Eterniseed › Curriculum › Geneza
Geneza 13-14 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Genezei 13-14 ne invită să observăm cum răspunde credința atunci când abundența și conflictul apasă din toate părțile. Calvin arată cum Avram se mișcă prin bogățiile Egiptului, despărțirea dureroasă de Lot și cuvântul proaspăt al promisiunii care urmează. Comentariul său revine constant la același adevăr: doar cuvântul lui Dumnezeu întărește inima când bunurile pământești amenință să dividă sau să distragă. Pe măsură ce ascultăm astăzi pe Calvin, suntem invitați să lăsăm același cuvânt să ne modeleze atașamentele și speranțele. Duhul să deschidă aceste scene antice astfel încât pașii noștri, ca ai lui Avram, să rămână ordonați de promisiune mai degrabă decât de posesie.
Citește
Ia Biblia ta și citește Geneza 13-14 cu încetineală. Observă cât de repede bogățiile creează tensiune între Avram și Lot, cum Avram cedează alegerea și cum Domnul îl întâlnește din nou pe Avram cu un cuvânt de promisiune după despărțire. Lasă narațiunea să se așeze înainte de a te întoarce la reflecțiile lui Calvin asupra acelorași capitole.
Studiu
Studiază
Calvin începe capitolul urmărind întoarcerea lui Avram din Egipt.
1. Și Avram a ieșit din Egipt. La începutul capitolului, Moise comemorează bunătatea lui Dumnezeu în protejarea lui Avram; de unde a venit că el nu numai s-a întors în siguranță, ci a luat cu el mari bogății. Această împrejurare trebuie de asemenea remarcată, că atunci când părăsea Egiptul, abundând în vite și comori, i s-a permis să-și continue călătoria în pace; căci este surprinzător că egiptenii ar fi permis ca ceea ce Avram dobândise printre ei să fie transferat în altă parte. Moise arată apoi că bogățiile nu au fost un obstacol suficient pentru a-l împiedica pe Avram să aibă respect continuu față de scopul propus și să se miște spre el cu pas neîncetat. Știm cât de mult chiar o parte moderată de bogăție împiedică pe mulți să-și ridice capetele spre cer; în timp ce cei care posedă cu adevărat abundență nu numai că zac torpizi în indolență, ci sunt cu totul îngropați în pământ. De aceea, Moise pune virtutea lui Avram în contrast cu viciul comun al altora; când relatează că el nu trebuia să fie împiedicat de niciun impediment să caute din nou țara Canaanului. Căci el ar fi putut (ca mulți alții) să se flateze cu vreun pretext frumos: cum ar fi că, deoarece Dumnezeu, de la care primise binecuvântări extraordinare, fusese favorabil și bun cu el în Egipt, era drept ca el să rămână acolo. Dar el nu uită ce i se poruncise divin; și, de aceea, ca unul neînlănțuit, se grăbește spre locul unde este chemat. De aceea, cei bogați sunt lipsiți de orice scuză, dacă sunt atât de înrădăcinați în pământ, încât nu ascultă chemarea lui Dumnezeu. Două extreme, totuși, trebuie evitate aici. Mulți plasează perfecțiunea angelică în sărăcie; ca și cum ar fi imposibil să cultivi evlavia și să slujești lui Dumnezeu, decât dacă bogățiile sunt aruncate. Puțini într-adevăr îl imită pe Crates Tebanul, care și-a aruncat comorile în mare; pentru că nu credea că poate fi mântuit decât dacă acestea sunt pierdute. Totuși mulți fanatici resping pe oamenii bogați de la speranța mântuirii; ca și cum sărăcia ar fi singura poartă a cerului; care totuși, uneori, implică pe oameni în mai multe piedici decât bogățiile. Dar Augustin ne învață înțelept că bogații și săracii sunt adunați împreună în aceeași moștenire a vieții; pentru că săracul Lazăr a fost primit în sânul bogatului Avraam. Pe de altă parte, trebuie să ne ferim de răul opus; ca nu cumva bogățiile să pună o piatră de poticnire în calea noastră, sau să ne împovăreze atât de mult, încât să avansăm mai puțin ușor spre împărăția cerurilor.Calvin consideră apoi cearta care a apărut între păstori.
5. Și Lot de asemenea, care mergea cu Avram. Urmează apoi neplăcerea pe care Avram a suferit-o prin bogățiile sale: și anume, că a fost rupt de nepotul său, pe care îl iubea cu tandrețe, ca și cum ar fi fost din propriile sale măruntaie. Cu siguranță, dacă i s-ar fi dat opțiunea, ar fi ales mai degrabă să arunce bogățiile sale, decât să fie despărțit de cel pe care îl ținuse în locul unui fiu unic: totuși nu a găsit altă metodă de a evita certurile. Vom imputa acest rău morocenelii sale excesive sau îndrăzneții nepotului său? Presupun, totuși, că trebuie mai degrabă să considerăm planul lui Dumnezeu. Era un pericol ca Avram să fie prea mult mulțumit de propriul său succes întrucât prosperitatea orbește pe mulți. De aceea Dumnezeu alină dulceața bogăției cu amărăciune; și nu permite minții slujitorului său să fie prea mult fermecată de ea. Și ori de câte ori o estimare înșelătoare a bogățiilor ne împinge să le dorim în mod dezordonat, pentru că nu percepem marile dezavantaje pe care le aduc cu ele; să ne ajute amintirea acestei istorii să restrângă o astfel de atașament imoderat față de ele. Mai mult, ori de câte ori cei bogați găsesc vreo necaz care izvorăște din bogățiile lor; să învețe să-și purifice mințile prin acest remediu, ca să nu devină excesiv de dependenți de bunurile vieții prezente. Și cu adevărat, dacă Domnul nu ar pune ocazional frâul pe oameni, la ce adâncuri nu ar cădea, când se revarsă de prosperitate? Pe de altă parte, dacă suntem strâmtorați de sărăcie, să știm că, prin această metodă de asemenea, Dumnezeu corectează relele ascunse ale cărnii noastre. În cele din urmă, cei care abundă să-și amintească faptul că sunt înconjurați de spini și trebuie să aibă grijă să nu fie înțepați; și cei ale căror treburi sunt contractate și stânjenite să știe că Dumnezeu are grijă de ei, pentru ca ei să nu fie implicați în capcane rele și vătămătoare. Această despărțire a fost tristă pentru mintea lui Avram; dar a fost potrivită pentru corectarea multor rele latente, ca bogăția să nu înăbușe armura zelului său. Dar dacă Avram a avut nevoie de un astfel de antidot, să nu ne mirăm, dacă Dumnezeu, prin aplicarea unei lovituri, ar reprima excesele noastre. Căci el nu așteaptă întotdeauna până când credincioșii vor fi căzut; ci privește înainte pentru ei în viitor. Astfel el nu corectează de fapt avariția sau mândria slujitorului său Avram: ci, printr-un remediu anticipat, face ca Satana să nu-i infecteze mintea cu vreuna din momelile sale.La versetul 8 Calvin se întoarce la cuvintele lui Avram către Lot.
8. Și Avram a zis lui Lot. Moise afirmă mai întâi că Avram, de îndată ce a perceput certurile care apăruseră, și-a împlinit datoria de bun gospodar, încercând să restabilească pacea printre slujitorii săi; și că apoi, prin moderația sa, a căutat să remedieze răul îndepărtându-l. Și deși numai slujitorii se certau, totuși nu spune în zadar: Să nu fie ceartă între mine și tine: pentru că era cu greu posibil ca contagiunea certurii să nu ajungă de la slujitori la stăpânii lor, deși erau în alte privințe perfect de acord. El a prevăzut de asemenea că prietenia lor nu putea rămâne întreagă mult timp, dacă nu încerca, la timp, să vindece răul insidios. Mai mult, își amintește legătura de consanguinitate dintre ei; nu pentru că aceasta singură ar trebui să fie de folos pentru a promova pacea reciprocă, ci pentru ca el să poată îndoi și înmuia mai ușor mintea nepotului său. Căci când frica de Dumnezeu este mai puțin eficace cu noi decât ar trebui să fie; este util să chemăm și alte ajutoare, care ne pot reține în datoria noastră. Acum însă, deoarece suntem cu toții adoptați ca fii ai lui Dumnezeu, cu condiția anexată, că ar trebui să fim frați unii altora: această legătură sacră este mai puțin prețuită de noi decât ar trebui, dacă nu se dovedește suficientă pentru a potoli certurile noastre.Calvin arată apoi cum Domnul se adresează lui Avram după despărțire.
14. Și Domnul a zis lui Avram. Moise relatează acum că după ce Avram s-a despărțit de nepotul său, mângâierea divină a fost administrată pentru potolirea minții sale. Nu există îndoială că rana provocată de acea despărțire a fost foarte severă, deoarece a fost obligat să trimită departe pe unul care nu îi era mai puțin drag decât propria sa viață. Când se spune, deci, că Domnul a vorbit, împrejurarea timpului trebuie remarcată; ca și cum ar fi spus că medicamentul cuvântului lui Dumnezeu a fost acum adus pentru a-i alina durerea. Și astfel ne învață că cel mai bun remediu pentru atenuarea și vindecarea tristeții este plasat în cuvântul lui Dumnezeu.
Considerați
Consideră
Calvin extrage scopul mai larg din spatele plecării lui Lot.
Ridică acum ochii tăi. Văzând că Domnul promite pământul seminței lui Avram, percepem planul admirabil al lui Dumnezeu, în plecarea lui Lot. El atribuise pământul numai lui Avram; dacă Lot ar fi rămas cu el, copiii ambilor s-ar fi amestecat împreună. Cauza disensiunii lor a fost într-adevăr vinovată; dar Domnul, potrivit înțelepciunii sale infinite, o întoarce spre un rezultat bun, ca posteritatea lui Lot să nu posede nicio parte din moștenire. Aceasta este rațiunea pentru care el spune: Tot pământul care este înaintea ta, ți-l atribui ție și seminței tale. De aceea, nu există niciun motiv pentru care tu, căruia i se va da mai târziu o răsplată atât de excelentă, să fii excesiv de întristat și tulburat din cauza acestei singurătăți și privațiuni.' Căci deși același lucru fusese deja promis lui Avram; totuși Dumnezeu își adaptează acum promisiunea la alinarea tristeții prezente. Și astfel trebuie amintit că nu numai că a fost repetată aici o promisiune care ar putea hrăni și întări credința lui Avram; ci că a fost dat un oracol special din care Avram putea învăța că interesele propriei sale semințe urmau să fie promovate prin despărțirea lui Lot de el. Speculația lui Luther aici (ca și în alte locuri) nu are soliditate; și anume, că Dumnezeu a vorbit prin vreun profet. Promițând pământul 'pentru totdeauna', el nu denotă pur și simplu perpetuitate; ci acea perioadă care a fost încheiată prin venirea lui Hristos. Privitor la sensul cuvântului vlm (olam), evreii se ceartă ignorant: dar întrucât este luat în sensuri variate în Scriptură, el cuprinde în acest loc (după cum am sugerat recent) întreaga perioadă a legii; la fel cum legământul pe care Domnul l-a făcut cu poporul său antic este, în multe locuri, numit etern; pentru că a fost sarcina lui Hristos prin venirea sa să reînnoiască lumea. Dar schimbarea pe care Hristos a introdus-o nu a fost abolirea vechilor promisiuni, ci mai degrabă confirmarea lor. Văzând, deci, că Dumnezeu nu are acum un popor deosebit în țara Canaanului, ci un popor răspândit prin toate regiunile pământului; aceasta nu contrazice afirmația că posesiunea eternă a pământului a fost promisă pe drept seminței lui Avram, până la viitoarea renovare.
Răspunde
Unde în viața ta a creat abundența tensiune sau distanță neașteptată? Cum provoacă disponibilitatea lui Avram de a ceda propriile tale instincte spre auto-protecție? Ce promisiune de la Dumnezeu este cea mai necesară pentru a te întări după o pierdere sau despărțire recentă?
Roagă-te
Tată Suveran, care ai reînnoit legământul Tău cu Avram după ce acesta a cedat lui Lot alegerea pământului, dă-ne har să ținem bunurile pământești cu mâini deschise și să urmărim pacea între frați. Prin Duhul Tău, întărește-ne să ne încredem în Cuvântul Tău neclintit atunci când se ivește conflictul, fixându-ne ochii pe promisiunile care dăinuiesc dincolo de orice despărțire și odihnindu-ne în moștenirea asigurată numai de Hristos. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →