← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Apologia Confesiunii de la Augsburg

Apologia — Despre Invocarea Sfinților — Cartea Concordiei

Deschidere
Astăzi ascultăm Apologia Confesiunii de la Augsburg așa cum vorbește despre Invocarea Sfinților. Această porțiune din Confesiunile Luterane păzește cu grijă onoarea care aparține numai lui Hristos, recunoscând totuși exemplele credincioase ale celor care au plecat înaintea noastră. Contează pentru credința noastră deoarece ne ține încrederea ancorată în promisiunea Evangheliei mai degrabă decât în practici nesigure. Apologia arată cum Biserica poate cinsti pe bună dreptate pe sfinți fără a-i transforma în mijlocitori sau surse de merit. Făcând astfel, eliberează conștiințele ca să se odihnească cu totul în Isus.
Citește
Întoarce-te acum la Apologia Confesiunii de la Augsburg, Articolul XXI, Despre Invocarea Sfinților. Citește articolul însuși, observând cum se sprijină pe mărturia clară a Scripturii cu privire la Hristos ca singurul Mijlocitor. Pasaje precum Ioan 16, Matei 11 și Romani 9 sunt citate pentru a arăta că rugăciunea și încrederea aparțin numai Fiului. Lasă cuvintele Confesiunii să-ți îndrume meditația asupra locului unde se află adevăratul ajutor.
Studiu

Studiază

Confesiunea afirmă mai întâi cinstea întreită care aparține sfinților. Confesiunea noastră aprobă cinstirile aduse sfinților. Căci aici trebuie aprobată o cinstire întreită. Prima este mulțumirea. Căci trebuie să mulțumim lui Dumnezeu pentru că a arătat exemple de îndurare; pentru că a arătat că dorește să mântuiască pe oameni; pentru că a dat învățători sau alte daruri Bisericii. Iar aceste daruri, fiind cele mai mari, trebuie amplificate, și sfinții înșiși trebuie lăudați, care au folosit cu credincioșie aceste daruri, așa cum Hristos laudă pe negustorii credincioși, Matei 25:21, 23. Al doilea serviciu este întărirea credinței noastre; când vedem că tăgăduirea i-a fost iertată lui Petru, suntem și noi încurajați să credem mai mult că harul prisosește cu adevărat peste păcat, Romani 5:20. A treia cinstire este imitarea, mai întâi a credinței, apoi a celorlalte virtuți, pe care fiecare trebuie să le imite potrivit chemării sale. Aceste adevărate cinstiri nu le cer adversarii. Ei dispută numai despre invocare, care, chiar dacă nu ar avea niciun pericol, totuși nu este necesară. Apoi demonstrează că invocarea sfinților nu are nicio poruncă, promisiune sau exemplu în Scriptură. Mai mult, chiar presupunând că sfinții se roagă pentru Biserică oricât de mult, totuși nu urmează că trebuie invocați; deși Confesiunea noastră afirmă doar atât, că Scriptura nu învață invocarea sfinților, sau că trebuie să cerem sfinților ajutor. Dar deoarece nici o poruncă, nici o promisiune, nici un exemplu nu pot fi produse din Scripturi cu privire la invocarea sfinților, urmează că conștiința nu poate avea nimic sigur cu privire la această invocare. Și deoarece rugăciunea trebuie făcută din credință, cum știm că Dumnezeu aprobă această invocare? De unde știm fără mărturia Scripturii că sfinții percep rugăciunile fiecăruia? Unii atribuie în mod clar divinitate sfinților, și anume că ei discern gândurile tăcute ale minților din noi. Ei dispută despre cunoașterea de dimineață și de seară, poate pentru că se îndoiesc dacă ne aud dimineața sau seara. Ei inventează aceste lucruri, nu pentru a-i trata pe sfinți cu cinste, ci pentru a apăra servicii lucrative. Apoi abordează eroarea ulterioară de a-i trata pe sfinți ca pe niște împăcători alături de Hristos. Din nou, adversarii nu cer doar invocarea în închinarea sfinților, ci aplică și meritele sfinților altora și îi fac pe sfinți nu doar mijlocitori, ci și împăcători. Acest lucru nu poate fi îndurat în niciun fel. Căci aici onoarea care aparține numai lui Hristos este transferată cu totul sfinților. Căci îi fac mijlocitori și împăcători și, deși fac o distincție între mijlocitorii mijlocirii și mijlocitorii [Mijlocitorul] răscumpărării, totuși îi fac în mod clar pe sfinți mijlocitori ai răscumpărării. Dar chiar și faptul că sunt mijlocitori ai mijlocirii îl declară fără mărturia Scripturii, care, fie spus oricât de respectuos, totuși întunecă slujba lui Hristos și transferă încrederea în îndurare datorată lui Hristos sfinților. Căci oamenii își închipuie că Hristos este mai aspru și sfinții mai ușor de îmblânzit și au încredere mai degrabă în îndurarea sfinților decât în îndurarea lui Hristos și, fugind de Hristos [ca de un tiran], îi caută pe sfinți. Astfel, îi fac de fapt mijlocitori ai răscumpărării. În cele din urmă, concluzionează că încrederea trebuie să rămână numai la Hristos. Deci, deoarece adversarii ne învață să punem încrederea în invocarea sfinților, deși nu au nici Cuvântul lui Dumnezeu, nici exemplul Scripturii [din Vechiul sau Noul Testament]; deoarece aplică meritele sfinților în favoarea altora, nu altfel decât aplică meritele lui Hristos, și transferă onoarea care aparține numai lui Hristos sfinților, nu putem primi nici opiniile lor cu privire la închinarea sfinților, nici practica invocării. Căci știm că încrederea trebuie pusă în mijlocirea lui Hristos, deoarece numai aceasta are promisiunea lui Dumnezeu. Știm că numai meritele lui Hristos sunt o împăcare pentru noi. Din cauza meritelor lui Hristos suntem socotiți drepți când credem în El, după cum spune textul, Romani 9:33 (cf. 1 Petru 2:6 și Isaia 28:16): Oricine crede în El nu va fi rușinat. Nici nu trebuie să ne încredem că suntem socotiți drepți prin meritele Fecioarei binecuvântate sau ale celorlalți sfinți.
Considerați

Consideră

Confesiunea respinge deci orice practică care ar pune pe sfinți în slujba care aparține lui Hristos. Deci, deoarece adversarii ne învață să punem încrederea în invocarea sfinților, deși nu au nici Cuvântul lui Dumnezeu, nici exemplul Scripturii [din Vechiul sau Noul Testament]; deoarece aplică meritele sfinților în favoarea altora, nu altfel decât aplică meritele lui Hristos, și transferă onoarea care aparține numai lui Hristos sfinților, nu putem primi nici opiniile lor cu privire la închinarea sfinților, nici practica invocării. Căci știm că încrederea trebuie pusă în mijlocirea lui Hristos, deoarece numai aceasta are promisiunea lui Dumnezeu. Știm că numai meritele lui Hristos sunt o împăcare pentru noi. Din cauza meritelor lui Hristos suntem socotiți drepți când credem în El, după cum spune textul, Romani 9:33 (cf. 1 Petru 2:6 și Isaia 28:16): Oricine crede în El nu va fi rușinat. Nici nu trebuie să ne încredem că suntem socotiți drepți prin meritele Fecioarei binecuvântate sau ale celorlalți sfinți.
Răspunde
Unde în propriile tale rugăciuni îți găsești încrederea odihnindu-se cel mai sigur? Cum te protejează distincția dintre cinstirea sfinților și invocarea lor pe Evanghelie astăzi? Ce libertate îți dă articolul să mulțumești lui Dumnezeu pentru exemplele credincioase fără a le transforma în mijlocitori?
Roagă-te
Doamne Isuse Hristoase, singurul nostru Mijlocitor și Mare Preot, ține inimile noastre fixate numai pe promisiunea și meritele Tale. Păzește-ne de orice învățătură care ne-ar muta încrederea spre sfinți sau spre orice alt ajutor. Dă-ne inimi mulțumitoare pentru cei care au plecat înaintea noastră în credință, ca exemplele lor să ne întărească fără a deveni obiecte ale rugăciunilor noastre. Prin Cuvântul și Duhul Tău păstrează în noi o conștiință curată care Te cheamă pe Tine cu certitudine. Lasă Biserica să fie zidită în singura închinare adevărată care Te cinstește pe Tine mai presus de toate. Amin.

Cartea Concordiei · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →