← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Faptele Apostolilor

Faptele Apostolilor 3 — cu Ioan Calvin

Faptele Apostolilor 3Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Astăzi ne întoarcem la Ioan Calvin pentru a primi lumină asupra primei vindecări consemnate a Bisericii primare. Expunerea atentă a lui Calvin asupra Faptelor Apostolilor capitolul 3 arată cum apostolii îndreptau toate privirile departe de ei înșiși și spre Hristos cel înviat. Comentariul său subliniază mila neașteptată arătată unui om născut olog și proclamarea îndrăzneață care a urmat. Pe măsură ce ascultăm, suntem invitați să vedem aceeași putere lucrând în propria noastră nevoie. Cuvintele lui Calvin ne îndrumă să ne minunăm cu dreptate și să ne punem nădejdea doar în Isus. Lăsați reflecțiile sale să ne modeleze citirea și rugăciunile.
Citește

Citire

Acum deschidem împreună Scripturile. Ascultați cu rugăciune relatarea despre omul olog de la Poarta Frumoasă și predica care a urmat vindecării sale. Lăsați textul să vorbească mai întâi. Observați detaliile minunii, reacția mulțimii și mărturia clară a lui Petru despre Isus. Citiți încet, poate cu glas tare, și cereți Duhului să vă pregătească inima pentru ceea ce Calvin ne va arăta în aceste versete.
Studiu
Calvin începe prin a relata împrejurările minunii. 1. Am văzut mai înainte că multe semne au fost arătate prin mâinile apostolilor; acum Luca povestește unul dintre multe, de pildă, după obiceiul său obișnuit; și anume, că un om olog, care era olog de la naștere din pântecele mamei sale, a fost desăvârșit redat membrelor sale. Și el adună cu sârguință toate împrejurările care servesc la a pune în lumină minunea. Dacă ar fi fost ca picioarele sale să fi fost luxate, sau dacă ar fi fost vreo boală venită printr-un accident, ar fi putut fi vindecat mai ușor. Dar lipsa firii [164] nu ar fi putut fi îndreptată atât de ușor. Când spune că era purtat, deducem de aici că nu era o șchiopătare ușoară, ci că acest om zăcea ca și cum picioarele sale ar fi fost moarte. Deoarece era obișnuit să ceară milostenie zilnic, prin aceasta tot poporul putea să-l cunoască mai bine. Prin faptul că, fiind vindecat, umbla în templu la vremea rugăciunii, aceasta a servit la răspândirea faimei minunii. Mai mult, aceasta nu puțin pune în lumină același lucru, că fiind ridicat și pus pe picioarele sale, sare în sus odată cu acestea și umblă cu bucurie. Calvin abordează apoi cererea omului olog pentru milostenie. 3. Cere milostenie. Vedem cum Dumnezeu l-a redat acestui om olog membrelor sale împotriva așteptării sale. Deoarece credea că boala sa era incurabilă, era îngrijorat doar de întreținere. I se dă ceea ce nu ar fi îndrăznit niciodată să ceară. În același fel, Dumnezeu ne previne adesea, și nu așteaptă până este provocat. [168] Și de aici nu putem trage nicio pricină de lene, ca și cum Domnul ne-ar întâmpina de bunăvoie, pentru ca fiind inactivi și leneși să permitem Domnului să ne facă bine. Căci ni se poruncește să ne rugăm, și de aceea să nu neglijăm datoria noastră. [169] Dar, mai întâi de toate, sub persoana omului olog, ni se pune înainte un exemplu al unui om care nu este încă luminat de credință, ca să știe cum să se roage cum se cuvine. Pe aceștia Dumnezeu îi previne, după cum este necesar, chiar de bunăvoie. Așadar, când ne redă sufletele nu doar la sănătate, ci și la viață, El Însuși este cauza pentru Sine. Căci acesta este începutul chemării noastre, ca să facă să fie cele ce nu sunt; ca să Se arate celor ce nu-L caută, (Romani 4:17.) Mai mult, oricât de mult am fi deja învățați prin credință să ne rugăm lui Dumnezeu, totuși, deoarece nu simțim întotdeauna nenorocirile noastre, nu ne vine în minte să căutăm remediu; de aceea Domnul aduce același lucru în mod liber și neașteptat. În cele din urmă, oricât de mult am fi înclinați să ne rugăm, totuși El depășește nădejdea și cererile noastre cu bunătatea Sa. La versetul 4, Calvin examinează porunca lui Petru de a privi la ei. 4. Privește la noi. Petru nu vorbește astfel înainte de a fi sigur de scopul și intenția lui Dumnezeu. Și cu siguranță în aceste cuvinte îi poruncește să spere un beneficiu singular și neobișnuit; totuși aici se poate ridica o întrebare, dacă aveau putere să facă minuni ori de câte ori voiau? Răspund, că erau slujitori ai puterii lui Dumnezeu în așa fel, încât nu încercau nimic din voia sau mișcarea lor proprie, ci Domnul lucra prin ei, când știa că este potrivit să fie așa. De aici a rezultat că vindecau pe unul și nu pe toți. Așadar, ca și în alte lucruri, aveau Duhul lui Dumnezeu ca îndrumător și conducător, tot așa și în acest punct. Așadar, înainte ca Petru să poruncească omului olog să se ridice, și-a aruncat și și-a fixat privirea asupra lui; această privire statornică asupra lui nu era fără o anumită mișcare deosebită a Duhului. De aici rezultă că vorbește atât de sigur (și în siguranță, fără nicio teamă) despre minune. Mai mult, a vrut prin acest cuvânt să provoace omul olog să primească harul lui Dumnezeu; totuși el nu așteaptă decât milostenie. Calvin continuă să explice semnificația vindecării în numele lui Isus din Nazaret. În numele lui Isus. El spune că aceasta este lucrarea și binefacerea lui Hristos, că redă șchiopului folosirea picioarelor sale, căci numele este luat pentru putere și stăpânire, sau guvernare. Și nu trebuie să visăm că există vreo forță magică în sunetul sau pronunțarea cuvântului, cum fac evreii cu privire la cuvântul Iehova. Pe scurt, Petru a vrut să declare că el nu era nimic decât un slujitor, și că Hristos era autorul minunii. Căci aceasta trebuia să fie, și a fost grija sa, ca Hristos să fie făcut cunoscut lumii, și ca numele Său să fie sfințit. Dar de ce îi dă lui Hristos acest epitet, sau titlu, de Nazaret? Las altora propria lor judecată; dar eu gândesc astfel: Deoarece Hristos a fost numit astfel în dispreț, Petru a vrut în mod intenționat să exprime că acel Isus din Nazaret pe care L-au răstignit, și al cărui nume era disprețuit și fără slavă printre evrei, și era pentru cei mai mulți dintre ei detestabil, era totuși Mesia promis de Dumnezeu, și că toată puterea I-a fost dată de Tatăl; cum spune Pavel, că el predică pe Hristos și pe El răstignit, (1 Corinteni 2:2.)
Considerați

Considerare

Calvin face o legătură cu restaurarea noastră spirituală. Ridică-te și umblă. Aceasta ar putea părea un lucru foarte ridicol. Căci ologul ar fi putut obiecta cu ușurință: De ce nu mi-ai dat mai întâi picioare și membre? Căci aceasta este o batjocură clară, când îi poruncești unui om fără picioare să meargă. Dar el a crezut cuvintele lui Petru; și el, care la început era atât de lent, acum cu o minte gata și bucuroasă primește binefacerea lui Dumnezeu. Prin aceasta se arată atât puterea cuvântului, cât și rodul credinței. Puterea cuvântului este dublă, atât în faptul că ologul este atât de atins încât ascultă fără întârziere; cât și în faptul că dă putere membrelor sale moarte și, într-un fel, reînnoiește omul. Și credința are și ea răsplata ei, în faptul că ologul ascultă de cel ce îi poruncește să se ridice nu în zadar. Așadar vedem cum lucrează Dumnezeu prin Cuvântul Său, adică atunci când dă succes propovăduirii acestuia, ca să pătrundă în mințile oamenilor; în al doilea rând, când dă cu mâna Sa acele lucruri care sunt promise acolo. Mai mult, El nu îngăduie ca credința să fie zadarnică, ci ea se bucură cu adevărat de toate acele lucruri bune pe care le așteaptă și care îi sunt oferite în același Cuvânt. Și trebuie să ne amintim ceea ce am spus deja, că avem în această istorie un tip [171] sau o figură a restaurării noastre spirituale; și anume, că așa cum Cuvântul, prins prin credință, l-a redat ologului membrele sale, tot așa Domnul pătrunde în sufletele noastre prin Cuvânt, ca să le restaureze. Și, mai întâi de toate, El vorbește prin gura omului și ne îndeamnă prin ascultarea credinței; după aceea, El mișcă inimile noastre lăuntric prin Duhul Său, ca Cuvântul să prindă rădăcină vie în noi; în cele din urmă, El întinde mâna Sa și prin toate mijloacele Își desăvârșește lucrarea în noi. Adunăm din Matei că minunile trebuie tratate astfel. Calvin trece la predică, mustrând poporul. 12. Bărbați ai lui Israel El își începe predica cu o mustrare a poporului. Și totuși nu îi mustră pur și simplu pentru că se minunează; căci aceasta era cu totul folositoare și demnă de laudă; ci pentru că atribuie în mod nelegiuit oamenilor acea laudă care se cuvine lucrării lui Dumnezeu. Ca și cum ar spune: Faceți rău, în faptul că rămâneți la noi și stați privind la noi, în timp ce ar trebui mai degrabă să priviți la Dumnezeu și la Hristos. Așadar, aceasta este a se minuna în mod rău, când mințile noastre rămân la oameni. Și trebuie să observăm că el condamnă respectul față de oameni; ca și cum, spune el, noi prin propria noastră putere și virtute am fi făcut aceasta. Așadar există o eroare și o corupție în aceasta, dacă atribuim acea evlavie și putere a oamenilor ceea ce este propriu lui Dumnezeu și Hristos. Și, în ceea ce privește puterea, nimeni nu va nega că vine de la Dumnezeu; totuși când au mărturisit aceasta într-un cuvânt, nu încetează să ia de la Dumnezeu dreptul Său, ca să împodobească creaturile cu ceea ce iau de la El; cum vedem că papistașii pun puterea lui Dumnezeu în sfinți; da, ei includ puterea Sa într-o piatră sau într-un trunchi de lemn, de îndată ce chipul este sfințit Barbarei sau Hrisogonului. Dar, cu toate acestea, să presupunem că nu greșesc în acea primă parte; totuși ei cred în mod prostesc că și-au făcut datoria față de Dumnezeu, când Îi lasă puterea și atribuie minunile evlaviei sfinților. Căci de ce aleargă la ei, când vor obține fie ploaie sau vreme frumoasă, fie să fie eliberați de boli, dacă nu își închipuie că prin evlavia lor au meritat ca Dumnezeu să le acorde acest drept și privilegiu? Aceasta este, așadar, doar o ascunzătoare copilărească, [180] când mărturisesc că Dumnezeu este autorul puterii; dar mulțumesc evlaviei sfinților pentru acele binefaceri pe care le-au primit. Oricum ar colora lucrul, trebuie să știm întotdeauna aceasta, că Petru condamnă în general pe aceia care privesc atât de mult la oameni în minuni, încât cred că sfințenia lor este cauza acestora. Aceasta este prima parte a predicii, în care mustră superstiția. Și trebuie să observăm felul și ordinea învățăturii sale. Căci deoarece oamenii sunt înclinați la nimic mai mult decât să cadă de la Dumnezeu la creaturi, este foarte potrivit să prevenim acest viciu la timp. Și dacă poporului i s-a interzis să privească la apostoli, cu mult mai mult Duhul ne îndepărtează de a chema fiecare sfânt mărunt.
Răspunde

Răspuns

Unde în viața ta te găsești cerând doar ceea ce poți vedea, ratând darul mai adânc pe care Dumnezeu îl intenționează? Cum subliniază Calvin accentul pe numele lui Hristos singur orice tendință de a da credit oamenilor mai degrabă decât Domnului? În ce fel ar putea modelul Cuvântului, al credinței și al vieții restaurate să-ți modeleze rugăciunile în această săptămână?
Roagă-te

Rugăciune

O, Tată suveran, care prin numele Fiului Tău Isus Hristos ai întins puterea Ta ca să ridici pe omul șchiop de la poarta templului, acordă-ne harul să privim doar la El în orice nevoie. Prin Duhul Tău Sfânt trezește credința în noi, ca să ne pocăim de orice încredere în remedii pământești și să ne odihnim în credincioșia legământului făgăduit din vechime. Restaurează ce a rupt păcatul și îndrumă uimirea noastră spre ascultare înnoită, de dragul slavei Tale singure. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →