ci să le evite și, dimpotrivă, să practice acele lucruri pe care le vedea a fi plăcute cuvântului lui Dumnezeu. Dar David, nu am nicio îndoială, avea un alt înțeles și intenționa să declare că, deși oamenii răi și răuvoitori îl provocau la rău, el fusese totuși întotdeauna reținut de cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât se păstra de la a exercita violență și a pricinui nedreptăți, sau de la a întoarce răul cu rău. [352] El ne spune, deci, că oricare ar fi fost lucrările oamenilor, el fusese întotdeauna atât de devotat cuvântului lui Dumnezeu și atârna, ca să zicem așa, de gura lui, încât nu putea gândi să-și îngădui, când era provocat de nedreptățile pe care i le făceau dușmanii, să acționeze față de ei așa cum acționau ei față de el. Știm cât de aspră este ispita și cât de greu de biruit este să nu ții seama de felul în care se poartă oamenii față de noi și să luăm în considerare doar ceea ce Dumnezeu ne interzice sau ne poruncește. Chiar și cei care sunt înclinați în mod natural spre blândețe și omenie, [353] care doresc să facă bine tuturor și nu vor să rănească pe nimeni, ori de câte ori sunt provocați, izbucnesc într-o dispoziție răzbunătoare, purtați de o impetuozitate oarbă; mai ales când vedem că tot dreptul și echitatea sunt răsturnate, confuzia ne orbește atât de mult, încât începem să urlăm cu lupii. Dacă, deci, am dori o regulă bună pentru a ne cârmui, când dușmanii noștri, prin acțiunile lor vătămătoare, ne provoacă să-i tratăm în mod similar, să învățăm, după exemplul lui David, să medităm asupra cuvântului lui Dumnezeu și să ne ținem ochii ațintiți asupra lui. Prin acest mijloc mințile noastre vor fi păstrate de a fi vreodată orbite, și vom evita întotdeauna căile răutății, văzând că Dumnezeu nu numai că ne va ține afecțiunile sub restricție prin poruncile sale, ci le va și antrena la răbdare prin promisiunile sale. El ne oprește de la a face rău semenilor noștri, [354] nu numai interzicându-ne, ci declarând, în același timp, că va lua în propria sa mână executarea răzbunării asupra celor care ne rănesc, [355] ne îndeamnă să „lăsăm loc mâniei” (Romani 12:19).
Considerați
Considerare
Calvin explorează mai departe păstrarea credincioșilor de către Dumnezeu în comentariile sale la versetul 7.
7. Fă minunate îndurările tale. Deoarece cuvântul hphlh, haphleh, înseamnă uneori a face minunat sau remarcabil, și alteori a despărți și a pune deoparte, ambele sensuri vor fi foarte potrivite acestui pasaj. În Psalmul 31:19, „bunătatea” lui Dumnezeu se spune că este „păstrată” ca o comoară deosebită „pentru cei ce se tem de el”, ca să o scoată la vremea potrivită, chiar când sunt aduși la extremitate și când toate lucrurile par a fi deznădăjduite. Dacă, deci, traducerea despărți și pune deoparte îndurarea ta este preferată, cuvintele sunt o rugăciune ca Dumnezeu să arate față de slujitorul său David harul special pe care nu îl comunică decât aleșilor săi. În timp ce Dumnezeu îi implică pe cei buni și pe cei răi în primejdie în mod nediscriminatoriu, el arată în cele din urmă, prin deznodământul diferit al lucrurilor, în privința celor două clase, că nu amestecă în mod confuz pleava și grâul împreună, văzând că își adună propriul popor într-o adunare de sine stătătoare (Matei 3:12 și Matei 25:32). Eu, totuși, prefer să urmez o altă expunere. David, după judecata mea, percepând că nu putea fi izbăvit din împrejurările primejdioase în care se afla decât prin mijloace singulare și extraordinare, se refugiază la puterea minunată sau miraculoasă a lui Dumnezeu. Cei care cred că dorește ca Dumnezeu să-și rețină harul de la prigonitorii săi fac prea mare violență scopului pasajului. Prin această împrejurare este exprimată primejdia extremă la care era expus David; căci altfel ar fi fost de ajuns pentru el să fie ajutat în modul obișnuit și comun în care Dumnezeu obișnuiește zilnic să favorizeze și să ajute propriul său popor. Asprimea strâmtorării sale, deci, l-a constrâns să-l implore pe Dumnezeu să lucreze în mod miraculos pentru izbăvirea sa. Titlul cu care îl cinstește aici pe Dumnezeu, O, tu, păzitorul celor ce se încred [în tine], servește să-l întărească în nădejdea sigură de a-și obține cererile. Deoarece Dumnezeu își asumă sarcina de a mântui pe toți cei ce se încred în el, David, fiind unul dintre ei, putea pe temei bun să se asigure de siguranță și izbăvire. Ori de câte ori, deci, ne apropiem de Dumnezeu, primul gând imprimat în mințile noastre să fie că, deoarece el nu este în zadar numit păzitorul celor ce se încred în el, nu avem niciun motiv să ne temem că nu este gata să ne ajute, cu condiția ca credința noastră să continue să se bizuie cu tărie pe harul său. Și dacă orice cale de izbăvire este închisă, să ne amintim totodată că el posedă mijloace minunate și de neconceput de a ne ajuta, care servesc cu atât mai mult să mărească și să manifeste puterea sa. Dar deoarece participiul încrezându-se sau nădăjduind este pus fără niciun cuvânt suplimentar care să exprime obiectul acestei încrederi sau nădejdi, [361] unii interpreți îl leagă de ultimele cuvinte ale versetului, dreapta ta, ca și cum ordinea cuvintelor ar fi inversată. Ei le rezolvă, deci, astfel: O, tu, păzitorul celor ce se încred în dreapta ta, de cei ce se ridică împotriva lor. Deoarece aceasta, totuși, este aspru și forțat, iar expunerea pe care am dat-o este mai naturală și mai general acceptată, [362] să o urmăm. Pentru a exprima, deci, însemnătatea într-o singură propoziție, psalmistul atribuie lui Dumnezeu sarcina de a apăra și păstra propriul său popor de toți cei nelegiuiți care se ridică pentru a-i asalta și care, dacă ar fi în puterea lor, i-ar distruge. Iar cei nelegiuiți sunt aici zise că se înalță împotriva mâinii lui Dumnezeu, deoarece, prin molestarea credincioșilor pe care Dumnezeu i-a luat sub protecția sa, ei poartă în mod deschis război împotriva lui. Doctrina cuprinsă în aceste cuvinte, și anume că atunci când suntem molestați, o ofensă este comisă împotriva lui Dumnezeu în persoana noastră, este una foarte folositoare; căci, declarându-se odată a fi păzitorul și protectorul bunăstării noastre, ori de câte ori suntem asaltați pe nedrept, el își întinde mâna înaintea noastră ca un scut de apărare.
Răspunde
Cum provoacă exemplul lui David de a apela la Dumnezeu cu integritate propria ta viață de rugăciune? În ce feluri ai putea invita astăzi pe Dumnezeu să-ți examineze inima mai profund? Unde simți nevoia de păstrarea miraculoasă a lui Dumnezeu în împrejurările tale actuale?
Roagă-te
Rugăciune
O, Doamne, Stânca noastră și Izbăvitorul nostru, venim înaintea Ta cu inimi făcute sincere de Duhul Tău, încrezându-ne în judecata dreaptă care izvorăște de pe tronul Tău suveran. Păzește-ne ca pe lumina ochilor Tăi, susține pașii noștri pe cărările legământului Tău și ascunde-ne la umbra aripilor Tale în mijlocul oricărei încercări. Umple-ne cu o nădejde statornică în izbăvirea pe care ai promis-o, ca să ne odihnim în grija neclintită doar a harului Tău. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →