← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Deuteronomul

Deuteronom 21-22 — cu Ioan Calvin

Deuteronomul 21-22Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Deuteronomului dezvăluie inima legii lui Dumnezeu ca ghid pentru o viață sfântă. În capitolele 21 și 22, Calvin arată cum statutele antice dezvăluie preocuparea lui Dumnezeu pentru dreptate, puritate și compasiune. Tratamentul său verset cu verset ne invită să vedem aceste porunci nu ca reguli îndepărtate, ci ca expresii vii ale credincioșiei legământului. Prin Calvin învățăm că fiecare detaliu al legii lui Israel indică realități spirituale mai profunde. Comentariul său cheamă cititorii moderni să examineze cum sfințenia lui Dumnezeu modelează conduita zilnică și viața comunitară. Astăzi ascultăm din nou perspectivele lui Calvin asupra acestor capitole.
Citește

Citire

Ne întoarcem acum la Deuteronom 21 și 22. Aceste capitole conțin legi despre uciderea nerezolvată, tratamentul captivilor, drepturile de moștenire, copiii răzvrătiți și grija față de creație. Pe măsură ce citiți, observați cum fiecare statut protejează demnitatea umană și păzește puritatea legământului. Lăsați textul să vorbească despre dreptatea și mila lui Dumnezeu. Pregătiți-vă inima să primească expunerea lui Calvin asupra acestor versete.
Studiu
Calvin începe prin a aborda cazul ucigașului necunoscut. 1. Dacă se găsește cineva ucis în țară. Acest supliment are un caracter mixt, referindu-se parțial la legea civilă și parțial la legea penală. Ni se arată prin el cât de prețioasă este pentru Dumnezeu viața omului; căci, dacă o crimă fusese comisă de o persoană necunoscută, El cere să se facă o ispășire, prin care cetățile vecine să se curețe de poluarea crimei. De aici reiese că pământul este atât de poluat de sângele omenesc, încât cei care încurajează crima prin impunitate se implică ei înșiși în vinovăție. Întrebarea aici este despre o crimă secretă, a cărei vinovăție se atașează de cetățile vecine, până când, printr-o anchetă diligentă, pot mărturisi că autorul nu a fost descoperit; cu cât mai puțin scuzabili vor fi atunci, dacă permit unui ucigaș să scape cu impunitate? Ritul prescris este ca bătrânii cetății celei mai apropiate să ia o juncă care nu a tras la jug și s-o aducă într-o vale stâncoasă și stearpă, să-i taie gâtul cu ajutorul preoților, să-și spele mâinile și să mărturisească că mâinile lor precum și ochii lor sunt curați, nefiind conștienți de criminal. Dumnezeu a ales o juncă care nu purtase jug, pentru ca satisfacția făcută prin sânge nevinovat să fie reprezentată într-un mod mai viu; în timp ce ea trebuia ucisă într-un loc pustiu, pentru ca poluarea să fie îndepărtată din pământurile cultivate. Căci, dacă sângele juncei ar fi fost vărsat în mijlocul pieței cetății sau în orice loc locuit, familiaritatea cu vederea sângelui ar fi întărit mințile lor în inumanitate. Prin urmare, pentru a trezi groaza, a fost dusă într-un loc solitar și necultivat, ca astfel să se obișnuiască să deteste cruzimea. Dar, deși, propriu-zis, aceasta nu era o jertfă care putea fi oferită nicăieri decât în sanctuar, totuși se apropia aproape de natura unei jertfe, deoarece leviții erau de față și se făcea o deprecație solemnă; totuși, ei nu erau folosiți doar ca slujitori ai altarului, ci și ca judecători, căci slujba lor este exprimată în cuvintele că erau 'aleși să slujească lui Dumnezeu, să binecuvânteze poporul și să pronunțe sentința pentru fiecare lovitură'. Calvin se îndreaptă apoi spre reglementările privind căsătoria cu femei captive. 10. Când vei ieși la război. Același lucru este poruncit acum cu privire la soții ca mai sus cu privire la alimente. În ceea ce privește cananeii, care erau destinați și devotați distrugerii, am văzut că israeliților li s-a interzis să ia femeile lor de soție, ca nu cumva această legătură să fie o ispită la păcat; dar Moise merge acum mai departe, anume că israeliții, obținând o victorie asupra altor națiuni, să nu se căsătorească cu niciuna dintre femeile captive, decât dacă sunt purificate printr-un rit solemn. Aceasta, deci, este suma, că israeliții să nu se pângărească prin căsătorii profane, ci și în acest punct să se păstreze curați și necorupți, deoarece erau despărțiți de alte popoare, ca să fie poporul deosebit al lui Dumnezeu. Era mai bine, într-adevăr, ca ei să se abțină cu totul de la astfel de căsătorii; totuși era greu să le stăpânească pofta astfel încât să nu se abată de la castitate în cel mai mic grad; și de aici învățăm câtă libertate își permit învingătorii în război, astfel încât nu există loc pentru puritate perfectă în ei. De aceea Dumnezeu își temperează îngăduința astfel încât israeliții, amintindu-și de adopția cu care îi onorase, să nu se dezonoreze, ci în chiar fervoarea poftei lor să păstreze o anumită afecțiune religioasă. Dar întrebarea aici nu este despre răpire ilegală, ci Moise vorbește doar despre femei care au fost făcute captive prin dreptul războiului, căci știm că învingătorii le-au abuzat cu impunitate, deoarece le aveau sub puterea și stăpânirea lor. Dar deoarece mulți sunt rătăciți de lingușirile soțiilor lor, Dumnezeu aplică un remediu, anume ca lepădarea vieții lor anterioare să preceadă căsătoria lor; și ca niciunuia să nu i se permită să se căsătorească cu o soție străină până când ea nu va fi renunțat mai întâi la națiunea ei. La aceasta se referă ceremonia, ca femeia să-și radă capul, să-și taie unghiile, să-și schimbe hainele și să-și plângă tatăl și familia timp de o lună întreagă, anume ca ea să renunțe la viața ei anterioară și să treacă la un alt popor. Unii dintre rabinii răstălmăcesc cuvintele într-un sens diferit, ca și cum Dumnezeu ar stinge dragostea în mințile soților prin desfigurarea femeilor; căci raderea capului scade mult din frumusețea și eleganța feminină; și 'a face unghiile', căci așa înseamnă literal cuvintele, ei înțeleg ca a le lăsa să crească; și prelungirea unghiilor are un aspect dezgustător. Dar glosa lor este respinsă de context, în care i se poruncește să dea jos haina captivității sale. Dar nu am nicio îndoială că luna lor de doliu, capul ras și celelalte semne sunt intenționate de Dumnezeu pentru reînnoirea lor, astfel încât să se obișnuiască cu obiceiuri diferite. Și cu același obiect li se poruncește să-și plângă părinții ca și cum ar fi morți, ca să-și ia rămas-bun de la poporul lor. La aceasta pare să facă aluzie Profetul în Psalmul 45:10, când spune: 'Ascultă, fiică, și cugetă, și pleacă-ți urechea; uită și de poporul tău și de casa tatălui tău;' căci el arată că altfel căsătoria unei femei străine cu Solomon nu ar fi pură și legitimă, decât dacă ea ar renunța la superstițiile ei și s-ar dedica slujirii lui Dumnezeu. Nici nu era de prisos ca Dumnezeu să ceară israeliților să se ferească cu sârguință ca nu cumva să ia soții încă străine de studiul adevăratei religii, deoarece experiența arată din abundență cât de fatală este o astfel de cursă. Dar deși nu mai suntem acum legați de această observare, totuși regula rămâne valabilă că bărbații să nu se alieze cu ușurință cu femei încă dedicate superstițiilor rele. [51] În continuare, Calvin examinează legea privind fiii răzvrătiți. 18. Dacă un om are un fiu îndărătnic. Ceea ce Dumnezeu menționase anterior în două clauze, acum cuprinde într-o lege generală, căci nu poate fi pus la îndoială că prin copiii răzvrătiți sunt desemnați toți cei care sunt abuzivi sau insultători față de tatăl și mama lor. Căci dacă este o crimă capitală să fii neascultător față de părinți, cu atât mai mult este să-i lovești sau să-i bați și să-i asaltezi cu cuvinte de ocară. În rezumat, Moise declară că sunt vrednici de moarte cei care au o dispoziție atât de îndărătnică și nestăpânită încât să respingă autoritatea tatălui și mamei lor și să-i țină în dispreț. De aici deducem și ce înseamnă să ne cinstim tatăl și mama, căci pedeapsa este denunțată doar pentru încălcarea Poruncii. Când, deci, legea predă morții pe toți cei care se răzvrătesc cu îndărătnicie împotriva disciplinei părinților lor, rezultă că ei le-au refuzat cinstea cuvenită. Un mijloc admirabil, totuși, de moderare a severității legii este introdus, când Dumnezeu cere ca cazul să fie decis pe baza mărturiei tatălui și mamei; și poruncește ca să fie auzit public, astfel încât nimeni să nu fie condamnat după voia unor persoane private. Prin legea romană puterea vieții și morții asupra copiilor săi [11] era dată tatălui, deoarece nu era probabil ca tații să fie duși de o inumanitate atât de lipsită de sens încât să se poarte cu cruzime față de propriile măruntaie; dar, deoarece uneori se găsesc tați care nu sunt diferiți de fiarele sălbatice, și exemplele ne arată că mulți, orbiți de ură sau lăcomie, nu și-au cruțat propriii copii, această concesie a legii romane trebuie respinsă pe bună dreptate. Permit, într-adevăr, ca cei care doreau să pedepsească copiii lor să-și cheme prietenii în consiliu; dar, întrucât zidurile unei locuințe private ascund multe lucruri dezonorante, Dumnezeu a impus o constrângere mult mai bună părinților când nu le-a permis să meargă mai departe decât să depună informația și să dea mărturia lor. Căci, deși ar fi vrut ca mărturia lor să fie crezută, totuși, când copiii erau aduși la tribunalul judecătorilor, urma fără îndoială un proces legal; și această formă de procedură este prescrisă, anume ca tatăl și mama să-și aducă fiul și să-și facă plângerea înaintea judecătorilor cu privire la îndărătnicia lui incorigibilă. Este adevărat că sentința este subînțeleasă imediat; totuși trebuie să deducem, cu toate acestea, că judecătorii au pronunțat-o înainte ca criminalul să fie ucis cu pietre, altfel ar fi fost ridicol ca ei să stea acolo ca niște cifre. Însăși menționarea unui proces implică, deci, că fiul a fost auzit în apărarea sa, astfel încât să se poată disculpa de crimă, dacă nu era vinovat de ea: căci, presupunem că morocănosul tatălui și mamei era notoriu; sau că tatăl l-a acuzat pe fiu la instigarea unei mame vitrege; sau că s-ar fi descoperit vreo ciudată răutate; sau că tatăl și mama conspiraseră să-și distrugă fiul într-un acces de pasiune: apărarea cauzei este, deci, implicată în adverbul atunci, [12] căci ar fi fost mai mult decât absurd ca fiul să fie condamnat fără a fi auzit. Mai ales, când trebuia să fie ucis cu pietre de întregul popor, era necesar ca el să fie mai întâi condamnat; și pe acest temei a fost adus în public, ca să i se permită să-și pledeze cauza. Dar deși au fost condamnați și cei care erau dependenți de alte vicii, totuși Moise menționează în mod expres pe cei lacomi și bețivi, pentru a arăta că, deși nu se aducea nicio crimă capitală, totuși desfrânarea dizolvată era suficientă, dacă fiul nu putea fi corectat de părinții săi; căci este clar că aceia sunt într-o stare disperată care și-au aruncat atât de mult supunerea și rușinea încât nu primesc niciun folos de la îndemnurile părinților lor. Din sfârșitul versetului deducem care era obiectivul dublu al pedepsei -- ca pământul să fie curățat de păcatele prin care era într-un fel poluat, și ca moartea celui care încălcase să fie un exemplu pentru toți.
Considerați

Considerare

Calvin leagă blestemul asupra celui spânzurat de lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos. Obiectul acestei porunci era să alunge inumanitatea și barbaria din poporul ales și, de asemenea, să le imprime groază chiar și față de o execuție dreaptă. Și cu siguranță trupul unui om suspendat pe o cruce este un spectacol trist și hidos; căci drepturile de înmormântare sunt rânduite pentru om, atât ca un gaj și simbol al învierii, cât și pentru a cruța ochii celor vii, ca nu cumva să fie pângăriți de vederea unui lucru atât de oribil. Moise nu vorbește aici în general, ci doar despre acei răufăcători care sunt nevrednici de onoarea înmormântării; totuși binele public este avut în vedere în înmormântarea chiar și a unora ca aceștia, ca nu cumva oamenii să se obișnuiască cu cruzimea și astfel să devină mai dispuși să comită omor. Mai mult, pentru ca ei să ia seama mai cu grijă la această chestiune, el declară că pământul ar fi pângărit, dacă cadavrul ar fi lăsat spânzurat pe cruce, deoarece o astfel de inumanitate poluează și dezonorează pământul. Și aceasta era mai intolerabil în Iudeea, pe care Dumnezeu o dăduse ca moștenire poporului său ales, ca El să fie acolo închinat cu reverență și curăție, fiind exclusă orice profanare. Omul astfel spânzurat este numit [42] 'blestemul lui Dumnezeu', deoarece acest fel de pedeapsă este detestabil în sine. Dumnezeu, într-adevăr, nu interzice ca criminalii să fie răstigniți sau spânzurați pe o spânzurătoare, ci mai degrabă își dă sancțiunea acestui mod de pedeapsă; El doar, prin propriul Său exemplu, îndeamnă pe israeliți să urască orice atrocitate. Deși, deci, El nu dezaprobă pedeapsa, totuși spune că detestă pe cei spânzurați pe un copac, ca scandalul să fie îndepărtat imediat; nici nu îi numește blestemați, ca și cum mântuirea lor ar trebui să fie deznădăjduită, ci deoarece spânzurarea era un semn al blestemului Său. Acest pasaj Pavel îl aplică la Hristos, pentru a ne învăța că El a fost făcut katara (un blestem) pentru noi, ca să ne elibereze de blestemul Legii. (Galateni 3:13.) Căci, deoarece toți sunt vinovați de încălcare, și astfel întreaga rasă a omenirii este implicată în blestem, nu exista alt mod de eliberare, decât ca Hristos să Se substituie pe Sine în locul nostru. Nici Dumnezeu nu a uitat de sentința Sa, când a îngăduit ca singurul Său Fiu născut să fie răstignit. De aici rezultă că El S-a supus condiției noastre, pentru ca noi să primim binecuvântarea lui Dumnezeu; deoarece El era
Răspunde

Răspuns

Cum aprofundează tratamentul lui Calvin asupra acestor legi viziunea voastră despre dreptatea lui Dumnezeu? În ce fel principiile pe care Calvin le evidențiază ar putea modela grija voastră față de alții astăzi? Unde simțiți că Dumnezeu vă invită la o mai mare puritate sau compasiune în viața voastră?
Roagă-te

Rugăciune

O, Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai așezat dreptele Tale rânduieli în Deuteronom ca să susții sfințenia vieții și să rânduiești poporul legământului Tău în curăție și dreptate, dăruiește-ne har să umblăm pe aceste căi cu inimi gingașe față de cei vulnerabili și libere de împietrire sau răzvrătire. Susține-ne prin Duhul Tău suveran, ca mila și credincioșia pe care le-ai arătat în Hristos să modeleze căminele și purtările noastre, spre lauda numelui Tău slăvit. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →