← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Iov

Iov 5-6 — cu Matei Henry

Iov 5-6Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
În momentele liniștite de reflecție, ne întoarcem la perspectivele atemporale ale lui Matei Henry, pe măsură ce el descifrează dialogurile din cartea lui Iov. Comentariul său luminează luptele și înțelepciunea găsite în capitolele cinci și șase, călăuzindu-ne prin cuvintele lui Elifaz către Iov. Cu atenție atentă la textul antic, Henry face legături între suferință, scopul divin și răspunsul credincios care continuă să vorbească de-a lungul secolelor. Observațiile sale măsurate ne invită să reflectăm cum necazul modelează sufletul și îndreaptă spre o încredere mai profundă în Dumnezeu.
Citește
Pregătește-ți inima să întâlnești capitolele cinci și șase din Iov. Permite cuvintelor lui Elifaz și răspunsului lui Iov să se așeze încet. Observă tensiunea dintre sfatul oferit și experiența crudă a durerii. Citește cu deschidere, ascultând chemarea blândă a Duhului în mijlocul conversației antice.
Studiu

Studiază

Henry începe prin a rezuma strategia generală a lui Elifaz în capitol. Elifaz, în capitolul precedent, pentru a-și susține acuzația împotriva lui Iov, invocase un cuvânt din ceruri, trimis lui într-o viziune. În acest capitol el face apel la cei ce dau mărturie pe pământ, la sfinți, martorii credincioși ai adevărului lui Dumnezeu în toate veacurile, v. 1. Ei vor mărturisi: I. Că păcatul păcătoșilor este pieirea lor, v. 2-5. II. Că totuși necazul este soarta comună a omenirii, v. 6, 7. III. Că atunci când suntem în necaz este înțelepciunea și datoria noastră să ne adresăm lui Dumnezeu, căci El este în stare și gata să ne ajute, v. 8-16. IV. Că necazurile purtate bine se vor sfârși bine; iar Iov în mod deosebit, dacă ar ajunge la o fire mai bună, ar putea fi sigur că Dumnezeu are mare milă pregătită pentru el, v. 17-27. Astfel el își încheie discursul într-o dispoziție ceva mai bună decât a început. Henry examinează apoi apelul lui Elifaz la consensul sfinților. O dispută foarte aprinsă începând între Iov și prietenii săi, Elifaz face aici o propunere dreaptă de a supune problema unei arbitraj. În toate dezbaterile poate că cu cât se face mai devreme cu atât mai bine dacă cei ce se ceartă nu pot încheia între ei. Atât de sigur este Elifaz de bunătatea cauzei sale încât îl îndeamnă pe Iov însuși să aleagă arbitrii (v. 1): Cheamă acum, dacă este cineva care să-ți răspundă; adică, 1. 'Dacă este cineva care suferă cum suferi tu. Poți produce un exemplu de vreun sfânt care a fost redus la o asemenea extremitate ca tine acum? Dumnezeu nu a tratat niciodată pe cei ce iubesc numele Lui așa cum te tratează pe tine și de aceea cu siguranță nu ești dintre ei.' 2. 'Dacă este cineva care spune ce spui tu. A blestemat vreodată vreun om bun ziua lui cum faci tu? Sau va justifica vreunul dintre sfinți aceste aprinderi sau patimi ale tale, sau va spune că acestea sunt petele copiilor lui Dumnezeu? Nu vei găsi niciun sfânt care să fie sau avocatul tău sau antagonistul meu. Către care dintre sfinți te vei întoarce? Întoarce-te către care vrei și vei găsi că toți sunt de părerea mea. Am de partea mea sensul comun al credincioșilor — votul unanim al credincioșilor; toți vor subscrie la ceea ce urmează să spun.' Observă, (1.) Oamenii buni sunt numiți sfinți chiar și în Vechiul Testament; și de aceea nu știu de ce ar trebui, în vorbirea obișnuită (dacă nu pentru că trebuie să vorbim ca vecinii noștri), să rezervăm titlul doar celor din Noul Testament și să nu spunem Sfântul Avraam, Sfântul Moise și Sfântul Isaia, la fel ca Sfântul Matei și Sfântul Marcu; și Sfântul David psalmistul, la fel ca Sfântul David episcopul britanic. Aaron este numit în mod expres sfântul Domnului. (2.) Toți cei ce sunt ei înșiși sfinți se vor întoarce la cei ce sunt astfel, îi vor alege ca prieteni și vor sta de vorbă cu ei, îi vor alege ca judecători și îi vor consulta. Vezi Ps. 119:79. Sfinții vor judeca lumea, 1 Cor. 6:1, 2. Umblă pe calea oamenilor buni (Prov. 2:20), calea veche, urmele turmei. Fiecare alege un anumit fel de oameni cărora caută să se recomande și ale căror păreri sunt pentru el testul onoarei și dezonorării. Acum toți sfinții adevărați caută să se recomande celor ce sunt astfel și să stea drept în opinia lor. (3.) Sunt unele adevăruri atât de clare și atât de universal cunoscute și crezute, încât cineva poate îndrăzni să apeleze la oricare dintre sfinți în privința lor. Oricum ar fi unele lucruri asupra cărora ei diferă nefericit, sunt multe mai multe și mai însemnate în care sunt de acord; ca răul păcatului, deșertăciunea lumii, valoarea sufletului, necesitatea unei vieți sfinte și altele asemenea. Deși ei nu trăiesc toți cum ar trebui, potrivit credinței lor în aceste adevăruri, totuși sunt cu toții gata să dea mărturie despre ele. Henry se îndreaptă apoi către sfatul practic despre răspunsul la necaz. III. Îl îndrumă cum să se poarte sub necazul său (v. 8): Aș căuta către Dumnezeu; cu siguranță aș face: așa este în original. Aici este, 1. O mustrare tacită către Iov pentru că nu caută la Dumnezeu, ci se ceartă cu El: 'Iov, dacă aș fi fost în cazul tău, nu aș fi fost atât de morocănos și pasional cum ești tu. M-aș fi supus voii lui Dumnezeu.' Este ușor să spunem ce am face dacă am fi în cazul cuiva; dar când vine încercarea, poate se va dovedi că nu este atât de ușor să facem cum spunem. 2. Un sfat foarte bun și potrivit pentru el, pe care Elifaz îl transferă asupra sa într-o figură: 'Pentru partea mea, cea mai bună cale pe care cred că aș putea-o lua, dacă aș fi în condiția ta, ar fi să mă adresez lui Dumnezeu.' Observă, Nu trebuie să dăm prietenilor noștri alt sfat decât cel pe care l-am lua noi înșine dacă am fi în cazul lor, ca să fim liniștiți sub necazurile noastre, să dobândim bine din ele și să vedem un final bun al lor. (1.) Trebuie prin rugăciune să aducem milă și har de la Dumnezeu, să căutăm la El ca Tată și prieten, deși Se luptă cu noi, ca Unul singur în stare să ne sprijine și să ne ajute. Favorea Lui trebuie s-o căutăm când am pierdut tot ce avem în lume; către El trebuie să ne adresăm ca izvorul și Tatăl a tot binele, a toată mângâierea. Este cineva necăjit? Să se roage. Este ușurare a inimii, un balsam pentru orice rană. (2.) Trebuie prin răbdare să ne încredințăm pe noi și cauza noastră Lui: Lui Dumnezeu aș încredința cauza mea; după ce am întins-o înaintea Lui, aș lăsa-o cu El; după ce am pus-o la picioarele Lui, aș depune-o în mâna Lui. 'Iată-mă, să facă Domnul cu mine cum I se pare bine.' Dacă cauza noastră este într-adevăr o cauză bună, nu trebuie să ne temem să o încredințăm lui Dumnezeu, căci El este și drept și bun. Cei ce ar căuta astfel încât să reușească trebuie să se încredințeze lui Dumnezeu. Henry încheie secțiunea cu o îndemnare privind mustrarea. I. Cuvântul potrivit de avertizare și îndemnare pe care i-l dă (v. 17): 'Nu disprețui mustrarea Celui Atotputernic. Numește-o mustrare, care vine din dragostea tatălui și este menită spre binele copilului. Numește-o mustrarea Celui Atotputernic, cu care este nebunie să te cerți, căruia este înțelepciune și datorie să te supui și care va fi Dumnezeu atotsuficient (căci așa înseamnă cuvântul) pentru toți cei ce se încred în El. Nu o disprețui;' este un cuvânt bogat în original. 1. 'Nu fi împotrivitor față de ea. Lasă harul să biruiască antipatia pe care o are firea față de suferință și împacă-te cu voia lui Dumnezeu în ea.' Avem nevoie de nuia și o merităm; și de aceea nu trebuie să socotim nici ciudat nici greu dacă simțim usturimea ei. Să nu se ridice inima împotriva unei pastile sau poțiuni amare, când este prescrisă pentru binele nostru. 2. 'Nu socoti rău despre ea; nu o îndepărta de la tine (ca pe ceva fie vătămător fie cel puțin nefolositor, pentru care nu este nevoie sau avantaj) doar pentru că pentru moment nu este veselă, ci dureroasă.' Nu trebuie niciodată să disprețuim să ne plecăm lui Dumnezeu, nici să socotim un lucru mai prejos de noi să venim sub disciplina Lui, ci să socotim, dimpotrivă, că Dumnezeu îl mărește cu adevărat pe om când îl vizitează și îl încearcă astfel, cap. vii. 17, 18. 3. 'Nu o trece cu vederea și nu o neglija, ca și cum ar fi doar o întâmplare și producția cauzelor secundare, ci ia mare seama la ea ca la glasul lui Dumnezeu și un mesager din ceruri.' Se implică mai mult decât se exprimă: 'Cinstește mustrarea Domnului; ai un respect umil și sfânt față de această mână corectoare și tremură când leul răcnește, Amos iii. 8. Supune-te mustrării și caută să răspunzi chemării, să răspunzi scopului ei, și atunci o cinstești.' Când Dumnezeu printr-un necaz trage asupra noastră pentru unele din efectele pe care ni le-a încredințat, trebuie să-i cinstim polița acceptând-o și subscriind-o, înapoiindu-I ce este al Lui când o cere.
Considerați

Reflectează

Henry încheie reflectând asupra promisiunilor atașate supunerii umile. 1. Dacă necazul său ar fi purtat astfel, (1.) Natura și proprietatea lui s-ar schimba. Deși ar părea ca o nenorocire a omului, ar fi cu adevărat fericirea lui: Fericit este omul pe care îl mustră Dumnezeu dacă face doar o folosire cuvenită a mustrării. Un om bun este fericit chiar dacă este necăjit, căci, orice ar fi pierdut, nu și-a pierdut bucuria de Dumnezeu nici dreptul la cer. Ba mai mult, este fericit pentru că este necăjit; mustrarea este o dovadă a filiației sale și un mijloc al sfințirii sale; mortifică stricăciunile sale, înțărcă inima lui de lume, îl trage mai aproape de Dumnezeu, îl aduce la Biblia sa, îl aduce la genunchi, îl lucrează pentru și astfel lucrează pentru el o greutate mult mai mare și veșnică de slavă. Fericit deci este omul pe care îl mustră Dumnezeu, Iac. i. 12. (2.) Urmarea și consecința lui ar fi foarte bună, v. 18. [1.] Deși face rănit trupul cu bube dureroase, mintea cu gânduri triste, totuși leagă în același timp, ca chirurgul iscusit și blând care leagă rănile pe care a avut nevoie să le facă cu cuțitul său de incizie. Când Dumnezeu face răni prin mustrările providenței Sale, leagă prin mângâierile Duhului Său, care adesea abundă cel mai mult când necazurile abundă și le contrabalansează, spre satisfacția nespusă a celor ce suferă cu răbdare. [2.] Deși rănește, totuși mâinile Lui vindecă la timpul potrivit; așa cum Își sprijină poporul și îl face ușor sub necazurile lor, tot așa la timpul potrivit îi eliberează și face o cale pentru ei să scape. Totul este din nou bine; și îi mângâie potrivit timpului în care i-a necăjit. Metoda obișnuită a lui Dumnezeu este mai întâi să rănească și apoi să vindece, mai întâi să convingă și apoi să mângâie, mai întâi să smerească și apoi să înalțe; și (cum observă domnul Caryl) El nu face niciodată o rană prea mare, prea adâncă, pentru propria Sa vindecare. Una și aceeași mână a adus rana și ajutorul. Dumnezeu sfâșie pe cei răi și pleacă; să vindece cine vrea, dacă poate (Osea v. 14); dar cel smerit și pocăit poate spune: El a sfâșiat și ne va vindeca, Osea vi. 1. Aceasta este general, dar,
Răspunde
Unde ai putea fi ispitit să disprețuiești mustrarea mai degrabă decât să o primești ca din mâna unui Tată? Cum remodelează chemarea de a-L căuta pe Dumnezeu mai întâi atitudinea ta față de dificultățile actuale? În ce domeniu te invită Domnul astăzi să-ți încredințezi pe deplin cauza Lui?
Roagă-te
Părinte milostiv, în orice vreme de necaz învață-ne să primim mustrarea Ta cu smerenie și să Te căutăm cu ardoare, așa cum poruncește Cuvântul Tău. Întărește încrederea noastră că mâna care rănește tot ea leagă, rânduind toate necazurile noastre după desăvârșita Ta înțelepciune și purtarea Ta de grijă suverană. Prin Duhul Tău atrage-ne mai aproape, ancorând nădejdea noastră în Evanghelie până vom vedea fața Ta. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →