← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Exodul

Exodul 21-22 — cu Ioan Calvin

Exodul 21-22Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Exodului 21-22 ne invită în inima legii legământului lui Dumnezeu pentru Israelul antic. Cu precizie pastorală Calvin arată cum aceste statute civile dezvăluie atât dreptatea divină cât și acomodarea răbdătoare la împietrirea omenească. Comentariul său arată că fiecare rânduială, fie că privește slujitorii sau vătămările, indică în cele din urmă sfințenia vieții și chemarea de a reflecta caracterul lui Dumnezeu. Ascultându-l pe Calvin astăzi, descoperim nu doar reguli străvechi, ci principii vii care încă modelează felul în care poporul lui Dumnezeu urmărește dreptatea în comunitate. Cuvintele sale să ne atragă mai adânc în înțelepciunea Scripturii.
Citește

Citire

Întoarce-te acum la capitolele 21 și 22 din Exod. Citește cu încetineală aceste capitole, observând distincțiile atente pe care Dumnezeu le face între vătămarea intenționată și rănirea accidentală, între libertate și robie, între dreptate și îndurare. Lasă textul să vorbească mai întâi în termenii săi înainte de a ne întoarce la îndrumarea lui Calvin. Ia-ți timp să notezi orice verset care stârnește întrebări sau uimire.
Studiu
Calvin începe prin a aborda judecățile privitoare la robia evreiască. 1. Acum acestea sunt judecățile. Ambele pasaje conțin aceeași rânduială, și anume că, în privința evreilor, robia trebuie să se încheie în al șaptelea an; căci Dumnezeu a voit ca fiii lui Avraam, deși obligați să se vândă, să se deosebească de robii păgâni și obișnuiți. Eliberarea lor este, așadar, poruncită, dar cu o excepție pe care Moise o exprimă în primul pasaj, dar o omite în cel din urmă, adică dacă robul se căsătorise cu o roabă și avusese copii, aceștia să rămână la stăpân, iar el singur să fie liber. De aici se vede cât de grea era condiția robilor, deoarece nu putea fi ușurată fără o excepție nepotrivită naturii; căci nimic nu putea fi mai potrivnic firii decât ca un soț, părăsindu-și soția și copiii, să se mute în altă parte. Dar legătura robiei nu putea fi desfăcută decât prin divorț, adică prin această încălcare nelegiuită a căsătoriei. Era atunci o barbarie grosolană în această despărțire, prin care un om era dezunit de jumătate din sine și de măruntaiele sale. Totuși nu era niciun remediu; căci dacă soția și copiii ar fi fost eliberați, ar fi însemnat o jefuire a stăpânului lor legitim să-i ia cu el, nu numai pentru că femeia era roaba lui, ci și pentru că el cheltuise pentru creșterea copiilor mici. Sfințenia căsătoriei a cedat deci în acest caz dreptului privat; iar acest defect trebuie socotit printre celelalte pe care Dumnezeu le-a tolerat din pricina împietririi inimii poporului, deoarece cu greu putea fi îndreptat; totuși, dacă cineva era ținut de o afecțiune curată și nu voia să-și părăsească soția și urmașii, i se oferă o alternativă, și anume să se dea și el robiei veșnice. Forma acesteia este arătată mai clar în Exod decât în Deuteronom; căci, în acesta din urmă, se spune doar că stăpânul, pentru a-și afirma dreptul veșnic asupra robului, să-i străpungă urechea; pe când în Exod se adaugă împrejurarea că mai întâi trebuie să aibă loc un proces public; căci, dacă fiecare particular ar fi fost judecător în această privință, casele celor bogați ar fi fost ca niște măcelării pentru a-i chinui pe bieții robi. [148] Citim în Ieremia (34:11) că această lege a căzut în dispreț și că evreii, împotriva oricărei legi și dreptăți, au păstrat o stăpânire veșnică asupra robilor lor; ba chiar că, atunci când au fost aspru mustrați sub regele Zedechia și libertatea a fost din nou proclamată, bieții oameni au fost imediat trași înapoi sub jugul tiraniei, ca și cum ar fi fost eliberați în batjocură. Trebuia deci avut grijă ca, prin torturi ascunse, să nu-i silească pe cei care nu voiau să rămână robii lor; iar prevederea împotriva acestui rău era o mărturisire deschisă a dorinței lor înaintea judecătorilor; în timp ce străpungerea urechii era un fel de stigmat asupra lor. Căci orientalii obișnuiau să marcheze robii, sau fugarii, sau criminalii, sau pe cei bănuiți în vreun fel; și deși Dumnezeu nu a voit ca acest semn de ocară să fie imprimat pe frunțile poporului Său, totuși, dacă cineva consimțea de bunăvoie să îndure robia veșnică, El a voit ca acesta să poarte acest semn al robiei sale pe ureche. Totuși trebuie să ne amintim că chiar și această robie, deși se spune că durează pentru totdeauna, a fost încheiată la jubileu, deoarece atunci condiția țării și a poporului a fost cu totul înnoită. Despre cazul roabei, Calvin scrie: Din acest pasaj, ca și din altele asemănătoare, reiese limpede câte vicii au fost neapărat tolerate la acest popor. Era cu totul un act de barbarie ca tații să-și vândă copiii pentru ușurarea sărăciei lor, totuși nu putea fi îndreptat așa cum s-ar fi sperat. Din nou, sfințenia jurământului căsătoriei ar fi trebuit să fie mai mare decât să fie îngăduit unui stăpân să repudieze roaba sa, după ce și-o logodise ca soție; sau, când o logodise cu fiul său, să anuleze acel legământ, care este inviolabil: căci acel principiu trebuie să rămână veșnic valabil -- 'Pe cei pe care Dumnezeu i-a unit, omul să nu-i despartă.' (Matei 19:6; Marcu 10:9.) Totuși libertatea a fost acordată poporului antic în toate aceste privințe; doar se prevede aici ca fetele sărace să nu sufere infamie și vătămare din pricina repudiării lor. Dar, deși Dumnezeu este îndurător în a ierta pedeapsa, totuși El arată că curăția Îi este plăcută, atât cât permitea împietrirea inimii poporului. Mai întâi, El nu îngăduie unui stăpân să-și seducă roaba cumpărată, ci dacă vrea să se bucure de îmbrățișările ei, trebuie să aibă loc o căsătorie; căci deși nu expune aceasta în termeni expliciți, totuși putem deduce din ceea ce condamnă că contrariul este ceea ce aprobă. De aici, de asemenea, este respinsă părerea celor care socotesc că desfrânarea era îngăduită sub Lege. Dar cuvintele trebuie examinate mai îndeaproape din pricina ambiguității lor. Mai întâi, sexul este tratat cu considerație, ca condiția femeii să fie ceva mai favorabilă decât a bărbatului; deoarece, altfel, slăbiciunea lor ar face ca tinerele femei să fie supuse vătămării și rușinii. Urmează apoi o explicație, despre care, totuși, interpreții diferă; căci unii citesc particula l', [74] lo, care este propriu-zis negativă, pentru lv, lo; și de aici rezultă două înțelesuri opuse -- Dacă a logodit-o, sau nu a logodit-o cu sine. Dacă se preferă să fie luată afirmativ, înțelesul poruncii va fi: Dacă un stăpân va repudia roaba sa, pe care a iubit-o și a destinat-o să-i fie soție, trebuie să-i dea libertatea; căci deși literal este 'o va face să fie răscumpărată', totuși contextul arată că obligația de a o elibera este pusă asupra lui; nici nu este contrazis de faptul că el este privat doar de puterea de a o vinde unui popor străin; deoarece nu înțeleg aceasta ca aplicându-se doar străinilor, ci și altora din națiunea sa, deoarece uneori cei din alt trib sau familie sunt numiți străini. Căci, chiar dacă nu exista un legământ de căsătorie, nu era altfel îngăduit să vândă robi ai poporului sfânt și ales străinilor. În afară de aceasta, printre israeliți, robia era doar temporară. Dar, trecând peste orice altceva, să ne mulțumim să observăm absurditatea ca un stăpân să-și țină soția ca pe o roabă de vânzare după plăcere, dacă se primește părerea celor care socotesc că cuvintele se referă la repudiere după logodnă. [75] Eu însumi aprob mai degrabă cealaltă părere, că, deși stăpânul nu a aspirat la căsătorie cu ea, dacă înfățișarea ei îi displace astfel încât să nu vrea s-o aibă de soție, cel puțin trebuie să asigure răscumpărarea ei; deoarece curăția ei ar fi în primejdie dacă ar rămâne cu el necăsătorită; dacă nu cumva Moise poate însemna că, după ce fusese sedusă, stăpânul ei nu a cinstit-o cu căsătorie. Dar cealaltă părere pe care tocmai am exprimat-o este mai simplă; și se dă o avertizare ca stăpânii să nu-și seducă roabele după plăcere. Astfel, cuvântul disprețuiește [76] nu se referă la repudiere, ci este opus frumuseții sau iubirii conjugale. Calvin se îndreaptă apoi spre distincția dintre omuciderea accidentală și cea intenționată. 12. Cel ce lovește un om, astfel încât acesta să moară. Acest pasaj, după cum am spus, explică mai clar detaliile și face mai întâi o distincție între omuciderea voluntară și cea accidentală; căci, dacă o piatră sau un topor (Deuteronom 19:5.) ar fi alunecat de la un om fără intenție și ar fi lovit pe cineva, El nu ar fi vrut ca aceasta să fie socotită o crimă capitală. Și în acest scop au fost date cetățile de refugiu, despre care se face aici o scurtă mențiune și ale căror drepturi vor fi expuse mai pe larg în curând, și unde va fi de asemenea stabilit modul de a deosebi între intenție și neștiință. Dar trebuie remarcat că Moise declară că omuciderea accidentală, cum este numită de obicei, nu se întâmplă prin întâmplare sau accident, ci potrivit voii lui Dumnezeu, ca și cum El însuși l-ar fi scos pe cel ucis la moarte. Prin orice fel de moarte, așadar, oamenii sunt luați, este sigur că trăim sau murim doar după plăcerea Sa; și cu siguranță, dacă nici măcar o vrabie nu poate cădea la pământ decât prin voia Sa, (Matei 10:29,) ar fi foarte absurd ca oamenii creați după chipul Său să fie abandonați impulsurilor oarbe ale sorții. De aceea trebuie concluzionat, după cum învață Scriptura în altă parte, că termenul vieții fiecărui om este hotărât, [29] cu care corespunde un alt pasaj,
Considerați

Considerare

Calvin reflectă apoi asupra protecției vieții nenăscute. 22. Dacă bărbații se ceartă și rănesc o femeie. Acest pasaj la prima vedere este ambiguu, căci dacă cuvântul moarte [39] se aplică doar femeii însărcinate, nu ar fi fost o crimă capitală să se pună capăt fetusului, ceea ce ar fi o mare absurditate; căci fetusul, deși închis în pântecele mamei sale, este deja o ființă umană (homo) și este aproape o crimă monstruoasă să-i răpești viața pe care nu a început încă să o savureze. Dacă pare mai oribil să ucizi un om în propria sa casă decât pe câmp, deoarece casa unui om este locul său de refugiu cel mai sigur, ar trebui cu siguranță socotit mai atroce să distrugi un fetus în pântece înainte ca acesta să fi venit la lumină. Pe aceste temeiuri sunt condus să concluzionez, fără ezitare, că cuvintele 'dacă moartea ar urma' trebuie aplicate fetusului precum și mamei. În afară de aceasta, nu ar fi deloc rezonabil ca un tată să vândă pentru o sumă stabilită viața fiului sau fiicei sale. De aceea acesta este, în opinia mea, înțelesul legii, că ar fi o crimă pedepsibilă cu moartea, nu numai când mama a murit din cauza avortului, ci și dacă pruncul ar fi ucis; fie că ar muri din rana provocată de avort, fie curând după naștere. Dar, deoarece nu putea lipsi ca nașterea prematură să slăbească atât pe mamă cât și pe urmașul ei, soțului i se permite să ceară înaintea judecătorilor o plată în bani, la discreția lor, ca despăgubire pentru pierderea sa; căci deși porunca lui Dumnezeu este doar ca banii să fie plătiți înaintea judecătorilor, [40] totuși El îi numește astfel să stabilească suma ca arbitri, dacă soțul s-ar întâmpla să fie prea exorbitant. Percepem limpede, prin repetarea lex talionis, că trebuie observată o proporție dreaptă și că măsura pedepsei trebuie reglementată în mod egal, fie că este vorba de un dinte, sau de un ochi, sau de viața însăși, astfel încât despăgubirea să corespundă cu vătămarea făcută; și de aceea (ceea ce se spune mai întâi despre viață [41]) se aplică corect și părților individuale, astfel încât cel ce și-a scos ochiul fratelui său, sau i-a tăiat mâna, sau i-a rupt piciorul, să-și piardă propriul ochi, sau mâna, sau piciorul. În fine, în scopul de a preveni orice violență, o despăgubire trebuie plătită proporțional cu vătămarea. Dar deși Dumnezeu poruncește ca pedeapsa să fie aplicată celui vinovat, totuși, dacă un om este vătămat, el nu trebuie să caute răzbunare; căci Dumnezeu nu Se contrazice pe Sine, care atât de des îi îndeamnă pe copiii Săi nu doar să îndure vătămările cu răbdare, ci chiar să biruiască răul cu bine. Ucigașul trebuie pedepsit, sau cel ce a schilodit un membru al fratelui său; dar nu este deci îngăduit, dacă ai suferit în mod nedrept violență, să te lași pradă mâniei sau urii, astfel încât să răsplătești răul cu rău. Deoarece această greșeală era răspândită printre evrei, Domnul nostru o respinge și învață că pedeapsa, care este acordată public celui ce greșește, nu este subordonată pasiunii private a fiecărui om, astfel încât cel ofensat să se grăbească să răsplătească. (Matei 5:38.) Nici aceste cuvinte nu li se adresează lor pentru a aprinde sau a stârni dorința de răzbunare, ci toată violența este oprită prin teama de pedeapsă.
Răspunde
Cum adâncește tratamentul lui Calvin asupra acestor legi reverența ta față de viața umană? În ce feluri ar putea vorbi răbdarea lui Dumnezeu cu împietrirea inimii lui Israel despre domenii în care ai nevoie de o ascultare mai mare astăzi? Unde simți că Duhul te invită să extinzi dreptatea și îndurarea în propriile tale relații?
Roagă-te

Rugăciune

O, Doamne Suveran, care în credincioșia legământului ai dat legea Ta sfântă ca să păzești sfințenia vieții și să susții dreptatea în mijlocul poporului Tău, scrie aceste rânduieli pe inimile noastre prin Duhul Tău. Înmoaie împietrirea noastră, conformează-ne cu Hristos, care a împlinit fiecare cerință dreaptă, și dă-ne har să umblăm cu dreptate, să iubim mila și să trăim smeriți înaintea tronului Tău. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →