Eterniseed › Curriculum › 2 Împărați
2 Regi 25 — cu Matthew Henry
Deschidere
Comentariul lui Matthew Henry la 2 Regi 25 ne invită să urmărim prăbușirea finală a Ierusalimului cu inimi sobru. Reflecțiile sale ne amintesc că orașul odinioară numit bucuria întregului pământ și-a putut pierde gloria atunci când credincioșia legământului a fost abandonată. Pe măsură ce parcurgem expunerea sa astăzi, suntem invitați să ținem atât severitatea judecății cât și mila liniștită care încă pâlpâie la încheierea capitolului. Narațiunea atentă a lui Henry ne ajută să vedem cum răbdarea divină cedează în cele din urmă recompensei drepte. Fie ca acest cont antic să trezească o reverență proaspătă pentru Domnul care își ține cuvântul atât în avertisment cât și în promisiune.
Citește
Citire
Acordă-ți timp acum să citești 2 Regi 25 în întregime. Lasă marșul constant al evenimentelor — de la asediu la breșă, de la flăcările templului la ultimul prizonier regal — să se așeze fără grabă. Observă cum capitolul trece de la ruina publică la eliberarea liniștită a unui rege captiv mulți ani mai târziu. Cere Duhului să-ți pregătească inima pentru observațiile lui Matthew Henry asupra acestor scene tulburătoare.
Studiu
Henry își începe expunerea plasând rebeliunea lui Zedechia în context imediat.
L-am lăsat pe regele Zedechia în rebeliune împotriva regelui Babilonului (cap. 24:20), uneltind și străduindu-se să scape de jugul său, când nu era în niciun fel capabil să facă acest lucru și nu a ales metoda corectă făcându-L mai întâi pe Dumnezeu prietenul său. Acum avem aici o relatare a consecințelor fatale ale acelei încercări.Henry descrie apoi asediul prelungit și foametea care a urmat.
I. Armata regelui Babilonului a pus asediu Ierusalimului, v. 1. Ce i-ar fi putut împiedica când țara era deja în posesia lor? cap. 24:2. Au construit forturi împotriva cetății de jur împrejur, de unde, prin artele războiului pe care le aveau atunci, au bombardat-o, au trimis în ea instrumente ale morții și au ținut afară din ea mijloacele necesare vieții. Odinioară Ierusalimul fusese înconjurat de favoarea lui Dumnezeu ca de un scut, dar acum apărarea lor plecase de la ei și dușmanii îi înconjurau din toate părțile. Cei care prin păcat L-au provocat pe Dumnezeu să-i părăsească vor descoperi că nenumărate rele îi vor înconjura. Acest asediu a durat doi ani; la început armata s-a retras, de teamă de regele Egiptului (Ier. 37:11), dar, constatând că acesta nu era atât de puternic pe cât crezuseră, s-au întors curând, cu hotărârea de a nu părăsi cetatea până nu se vor face stăpâni pe ea.Henry urmărește apoi distrugerea finală a cetății, templului și conducerii.
Deși avem motive să credem că armata caldeenilor era mult înfuriată împotriva cetății pentru că a rezistat cu atâta încăpățânare, totuși nu au pus totul foc și sabie imediat ce au luat cetatea (ceea ce se face prea des în astfel de cazuri), ci cam o lună mai târziu (compară v. 8 cu v. 3) Nebuzaradan a fost trimis cu ordine să desăvârșească distrugerea Ierusalimului. Acest răgaz Dumnezeu li l-a dat ca să se pocăiască, după toate zilele anterioare ale răbdării Sale, dar în zadar; inimile lor (din câte se vede) erau încă împietrite și de aceea execuția este hotărâtă până la capăt. 1. Cetatea și templul sunt arse, v. 9. Nu reiese că regele Babilonului intenționa să trimită colonii care să populeze Ierusalimul și de aceea a poruncit să fie pus în cenușă, ca un cuib de rebeli. La arderea casei regelui și a caselor oamenilor de seamă nu ne putem mira atât de mult (locuitorii le făcuseră, prin păcatele lor, combustibile), dar faptul că casa Domnului a pierit în aceste flăcări, că acea casă sfântă și frumoasă a fost arsă cu foc (Isa. 64:11), este foarte ciudat. Acea casă pe care David o pregătise și pe care Solomon o zidise cu atâta cheltuială — acea casă asupra căreia ochiul și inima lui Dumnezeu erau neîncetat (1 Regi 9:3) — n-ar fi putut fi smulsă ca un tăciune din acest incendiu? Nu, nu trebuie să fie rezistentă la foc împotriva judecăților lui Dumnezeu. Această structură impunătoare trebuie transformată în cenușă și este probabil că și chivotul din ea, căci dușmanii, auzind cât de scump plătiseră filistenii pentru abuzarea lui, nu au îndrăznit să-l prindă, nici vreunul dintre prietenii lui nu s-a îngrijit să-l păstreze, căci atunci am fi auzit din nou de el în al doilea templu. Unul dintre scriitorii apocrifi ne spune într-adevăr că profetul Ieremia l-a scos din templu și l-a dus într-o peșteră din Muntele Nebo de cealaltă parte a Iordanului și l-a ascuns acolo (2 Mac. 2:4,5), dar asta nu putea fi, căci Ieremia era prizonier strâns la acea vreme. Prin arderea templului Dumnezeu arăta cât de puțin Îi pasă de pompa exterioară a închinării Sale când viața și puterea religiei sunt neglijate. Poporul se încredea în templu, ca și cum acela i-ar fi protejat în păcatele lor (Ier. 7:4), dar Dumnezeu, prin aceasta, le-a arătat că atunci când îl profanaseră aveau să-l găsească doar un refugiu al minciunilor. Acest templu stătuse cam 420, unii spun 430 de ani. Poporul pierzând promisiunile făcute cu privire la el, acele promisiuni trebuie înțelese despre templul evangheliei, care este odihna lui Dumnezeu pentru totdeauna. Este observabil că al doilea templu a fost ars de romani în aceeași lună și în aceeași zi a lunii în care primul templu a fost ars de caldeeni, ceea ce, spune Iosif, a fost pe 10 august. 2. Zidurile Ierusalimului sunt dărâmate (v. 10), ca și cum armata biruitoare ar fi vrut să se răzbune pe ele pentru că le ținuse afară atât de mult sau cel puțin să împiedice o opoziție similară altădată. Păcatul dărâmă zidurile unui popor și îi ia apărarea. Aceste ziduri nu au fost reparate până în vremea lui Neemia. 3. Rămășița poporului este dusă în robie la Babilon, v. 11. Cei mai mulți dintre locuitori pieriseră de sabie sau de foamete sau fugiseră când regele a făcut-o (căci se spune, v. 5, armata lui s-a risipit de la el), astfel încât au rămas foarte puțini, care împreună cu dezertorii, în total doar 832 de persoane (după cum reiese din Ier. 52:29), au fost duși în robie; doar săracii țării au fost lăsați în urmă (v. 12), ca să lucreze pământul și să îngrijească viile pentru caldeeni. Uneori sărăcia este o protecție; căci cei ce nu au nimic nu au ce pierde. Când evreii bogați, care fuseseră asupritori ai săracilor, au fost făcuți străini, ba chiar prizonieri, într-o țară dușmană, săracii pe care îi disprețuiseră și asupriseră aveau libertate și pace în propria lor țară. Astfel Providența uneori umilește în mod remarcabil pe cei mândri și îi favorizează pe cei de jos. 4. Vasele de aramă și celelalte accesorii ale templului sunt duse, cele de argint și aur fiind cele mai multe plecate deja. Cele două coloane celebre de aramă, Iachin și Boaz, care însemnau puterea și stabilitatea casei lui Dumnezeu, au fost sfărâmate și arama lor a fost dusă la Babilon, v. 13. Când lucrurile însemnate au fost păcătuite, la ce ar mai fi stat semnele acolo? Ahaz tăiase cu nelegiuire marginile bazelor și pusese marea de aramă pe un pavaj de pietre (2 Regi 16:17); drept urmare arama însăși și marea de aramă sunt date în mâna dușmanului. Este drept din partea lui Dumnezeu să ia rânduielile Sale de la cei ce le profanează și le abuzează, le scurtează și le deprimă. Unele lucruri de aur și argint au rămas (v. 15) care au fost acum duse; dar cea mai mare parte din această pradă era de aramă, o cantitate atât de mare încât se spune că era fără greutate, v. 16. Luarea vaselor cu care slujeau (v. 14) a pus capăt slujirii. A fost un lucru drept din partea lui Dumnezeu să-i lipsească de folosul închinării Sale pe cei ce o disprețuiseră atât de mult și preferaseră închinări mincinoase în locul ei. Cei ce ar fi vrut multe altare nu vor avea acum niciunul. 5. Câțiva dintre oamenii de seamă sunt uciși cu sânge rece — Seraia, marele preot (care era tatăl lui Ezra, după cum reiese din Ezra 7:1), al doilea preot (care, când era nevoie, slujea în locul lui) și trei portari ai templului (v. 18), generalul armatei, cinci sfetnici (mai târziu i-au făcut șapte, Ier. 52:25), secretarul de război sau vistierul armatei și șaizeci de nobili de la țară care se ascunseseră în cetate. Aceștia, fiind persoane de rang, au fost aduși la regele Babilonului (v. 19,20), care a poruncit să fie toți uciși (v. 21), când, în mod rațional, ar fi putut spera că amărăciunea morții trecuse. Pe aceștia răzbunarea regelui Babilonului îi vedea ca pe cei mai activi în opoziția față de el; dar dreptatea divină, putem presupune, îi vedea ca pe instigatorii idolatriei și nelegiuirii care au fost pedepsite prin aceste pustiiri. Aceasta a desăvârșit calamitatea: Astfel Iuda a fost dus din țara lor, cam la 860 de ani după ce au fost puși în posesia ei de Iosua. Acum s-a împlinit Scriptura: Domnul te va duce, pe tine și pe regele pe care îl vei pune peste tine, într-un neam pe care nu l-ai cunoscut, Deut. 28:36. Păcatul i-a ținut pe părinții lor patruzeci de ani afară din Canaan și acum i-a scos afară. Domnul este cunoscut prin judecățile pe care le execută și împlinește cuvântul pe care l-a rostit, Amos 3:2. Numai pe voi v-am cunoscut dintre toate familiile pământului, de aceea vă voi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre.
Considerați
Considerare
Henry își încheie observațiile reflectând asupra milei neașteptate arătate lui Ioiachin.
II. Reînvierea prințului captiv. Despre Zedechia nu mai auzim nimic după ce a fost dus orb la Babilon; este probabil că nu a trăit mult, dar că atunci când a murit a fost înmormântat cu unele semne de onoare, Ier. 34:5. Despre Ioiachin sau Ieconia, care s-a predat (cap. 24:12), ni se spune aici că de îndată ce Evil-Merodac a venit la coroană, la moartea tatălui său Nebucadnețar, l-a eliberat din închisoare (unde stătuse treizeci și șapte de ani și avea acum cincizeci și cinci de ani), i-a vorbit cu blândețe, i-a arătat mai mult respect decât oricărui alt rege pe care tatăl său îl lăsase în captivitate (v. 28), i-a dat haine princiare în locul hainelor de închisoare, l-a întreținut în propriul său palat (v. 29) și i-a acordat o pensie pentru el și familia sa într-o măsură corespunzătoare rangului său, o rată zilnică pentru fiecare zi cât a trăit. Consideră aceasta, 1. Ca o schimbare foarte fericită a condiției lui Ioiachin. Să aibă onoare și libertate după ce fusese atât de mult timp în închisoare și dispreț, belșugul și plăcerea unei curți după ce fusese atât de mult obișnuit cu strâmtorările și mizeriile unei închisori, a fost ca întoarcerea dimineții după o noapte foarte întunecată și obositoare. Nimeni să nu spună că nu va mai vedea bine pentru că a văzut mult timp doar rău; cei mai nenorociți nu știu ce cotitură binecuvântată poate da Providența încă treburilor lor, nici ce mângâieri le sunt rezervate, potrivit zilelor în care au fost necăjiți, Ps. 90:15. Totuși moartea sfinților necăjiți este pentru ei o astfel de schimbare cum a fost aceasta pentru Ioiachin: îi va elibera din închisoarea lor, va scutura trupul, acea haină de închisoare, și va deschide calea spre înaintarea lor; îi va trimite la tronul, la masa Împăratului împăraților, la slobozenia glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. 2. Ca un act foarte generos al lui Evil-Merodac. El a considerat că tatăl său făcuse jugul captivilor săi prea greu și de aceea, cu blândețea unui om și onoarea unui prinț, l-a ușurat. Se pare că toți regii pe care îi avea în puterea sa au fost favorizați, dar Ioiachin mai presus de toți, unii cred din cauza vechimii familiei sale și a onoarei strămoșilor săi renumiți, David și Solomon. Niciunul dintre regii neamurilor, probabil, nu cobora dintr-o atât de lungă suită de regi într-o succesiune directă și prin linie masculină, ca regele lui Iuda. Evreii spun că acest Evil-Merodac fusese el însuși închis de propriul său tată, când s-a întors din nebunia sa, pentru o administrare greșită la acea vreme, și că în închisoare a contractat o prietenie cu Ioiachin, în consecința căreia, de îndată ce a avut puterea, i-a arătat această bunătate ca unui suferind, ca unui tovarăș de suferință. Unii sugerează că Evil-Merodac învățase de la Daniel și tovarășii săi principiile adevăratei religii și era bine dispus față de ei și din acest motiv l-a favorizat pe Ioiachin. 3. Ca o rânduială bună a Providenței, pentru încurajarea evreilor în captivitate și susținerea credinței și speranței lor cu privire la eliberarea lor la timpul potrivit. Aceasta s-a întâmplat cam la miezul nopții captivității lor. Treizeci și șase din cei șaptezeci de ani trecuseră deja, și aproape tot atâția mai erau în urmă, și acum să-și vadă regele astfel înălțat ar fi fost o chezășie mângâietoare pentru ei cu privire la propria lor eliberare la timpul potrivit, la timpul hotărât. Celor drepți le răsare astfel lumină în întuneric, ca să-i încurajeze să spere, chiar și în ziua noroasă și întunecată, că la vremea serii va fi lumină; de aceea, când suntem tulburați, să nu deznădăjduim.
Răspunde
Răspuns
Unde în viața mea presupun pe răbdarea lui Dumnezeu continuând în neascultare cunoscută? Cum provoacă pierderea gloriei Ierusalimului orice falsă siguranță pe care o pun în formele religioase exterioare? În ce feluri ar putea Domnul să scrie încă un capitol final mântuitor chiar după anotimpuri de disciplină dureroasă?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne al oștirilor, ne plecăm înaintea relatării căderii Ierusalimului și mărturisim cât de ușor putem și noi trata răbdarea Ta ca pe o permisiune. Ferește-ne să ne împietrim inimile când Cuvântul Tău ne avertizează. Mulțumim că chiar și în capitolele cele mai întunecate păstrezi o linie de milă, așa cum se vede în bunătatea arătată unui rege exilat. Învață-ne să ne temem de Tine cum se cuvine, să prețuim prezența Ta mai presus de orice privilegiu exterior și să nădăjduim în promisiunile evangheliei care depășesc orice templu pământesc. Fie ca amintirea judecății să ne îndemne zilnic la crucea unde mila și adevărul se întâlnesc. În numele lui Isus, amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →