Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 77-78 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În această lecție zilnică ascultăm vocea lui Ioan Calvin în timp ce ne călăuzește prin lamentările sincere și amintirile consemnate în Psalmii 77 și 78. Metoda răbdătoare verset cu verset a lui Calvin îi ajută pe credincioși să urmărească mișcarea de la suferința crudă la încrederea reînnoită în caracterul neschimbător al lui Dumnezeu. Comentariul său subliniază modul în care psalmistul modelează rugăciunea sinceră refuzând totodată să abandoneze speranța. Acordând atenție observațiilor lui Calvin învățăm să aducem propriile nopți de întristare înaintea Domnului cu perseverență și așteptare similare. Acest studiu ne atrage în Scriptură cu atenție și smerenie reînnoite.
Citește
Citire
Pregătește-ți inima să asculte textul complet al Psalmilor 77 și 78. Citește încet, permițând strigătelor și amintirilor psalmistului să răsune în propria ta experiență. Observă trecerea de la disperare la aducere aminte și întrebările repetate despre îndurarea lui Dumnezeu. Lasă cuvintele să se așeze înainte de a trece la expunerea lui Calvin. Această citire formează temelia pentru studiul care urmează.
Studiu
Calvin începe prin a examina strigătul profetului către Dumnezeu din versetul 1.
1. Glasul meu a ajuns la Dumnezeu și am strigat. Aceasta nu este o simplă plângere, așa cum explică unii interpreți, indicând surprinderea pe care poporul lui Dumnezeu a simțit-o descoperind că Acela care până atunci obișnuise să le acorde cererile își astupă urechile la ei și este chemat în zadar. Pare mai probabil ca profetul să vorbească fie despre sentimentul prezent al minții sale, fie să amintească cum a experimentat că Dumnezeu era înclinat și gata să-i asculte rugăciunile. Nu încape îndoială că descrie mărimea întristării cu care era chinuit; și, după părerea mea, indică un act continuu atât prin timpurile trecute cât și viitoare ale verbelor. În primul rând, declară că nu a sfâșiat în mod neînțelept aerul cu strigătele sale, ca mulți care varsă strigăte amare fără măsură și la întâmplare sub durerile lor; ci că și-a adresat cuvântul lui Dumnezeu când necesitatea l-a constrâns să strige. Conjuncția și, care este alăturată verbului am strigat, trebuie rezolvată în adverbul de timp când, în acest fel: Când am strigat glasul meu a ajuns la Dumnezeu. În același timp, arată de asemenea că, deși fusese constrâns adesea să-și repete strigătele, nu renunțase la a persevera în rugăciune. Ceea ce se adaugă imediat după este destinat confirmării credinței sale: Și m-a auzit. Conjuncția și, ca în multe alte locuri, este pusă aici în locul adverbului cauzal căci. Înțelesul este că s-a încurajat să strige către Dumnezeu din considerarea că era obiceiul obișnuit al lui Dumnezeu să-și arate favoarea și îndurarea față de el.Despre versetul 2, Calvin scrie despre întinderea continuă a mâinilor în rugăciune.
2. L-am căutat pe Domnul în ziua necazului meu. În acest verset exprimă mai distinct asuprirea grea și dură la care era supusă Biserica în acel timp. Există totuși o oarecare ambiguitate în cuvinte. Cuvântul ebraic yd, yad, pe care l-am tradus mână, este uneori luat metaforic pentru o rană; și, de aceea, mulți interpreți extrag acest sens: Rana mea curgea noaptea și nu înceta, [286] adică să spunem, Rana mea nu era atât de purificată de materie ulcerată încât scurgerea din ea să fie oprită. Dar eu iau mai degrabă cuvântul în semnificația sa obișnuită, care este mână, deoarece verbul ngrh, niggera, pe care îl folosește, înseamnă nu doar a curge ca o rană, ci și a fi întins sau extins. [287] Acum, când afirmă că l-a căutat pe Domnul în ziua necazului său și că mâinile sale au fost întinse către El în timpul nopții, aceasta indică faptul că rugăciunea era exercițiul său continuu, -- că inima sa era atât de serios și neobosit angajată în acel exercițiu, încât nu putea renunța la el. În propoziția finală a versetului particula adversativă deși trebuie să fie suplinită; și astfel înțelesul va fi că, deși profetul nu a găsit nicio mângâiere și nicio alinare a amărăciunii durerii sale, totuși a continuat să întindă mâinile către Dumnezeu. În acest mod ni se cuvine să luptăm împotriva disperării, pentru ca întristarea noastră, deși poate părea incurabilă, să nu ne închidă gurile și să ne țină de la a vărsa rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu.Calvin abordează apoi privegherile fără somn descrise în versetul 4.
4. Ai ținut privegherile ochilor mei. [288] Acest verset este de același efect cu cel precedent. Psalmistul afirmă că a petrecut nopți întregi în priveghere, deoarece Dumnezeu nu i-a acordat nicio ușurare. Noaptea în timpurile antice era de obicei împărțită în multe privegheri; și, în consecință, descrie durerea sa continuă, care îl împiedica să doarmă, prin termenul metaforic privegheri. Când a afirmat puțin mai înainte că s-a rugat lui Dumnezeu cu glas tare, iar acum afirmă că va rămâne tăcut, pare să existe o oarecare aparență de discrepanță. Această dificultate a fost deja rezolvată în expunerea noastră la Psalmul 32:3, unde am arătat că adevărații credincioși, când sunt copleșiți de întristare, nu continuă într-o stare de uniformitate neschimbătoare, ci uneori dau glas suspinelor și plângerilor, în timp ce, alteori, sunt tăcuți ca și cum gurile lor ar fi oprite. Prin urmare, nu este de mirare să găsim profetul mărturisind cu sinceritate că era atât de copleșit și, ca să spunem așa, înecat de calamități, încât nu putea să-și deschidă gura pentru a rosti măcar un singur cuvânt.Trecând la versetul 6, Calvin scrie despre aducerea aminte a cântărilor trecute.
6. Voi chema la aducere aminte cântarea mea din noapte. Prin cântarea sa denotă exercițiul de mulțumire în care fusese angajat în timpul prosperității sale. [289] Nu există un remediu mai potrivit pentru vindecarea durerilor noastre, așa cum am observat tocmai acum, decât acesta; dar Satana sugerează adesea cu viclenie gândurilor noastre binefacerile lui Dumnezeu, pentru ca însăși sentimentul lipsei lor să ne provoace minților o rană mai adâncă. Prin urmare, este foarte probabil ca profetul să fi fost străpuns de chinuri amare când a comparat bucuria trăită de el în trecut cu calamitățile pe care le suferea în prezent. Menționează în mod expres noaptea; deoarece, când suntem atunci singuri cu noi înșine și retrași din societatea și prezența oamenilor, aceasta generează în minte mai multe griji și gânduri decât sunt experimentate în timpul zilei. Ceea ce se adaugă imediat după cu privire la comuniunea cu propria sa inimă este de același efect. Singurătatea are o influență în a-i conduce pe oameni să se retragă în propriile minți, să se examineze temeinic și să vorbească cu ei înșiși liber și cu seriozitate, când nicio ființă creată nu este cu ei pentru a impune o restricție prin prezența sa.
Considerați
Considerare
Calvin reflectă asupra îndurării neschimbătoare a lui Dumnezeu din versetul 9.
9. A uitat Dumnezeu să fie îndurător? Profetul continuă să dezbată cu sine însuși același subiect. Obiectivul său, totuși, nu este să-și răstoarne credința, ci mai degrabă să o ridice. Nu pune această întrebare ca și cum punctul la care se referă ar fi o chestiune îndoielnică. Este ca și cum ar fi spus: A uitat Dumnezeu de Sine? sau și-a schimbat natura? căci nu poate fi Dumnezeu decât dacă este îndurător. Admit într-adevăr că nu a rămas neclintit ca și cum ar fi avut o inimă de oțel. Dar cu cât a fost asaltat mai violent, cu atât mai ferm s-a sprijinit pe adevărul că bunătatea lui Dumnezeu este atât de inseparabil legată de esența Sa încât să-L facă imposibil să nu fie îndurător. Ori de câte ori, așadar, îndoielile intră în mințile noastre când suntem hărțuiți de griji și apăsați de dureri, să învățăm întotdeauna să ne străduim să ajungem la un răspuns satisfăcător la această întrebare: Și-a schimbat Dumnezeu natura astfel încât să nu mai fie îndurător? Ultima propoziție, Și-a închis sau și-a restrâns îndurările în mânia Sa? este de același efect. Era o observație foarte obișnuită și notabilă printre sfinții patriarhi că Dumnezeu este îndelung răbdător, încet la mânie, gata să ierte și ușor de înduplecat. De la ei a derivat Habacuc afirmația pe care o face în cântarea sa,
Răspunde
Răspuns
Cum te încurajează tratamentul lui Calvin asupra rugăciunii persistente să continui să strigi chiar și atunci când răspunsurile par întârziate? În ce feluri ar putea remodela încercările tale prezente aducerea aminte a lucrărilor trecute ale lui Dumnezeu, așa cum notează Calvin? Unde simți nevoia de a afirma îndurarea neschimbătoare a lui Dumnezeu în propriile tale circumstanțe astăzi?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne Dumnezeul nostru, când sufletele noastre refuză mângâierea și noaptea pare fără sfârșit, dă-ne har să strigăm cu glas tare către Tine și să ne aducem aminte de minunile Tale din vechime — calea Ta în mare și pașii Tăi în apele cele mari. Prin Duhul Tău, fixează inimile noastre asupra puterii Tale suverane și a milei legământului care nu dă greș niciodată, ca să ne odihnim în certitudinea credincioșiei Tale neschimbătoare. Întărește-ne să așteptăm anii dreptei Tale, până când credința va face loc vederii. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →