← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 127-128 — cu Ioan Calvin

Psalmii 127-128Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la Psalmii 127 și 128 oferă o perspectivă atemporală asupra grijii suverane a lui Dumnezeu față de fiecare aspect al vieții omenești. În aceste capitole, reformatorul arată cum toate ostenelile, familiile și proviziile noastre zilnice depind în întregime de binecuvântarea Domnului. Reflecțiile sale ne invită să renunțăm la încrederea în sine și să ne odihnim în credincioasa purtare de grijă a Tatălui. Pe măsură ce ascultăm cuvintele lui Calvin, ni se reamintește că adevărata siguranță și bucurie nu vin din propria noastră putere, ci din a umbla în frica de Dumnezeu. Această lecție ne călăuzește prin expunerea sa verset cu verset, pentru ca să primim atât îndrumare cât și încurajare pentru o viață credincioasă astăzi.
Citește

Citire

Acordă câteva clipe de liniște pentru a citi Psalmii 127 și 128 încet și cu rugăciune. Observă cum ambii psalmi celebrează implicarea Domnului în zidirea caselor, păzirea cetăților, dăruirea copiilor și binecuvântarea muncii zilnice. Lasă poezia simplă să se așeze în inima ta înainte de a te întoarce la expunerea lui Calvin. Cere Duhului să te pregătească să primești înțelepciunea reformatorului cu privire la aceste teme ale binecuvântării dumnezeiești și ale dependenței omenești.
Studiu
Calvin începe prin a afirma autorul Solomon și principiul central al psalmului. 1. Dacă nu zidește Domnul casa. Nu există niciun motiv pentru care evreii să nege că acest psalm a fost compus de Solomon. Ei cred că litera l, lamed, pe care o traducem prin 'al', este echivalentă cu 'în numele lui Solomon'; ceea ce este în contradicție cu uzul obișnuit, căci un astfel de titlu desemnează în toate cazurile autorul. Prin urmare, ei născocesc în mod absurd un sens nou, pentru care nu există necesitate, fiind foarte potrivit ca Solomon, care era înzestrat cu duhul înțelepciunii în treburile cârmuirii, să vorbească despre lucruri pe care le cunoștea și despre care avea experiență. Afirmând că Dumnezeu cârmuiește lumea și viața omului, el o face din două motive: În primul rând, orice eveniment prosper care se întâmplă oamenilor, nerecunoștința lor se manifestă imediat prin faptul că i-l atribuie în întregime lor înșiși; și astfel lui Dumnezeu i se ia onoarea care i se cuvine. Solomon, pentru a corecta o astfel de eroare perversă, declară că nimic nu ni se întâmplă cu prosperitate decât în măsura în care Dumnezeu binecuvântează lucrările noastre. În al doilea rând, scopul său a fost să doboare prezumția nebunească a oamenilor care, lăsându-L pe Dumnezeu deoparte, nu se tem să întreprindă orice, oricare ar fi, bazându-se exclusiv pe propria lor înțelepciune și putere. Dezbrăcându-i, așadar, de ceea ce își arogă în mod neîntemeiat, îi îndeamnă la modestie și la invocarea lui Dumnezeu. El nu respinge totuși nici munca, nici întreprinderile, nici sfaturile oamenilor; căci este o virtute lăudabilă să ne îndeplinim cu sârguință îndatoririle slujbei noastre. Nu este voia Domnului ca noi să fim ca niște butuci de lemn sau să ne ținem brațele încrucișate fără să facem nimic; [99] ci să punem în folosire toate talentele și avantajele pe care ni le-a dat. Este adevărat că cea mai mare parte a ostenelilor noastre provine din blestemul lui Dumnezeu; și totuși, chiar dacă oamenii ar fi păstrat integritatea stării lor primitive, Dumnezeu ar fi vrut ca noi să fim ocupați, așa cum vedem cum a fost așezat Adam în grădina Edenului ca s-o lucreze. (Facerea 2:15.) Solomon, așadar, nu condamnă vegherea, un lucru pe care Dumnezeu îl aprobă; nici munca oamenilor, prin care, atunci când o întreprind de bunăvoie, potrivit poruncii lui Dumnezeu, Îi aduc o jertfă plăcută; ci, ca nu cumva, orbiți de prezumție, să-și însușească cu forță ceea ce aparține lui Dumnezeu, îi avertizează că faptul de a fi ocupați nu le va folosi la nimic, decât în măsura în care Dumnezeu binecuvântează strădaniile lor. Prin cuvântul 'casă' nu înțelege doar o clădire de lemn sau piatră, ci cuprinde întreaga rânduială și cârmuire domestică a unei familii, după cum, puțin mai departe, prin cuvântul 'cetate' nu desemnează doar clădirile sau împrejmuirea zidurilor, ci și starea generală a întregii comunități. Există de asemenea o sinedocă în cuvintele 'ziditor' și 'păzitor'; căci intenționează să spună în general că orice muncă, prevedere și pricepere pe care oamenii le-ar putea folosi pentru a întreține o familie sau pentru a păstra o cetate, nu va folosi la nimic dacă Dumnezeu nu va da din cer un rezultat prosper întregului. Despre versetul 2, Calvin scrie: 2. În zadar vă grăbiți să vă sculați de dimineață. Solomon exprimă acum mai limpede că oamenii se istovesc în zadar muncind și se istovesc postind ca să dobândească bogății, deoarece și acestea sunt un beneficiu dăruit numai de Dumnezeu. Pentru a-i mișca mai eficient, se adresează fiecărui om în parte. 'În zadar pentru voi', spune el. El particularizează două mijloace care se consideră că contribuie în mod eminent la adunarea bogățiilor. Nu este surprinzător să vezi cum se îmbogățesc într-un timp scurt cei care nu cruță niciun efort, ci consumă noaptea și ziua îndeplinindu-și ocupațiile și nu-și permit decât o hrană sărăcăcioasă din rodul muncii lor. Solomon, totuși, afirmă că nici trăitul cu cheltuieli mici, nici sârguința în afaceri nu vor folosi prin ele însele la nimic. Nu că ar interzice să practicăm cumpătarea în dietă și să ne sculăm devreme pentru a ne angaja în treburile lumești; ci, pentru a ne trezi la rugăciune și la chemarea lui Dumnezeu, și de asemenea pentru a recomanda recunoștința pentru binecuvântările dumnezeiești, el nimicește tot ceea ce ar ascunde harul lui Dumnezeu. Prin urmare, ne vom angaja în ocupațiile noastre lumești într-un mod drept atunci când speranța noastră depinde exclusiv de Dumnezeu, și succesul nostru în acel caz va corespunde dorințelor noastre. Dar dacă un om, fără să țină seama de Dumnezeu, se grăbește cu ardoare, își va aduce ruină prin cursa sa prea precipitată. Nu este, așadar, scopul Profetului să încurajeze oamenii să se lase în voia lenei, astfel încât să nu gândească nimic toată viața, ci să adoarmă și să se abandoneze trândăviei — sensul său este mai degrabă ca, în executarea a ceea ce Dumnezeu le-a poruncit, să înceapă întotdeauna cu rugăciune și chemarea numelui Său, oferindu-I ostenelile lor ca El să le binecuvânteze. Expresia 'pâinea durerilor' poate fi explicată în două feluri, fie ca denotând ceea ce se dobândește prin muncă grea și îngrijorată, fie ceea ce se mănâncă cu neliniște a minții; așa cum vedem persoane zgârcite și strâmte la mână, când abia au gustat o bucată de pâine, trăgându-și mâna de la gură. Nu are mare importanță care dintre aceste sensuri este adoptat; căci ni se învață pur și simplu că oamenii zgârciți nu profită la nimic — nici măcar atunci când, prin propria lor zgârcenie, refuză să mănânce atât cât cere natura. Trecând la versetul 3, Calvin explică: 3. Iată, copiii sunt moștenirea Domnului. Solomon aduce aici un exemplu în care, într-un mod particular, vrea ca noi să recunoaștem adevărul pe care l-a afirmat până acum în general — că viața oamenilor este cârmuită de Dumnezeu. Nimic nu pare mai firesc decât ca oamenii să fie produși de oameni. Majoritatea omenirii visează că, după ce Dumnezeu a orânduit aceasta la început, copiii au fost de atunci încolo zămisliți doar printr-un instinct secret al naturii, Dumnezeu încetând să intervină în această privință; și chiar și cei care sunt înzestrați cu un oarecare simț al evlaviei, deși nu neagă că El este Tatăl și Creatorul neamului omenesc, totuși nu recunosc că purtarea Sa de grijă coboară la acest caz particular, ci mai degrabă cred că oamenii sunt creați printr-o anumită mișcare universală. Cu scopul de a corecta această eroare preposteră, Solomon numește copiii moștenirea lui Dumnezeu și rodul pântecelui darul Său; căci cuvântul ebraic skr, sachar, tradus 'răsplată', semnifică orice binefaceri pe care Dumnezeu le dăruiește oamenilor, așa cum se vede limpede din multe pasaje ale Scripturii. Sensul este, așadar, că copiii nu sunt rodul întâmplării, ci că Dumnezeu, după cum I se pare bine, împarte fiecărui om partea sa din ei. Mai mult, deoarece Profetul repetă de două ori același lucru, 'moștenire' și 'răsplată' trebuie înțelese ca echivalente; căci ambii termeni sunt puși în opoziție cu norocul sau puterea oamenilor. Cu cât un om este mai puternic, cu atât pare mai potrivit pentru procreare. Solomon declară, dimpotrivă, că devin tați aceia cărora Dumnezeu le acordă această onoare. Calvin începe apoi expunerea Psalmului 128. 1. Ferice de omul care se teme de Domnul. În psalmul precedent s-a afirmat că prosperitatea în toate treburile omenești și în întregul curs al vieții noastre trebuie sperată exclusiv de la harul lui Dumnezeu; și acum Profetul ne avertizează că aceia care doresc să fie părtași la binecuvântarea lui Dumnezeu trebuie să se consacre Lui cu sinceritate a inimii; căci El nu va dezamăgi niciodată pe cei care Îi slujesc. Primul verset conține un rezumat al subiectului psalmului; restul fiind adăugat doar ca explicație. Maxima 'că aceia sunt fericiți care se tem de Dumnezeu, mai ales în viața prezentă' este atât de contrară opiniei comune a oamenilor, încât foarte puțini îi vor da asentimentul. Peste tot se găsesc mulți epicurieni, asemănători cu Dionisie, care, după ce a avut odată un vânt favorabil pe mare și o călătorie prosperă, după ce a jefuit un templu, [106] s-a lăudat că zeii favorizează pe jefuitorii de biserici. De asemenea, cei slabi sunt tulburați și clătinați de prosperitatea oamenilor răi și apoi leșină sub povara propriilor lor nenorociri. Disprețuitorii lui Dumnezeu s-ar putea să nu se bucure de prosperitate, iar condiția oamenilor buni să fie tolerabilă, dar totuși majoritatea oamenilor sunt orbi în a considera providența lui Dumnezeu sau nu par să o perceapă în niciun grad. Adagiul 'Că este mai bine să nu te naști deloc sau să mori cât mai curând posibil' a fost cu siguranță primit de mult timp prin consimțământul comun al aproape tuturor oamenilor. În cele din urmă, rațiunea carnală judecă fie că toată omenirea fără excepție este nenorocită, fie că norocul este mai favorabil oamenilor nelegiuiți și răi decât celor buni. Sentimentului că aceia sunt fericiți care se tem de Domnul, îi este o aversiune totală, așa cum am declarat pe larg la [3]Psalmul 37. Cu atât mai necesar este, așadar, să stăruim asupra considerării acestui adevăr. Mai departe, deoarece această fericire nu este aparentă ochiului, este de importanță, pentru a putea să o înțelegem, să acordăm mai întâi atenție definiției care va fi dată mai jos și, în al doilea rând, să știm că depinde în principal de protecția lui Dumnezeu. Deși adunăm toate împrejurările care par să contribuie la o viață fericită, cu siguranță nimic nu va fi găsit mai de dorit decât să fim ascunși sub paza lui Dumnezeu. Dacă această binecuvântare este, în estimarea noastră, de preferat, așa cum merită, tuturor celorlalte lucruri bune, oricine este convins că grija lui Dumnezeu se exercită asupra lumii și a treburilor omenești va recunoaște în același timp fără îndoială că ceea ce este aici stabilit este punctul principal al fericirii.
Considerați

Considerare

Calvin extrage implicațiile teologice ale adevărurilor precedente. Se cuvine să ne amintim ceea ce am atins tocmai acum, că, deoarece mințile oamenilor sunt de obicei stăpânite de o asemenea aroganță îndrăzneață care îi duce să-L disprețuiască pe Dumnezeu și să-și mărească dincolo de măsură propriile mijloace și avantaje, nimic nu este mai important decât să-i smerească, pentru ca ei să perceapă că orice întreprind se va dizolva în fum, dacă Dumnezeu, în exercitarea harului curat, nu face să prospere. Când filozofii argumentează cu privire la treburile politice ale unui stat, ei adună cu ingeniozitate tot ceea ce li se pare că le servește scopului — indică cu acuitate mijloacele de a ridica o comunitate și, pe de altă parte, viciile prin care un stat bine orânduit este de obicei corupt; pe scurt, ei vorbesc cu pricepere desăvârșită despre tot ceea ce este necesar să se știe pe acest subiect, cu excepția faptului că omit punctul principal — și anume că oamenii, oricât de mult ar excela în înțelepciune și virtute și oricare ar fi întreprinderile în care s-ar angaja, nu pot realiza nimic, decât în măsura în care Dumnezeu își întinde mâna spre ei sau, mai degrabă, îi folosește ca instrumente ale Sale. Care dintre filozofi a recunoscut vreodată că un om politic nu este altceva decât un instrument condus de mâna lui Dumnezeu? Dimpotrivă, ei au susținut că buna administrare din partea omului constituia cauza principală a fericirii corpului social. Acum, deoarece oamenii muritori se ridică astfel cu îndrăzneală profană pentru a zidi cetăți și a orândui starea întregii lumi, Duhul Sfânt mustră cu dreptate o asemenea nebunie. Să ne ocupăm, așadar, fiecare după măsura capacității sale și natura slujbei sale, astfel încât, în același timp, lauda succesului care însoțește strădaniile noastre să rămână exclusiv la Dumnezeu. Împărțirea pe care mulți o născocesc — că acela care s-a purtat cu vitejie, în timp ce lasă jumătate din laudă lui Dumnezeu, poate lua cealaltă jumătate pentru sine — merită toată condamnarea. Binecuvântarea lui Dumnezeu ar trebui să aibă toată partea și să țină exclusiv tronul. El aplică mai departe doctrina la viața zilnică și la prezumția omenească. Acum, dacă starea noastră pământească depinde în întregime de buna plăcere a lui Dumnezeu, cu ce aripi vom zbura în cer? Când se planifică o casă sau se alege un anumit mod de viață — da, chiar și când se promulgă legi și se administrează dreptatea, toate acestea nu sunt altceva decât a se târî pe pământ; și totuși Duhul Sfânt declară că toate strădaniile noastre în acest fel sunt fără rod și fără valoare. Cu atât mai puțin de suportat, așadar, este nebunia celor care se străduiesc să pătrundă chiar și în cer prin propria lor putere. Mai departe, putem deduce din această doctrină că nu este de mirare să găsim în zilele noastre starea lumii atât de tulburată și confuză cum este de fapt — dreptatea pusă pe fugă în cetăți, soțul și soția acuzându-se reciproc, tații și mamele plângându-se de copiii lor — pe scurt, toți plângându-și propria condiție. Căci cât de puțini se găsesc care, în chemarea lor, se întorc la Dumnezeu și care, fiind mai degrabă umflați de aroganță, nu se înalță în mod nelegiuit pe ei înșiși? Dumnezeu, așadar, dă cu dreptate această tristă răsplată oamenilor nemulțumitori când este defraudat de onoarea Sa. Dar dacă toți oamenii s-ar supune cu smerenie providenței lui Dumnezeu, nu există nicio îndoială că această binecuvântare pe care Solomon o laudă aici și-ar revărsa strălucirea asupra tuturor părților vieții noastre, atât publice cât și private.
Răspunde

Răspuns

În care dintre responsabilitățile tale actuale ești cel mai ispitit să te bazezi pe propriul efort mai degrabă decât pe binecuvântarea lui Dumnezeu? Cum reformulează accentul lui Calvin pe copii ca moștenire a lui Dumnezeu viziunea ta asupra vieții de familie? În ce mod practic în această săptămână poți demonstra încrederea că Domnul dă celor iubiți ai Săi chiar și în timp ce ei dorm?
Roagă-te

Rugăciune

Tată Suveran, care singur zidești casa și păzești cetatea, dă-ne har să lucrăm fără îngrijorare, primind pâinea noastră cea de toate zilele, odihna și copiii noștri ca daruri ale legământului Tău, mai degrabă decât ca realizări ale noastre. Formează în noi frica de Domnul care umblă în căile Tale, ca binecuvântarea Ta să se odihnească peste casele noastre, lucrarea noastră și generațiile noastre, prin Isus Hristos și prin puterea Duhului. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →