← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › 1 Corinteni

1 Corinteni 8 — cu Matei Henry

1 Corinteni 8Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Comentariul lui Matei Henry la 1 Corinteni 8 oferă o înțelepciune pastorală constantă pentru credincioșii care navighează întrebări despre libertate și dragoste. Într-o cultură plină de pretenții concurente și conștiințe fragile, expunerea sa ne amintește că cunoașterea trebuie să servească întotdeauna caritatea. Lecția de astăzi parcurge tratamentul său asupra mâncării oferite idolilor, unitatea lui Dumnezeu și chemarea de a proteja frații și surorile mai slabe. Ascultăm atât claritatea adevărului cât și tandrețea responsabilității creștine. Duhul să ne deschidă inimile pe măsură ce studiem împreună.
Citește

Citire

Întoarce-te acum la 1 Corinteni capitolul 8. Citește capitolul încet, observând mișcarea lui Pavel de la cunoaștere la dragoste și de la libertate la grija față de cei slabi. Lasă cuvintele să se așeze înainte de a ne întoarce la reflecțiile lui Matei Henry asupra aceluiași pasaj.
Studiu
Henry începe prin a aborda pretenția corintenilor la cunoaștere. Apostolul ajunge aici la cazul lucrurilor care fuseseră oferite idolilor, despre care unii dintre ei căutau lămurire: un caz care apărea frecvent în acea epocă a creștinismului, când Biserica lui Hristos era printre păgâni și Israelul lui Dumnezeu trebuia să trăiască printre cananeeni. Pentru o mai bună înțelegere, trebuie observat că era obiceiul printre păgâni să facă ospețe din jertfele lor și nu doar să mănânce ei înșiși, ci să-și invite prietenii să ia parte cu ei. Acestea erau de obicei ținute în templu, unde se aducea jertfa (v. 10), și, dacă mai rămânea ceva când se termina ospețul, era obișnuit să se ducă o porțiune prietenilor; ceea ce rămânea după toate aparținea preoților, care uneori îl vindeau în piețe. Vezi cap. x. 25. Ba chiar, ospețele, după cum ne informează Atenaios, erau socotite întotdeauna printre păgâni lucruri sfinte și religioase, astfel încât obișnuiau să jertfească înainte de toate ospețele lor; și era socotit un lucru foarte profan printre ei, athyta esthiein, să mănânce la mesele lor particulare orice carne din care nu jertfiseră mai întâi cu astfel de ocazii. În această împrejurare a lucrurilor, în timp ce creștinii trăiau printre idolatri, aveau multe rude și prieteni care erau astfel, cu care trebuiau să păstreze legătura și să mențină bună vecinătate și, prin urmare, aveau ocazia să mănânce la mesele lor, ce ar fi trebuit să facă dacă ceva ce fusese jertfit ar fi fost pus înaintea lor? Ce, dacă ar fi fost invitați să ospețească cu ei în templele lor? Se pare că unii dintre corinteni adoptaseră o părere că chiar și acest lucru ar putea fi făcut, pentru că știau că un idol nu este nimic în lume, v. 4. Apostolul pare să răspundă mai direct la caz (cap. x) și aici să argumenteze, presupunând că au dreptate în acest gând, împotriva abuzului libertății lor în detrimentul altora; dar el condamnă clar o astfel de libertate în cap. x. Apostolul își introduce discursul cu câteva remarci despre cunoaștere care par să poarte în ele o mustrare a unor astfel de pretenții la cunoaștere precum am menționat: Știm, spune apostolul, că toți avem cunoaștere (v. 1); ca și cum ar fi spus: „Voi care vă luați o astfel de libertate nu sunteți singurele persoane care știți; noi care ne abținem știm la fel de mult ca voi despre deșertăciunea idolilor și că ei nu sunt nimic; dar știm de asemenea că libertatea pe care o luați este foarte vinovată și că chiar și libertatea îngăduită trebuie folosită cu caritate și nu în detrimentul fraților mai slabi.” Cunoașterea îngâmfează, dar caritatea zidește, v. 1. Observă, 1. Preferința carității față de cunoașterea înfumurată. Ceea ce este mai bun este ceea ce este potrivit să facă cel mai mare bine. Cunoașterea, sau cel puțin o mare părere despre ea, este foarte aptă să umfle mintea, să o umple cu vânt și astfel să o îngâmfeze. Aceasta nu tinde spre niciun bine pentru noi înșine, dar în multe cazuri este mult spre răul altora. Dar adevărata dragoste și grija tandră față de frații noștri ne vor determina să ne consultăm interesul lor și să acționăm astfel încât să fie spre zidirea lor. Observă, 2. Că nu există nicio dovadă de ignoranță mai comună decât o părere despre cunoaștere: Dacă cineva crede că știe ceva, nu știe încă nimic așa cum ar trebui să știe. Cel care știe cel mai mult înțelege cel mai bine propria sa ignoranță și imperfecțiunea cunoașterii omenești. Cel care își imaginează că este un om care știe și este vanitos și înfumurat pe această imaginație, are motive să bănuiască că nu știe nimic cum trebuie, nimic așa cum ar trebui să știe. Observă, Este un lucru să cunoști adevărul și altul să-l cunoști așa cum ar trebui, astfel încât să ne îmbunătățim cunoașterea în mod cuvenit. Se poate ști mult când nimic nu este cunoscut spre vreun scop bun, când nici noi înșine nici alții nu suntem mai buni prin cunoașterea noastră. Și cei care cred că știu ceva și devin slabi aici sunt dintre toți oamenii cei mai predispuși să nu facă niciun folos bun de cunoașterea lor; nici ei înșiși nici alții nu sunt probabil să beneficieze de ea. Dar, adaugă apostolul, dacă cineva iubește pe Dumnezeu, acela este cunoscut de Dumnezeu. Dacă cineva iubește pe Dumnezeu și este astfel influențat să-și iubească aproapele, acela este cunoscut de Dumnezeu; adică, așa cum înțeleg unii, este făcut de El să știe, este învățat de Dumnezeu. Observă, Cei care iubesc pe Dumnezeu sunt cei mai predispuși să fie învățați de Dumnezeu și făcuți de El să știe așa cum ar trebui. Unii înțeleg astfel: El va fi aprobat de Dumnezeu; El îl va accepta și va avea plăcere în el. Observă, Persoana caritabilă este cea mai probabilă să aibă favoarea lui Dumnezeu. Cei care iubesc pe Dumnezeu și, de dragul Lui, își iubesc frații și caută bunăstarea lor, sunt probabil iubiți de Dumnezeu; și cu cât este mai bine să fii aprobat de Dumnezeu decât să ai o părere deșartă despre noi înșine! Henry dezvăluie apoi unitatea Dumnezeirii și singura mijlocire a lui Hristos. În acest pasaj el arată deșertăciunea idolilor: Cât despre mâncarea lucrurilor care au fost jertfite idolilor, știm că un idol nu este nimic în lume; sau, nu există idol în lume; sau, un idol nu poate face nimic în lume: căci forma expresiei în original este eliptică. Înțelesul în general este că idolii păgâni nu au nicio divinitate în ei; și de aceea în Vechiul Testament ei sunt numiți în mod obișnuit minciuni și deșertăciuni, sau deșertăciuni mincinoase. Ei sunt pur și simplu zei imaginari și mulți dintre ei nu mai buni decât ființe imaginare; ei nu au nicio putere să polueze creaturile lui Dumnezeu și astfel să le facă nepotrivite pentru a fi mâncate de un copil sau slujitor al lui Dumnezeu. Orice creatură a lui Dumnezeu este bună, dacă este primită cu mulțumire, 1 Tim. iv. 4. Nu este în puterea deșertăciunilor păgânilor să-i schimbe natura.—Și nu există alt Dumnezeu decât unul. Idolii păgâni nu sunt zei, nici nu trebuie recunoscuți și respectați ca zei, căci nu există alt Dumnezeu decât unul. Observă, unitatea Dumnezeirii este un principiu fundamental în creștinism și în toată religia dreaptă. Zeii păgânilor trebuie să fie nimic în lume, trebuie să nu aibă nicio divinitate în ei, nimic din adevărata dumnezeire aparținându-le; căci nu există alt Dumnezeu decât unul. Alții pot fi numiți zei: Sunt cei care sunt numiți zei, în cer și pe pământ, zei mulți și domni mulți; dar ei sunt numiți astfel în mod fals. Păgânii aveau mulți astfel, unii în cer și unii pe pământ, zeități cerești, care erau de cel mai înalt rang și reputație printre ei, și unii pământești, oameni făcuți zei, care trebuiau să mijlocească pentru oameni cu cei dintâi și erau trimiși de ei să prezideze asupra treburilor pământești. Aceștia sunt numiți în Scriptură în mod obișnuit Baalim. Aveau zei de grad mai înalt și mai jos; ba chiar mulți în fiecare ordine: zei mulți și domni mulți; dar toate zeități și mijlocitori titulari: numiți astfel, dar nu astfel în adevăr. Toată dumnezeirea și mijlocirea lor erau imagini. Căci, 1. Pentru noi nu există decât un singur Dumnezeu, spune apostolul, Tatăl, din care sunt toate lucrurile și noi în sau pentru El. Noi, creștinii, suntem mai bine informați; știm bine că nu există decât un singur Dumnezeu, izvorul ființei, autorul tuturor lucrurilor, făcătorul, păstrătorul și guvernatorul întregii lumi, din care și pentru care sunt toate lucrurile. Nu un Dumnezeu care să guverneze o parte a omenirii sau un rang și o ordine de oameni și altul care să guverneze alta. Un singur Dumnezeu a făcut pe toți și, prin urmare, are putere peste toți. Toate lucrurile sunt de la El și noi și toate celelalte lucruri suntem pentru El. Numit Tatăl aici, nu în opoziție cu celelalte persoane ale Sfintei Treimi și pentru a le exclude din Dumnezeire, ci în opoziție cu toate creaturile care au fost făcute de Dumnezeu și a căror formare este atribuită fiecăreia dintre aceste trei în alte locuri ale Scripturii și nu însușită numai Tatălui. Dumnezeu Tatăl, ca Fons et fundamentum Trinitatis—ca prima persoană în Dumnezeire și originea celorlalte două, stă aici pentru Deitate, care totuși cuprinde pe toate trei, numele Dumnezeu fiind uneori în Scriptură atribuit Tatălui, kat exochen, sau prin eminență, pentru că El este fons et principiam Deitatis (după cum observă Calvin), izvorul Deității în celelalte două, ele având-o prin comunicare de la El: astfel încât nu există decât un singur Dumnezeu Tatăl și totuși Fiul este Dumnezeu de asemenea, dar nu este un alt Dumnezeu, Tatăl, cu Fiul și Duhul Său, fiind singurul Dumnezeu, dar nu fără ei sau astfel încât să-i excludă din Dumnezeire. 2. Pentru noi nu există decât un singur Domn, un singur Mijlocitor între Dumnezeu și oameni, chiar Isus Hristos. Nu mulți mijlocitori, așa cum își imaginau păgânii, ci unul singur, prin care toate lucrurile au fost create și subzistă și căruia îi datorăm toată speranța și fericirea noastră—omul Hristos Isus; dar un om în unire personală cu Cuvântul divin sau Dumnezeu Fiul. Acest om foarte a fost făcut de Dumnezeu și Domn și Hristos, Faptele ii. 36. Isus Hristos, în natura Sa umană și stare mijlocitoare, are o putere delegată, un nume dat Lui, deși mai presus de orice nume, ca la numele Lui să se plece orice genunchi și orice limbă să mărturisească că El este Domn. Și astfel El este singurul Domn, singurul Mijlocitor pe care îl recunosc creștinii, singura persoană care vine între Dumnezeu și păcătoși, administrează treburile lumii sub Dumnezeu și mijlocește pentru oameni cu Dumnezeu. Toți domnii de acest fel printre păgâni sunt pur și simplu imaginari. Observă, Este marele privilegiu al nostru, creștinii, că cunoaștem adevăratul Dumnezeu și adevăratul Mijlocitor între Dumnezeu și om: adevăratul Dumnezeu și pe Isus Hristos pe care L-a trimis El, Ioan xvii. 3. Henry se îndreaptă apoi spre pericolul de a răni o conștiință slabă. III. El îi avertizează împotriva abuzării libertății lor, libertatea pe care credeau că o au în această chestiune. Căci că au greșit această chestiune și nu aveau îngăduință să stea la masă în templul idolului, pare clar din cap. x. 20, etc. Dar apostolul argumentează aici că, chiar presupunând că aveau o astfel de putere, trebuie să fie precauți cum o folosesc; ar putea fi o piatră de poticnire pentru cei slabi (v. 9), ar putea prilejui căderea lor în acțiuni idolatre, poate căderea lor de la creștinism și revenirea din nou la păgânism. „Dacă un om te vede pe tine, care ai cunoaștere (ai o înțelegere superioară a lui și de aici recunoști că ai o libertate să stai la masă sau să ospețești într-un templu al idolului, pentru că un idol, spui tu, nu este nimic), nu va fi oare unul care este mai puțin bine informat în această chestiune și crede că un idol este ceva, îndemnat să mănânce ceea ce a fost oferit idolului, nu ca hrană obișnuită, ci jertfă, și astfel să fie vinovat de idolatrie?” O astfel de ocazie de cădere ar trebui să fie atenți să nu o pună înaintea fraților lor slabi, oricare ar fi libertatea sau puterea pe care o aveau ei înșiși. Apostolul susține această avertizare cu două considerații:—1. Pericolul care ar putea rezulta pentru frații slabi, chiar acei frați slabi pentru care a murit Hristos. Trebuie să ne lepădăm chiar și de ceea ce este îngăduit mai degrabă decât să le prilejuiască poticnirea și să le pună în pericol sufletele (v. 11): Prin cunoașterea ta va pieri fratele tău slab, pentru care a murit Hristos? Observă, Cei pe care Hristos i-a răscumpărat cu sângele Său prețios ar trebui să ne fie foarte prețioși și dragi. Dacă El a avut atâta compasiune încât să moară pentru ei, ca să nu piară, ar trebui să avem atâta compasiune pentru ei încât să ne lepădăm de noi înșine, de dragul lor, în diverse cazuri și să nu ne folosim libertatea spre răul lor, să le prilejuiască poticnirea sau să le pună în pericol ruina. Omul acela are foarte puțin din duhul Răscumpărătorului care ar prefera ca fratele său să piară decât el însuși să fie restrâns, în orice privință, de libertatea sa. Cel care are Duhul lui Hristos în el va iubi pe cei pe care i-a iubit Hristos, astfel încât să moară pentru ei și va studia să promoveze războiul lor spiritual și veșnic și va evita tot ce i-ar întrista inutil și cu mult mai mult tot ce ar fi probabil să le prilejuiască poticnirea sau căderea în păcat. 2. Răul făcut lor Hristos îl ia ca făcut Lui însuși: Când păcătuiți astfel împotriva fraților slabi și le răniți conștiințele, păcătuiți împotriva lui Hristos, v. 12. Observă, Vătămările făcute creștinilor sunt vătămări aduse lui Hristos, mai ales pruncilor în Hristos, creștinilor slabi; și mai ales, implicându-i în vinovăție: rănirea conștiințelor lor este rănirea Lui. El are o grijă deosebită de mieii turmei: Îi adună în brațul Său și îi poartă în sânul Său, Isa. lx. 11. Creștinii tari ar trebui să fie foarte atenți să evite ceea ce va ofensa pe cei slabi sau va pune o piatră de poticnire în calea lor. Vom fi lipsiți de compasiune pentru cei față de care Hristos a arătat atât de mult? Vom păcătui împotriva lui Hristos care a suferit pentru noi? Ne vom pune pe noi înșine să înfrângem planurile Sale pline de har și să ajutăm la ruinarea celor pentru care a murit ca să-i mântuiască?
Considerați

Considerare

Henry încheie cu propriul său exemplu de lepădare de sine de dragul unui frate. IV. El întărește toate cu propriul său exemplu (v. 13): De aceea, dacă mâncarea îl face pe fratele meu să se poticnească, nu voi mânca carne cât timp va sta lumea, ca să nu-l fac pe fratele meu să se poticnească. El nu spune că nu va mai mânca niciodată. Aceasta ar fi să se distrugă pe sine și să comită un păcat grav, pentru a preveni păcatul și căderea unui frate. Un astfel de rău nu trebuie făcut ca să vină bine din el. Dar, deși era necesar să mănânce, nu era necesar să mănânce carne. Și, prin urmare, mai degrabă decât să prilejuiască păcat într-un frate, s-ar abține de la ea cât timp ar trăi. El avea o astfel de prețuire pentru sufletul fratelui său încât ar nega de bunăvoie de sine într-o chestiune de libertate și s-ar abține de la orice hrană anume, pe care ar fi putut-o mânca în mod îngăduit și ar fi putut să-i placă să o mănânce, mai degrabă decât să pună o piatră de poticnire în calea unui frate slab și să-l prilejuiască să păcătuiască, urmând exemplul său, fără a fi clar în mintea lui dacă era îngăduit sau nu. Observă, Ar trebui să fim foarte atenți să nu facem nimic care ar putea fi o ocazie de poticnire pentru alții, deși poate fi nevinovat în sine. Libertatea este valoroasă, dar slăbiciunea unui frate ar trebui să ne determine și uneori să ne lege să renunțăm la ea. Nu trebuie să ne revendicăm sau să ne folosim cu rigurozitate propriile drepturi, spre răul și ruina sufletului unui frate și astfel spre vătămarea Răscumpărătorului nostru, care a murit pentru el. Când se prevede cu siguranță că ceea ce fac eu și pot să mă abțin va prilejui unui creștin să facă ceea ce ar trebui să se abțină, voi ofensa, scandaliza sau voi pune o piatră de poticnire în calea lui, ceea ce este un păcat, oricât de îngăduit ar fi lucrul în sine care este făcut. Și, dacă trebuie să fim atât de atenți să nu prilejuiască păcatele altor oameni, cu cât ar trebui să fim mai atenți să evităm păcatul noi înșine! Dacă nu trebuie să punem în pericol sufletele altor oameni, cu cât ar trebui să fim mai preocupați să nu ne distrugem pe ale noastre!
Răspunde

Răspuns

Unde ar putea o prea mare încredere în propria mea cunoaștere să alunge dragostea față de alții? Cum folosesc în prezent libertatea mea în moduri care ar putea dăuna neintenționat unui frate sau unei surori mai slabe? Ce pas specific de lepădare de sine mă îndeamnă Duhul să fac săptămâna aceasta de dragul cuiva pentru care a murit Hristos ca să-l mântuiască?
Roagă-te

Rugăciune

Tată plin de har, prin Duhul Tău dă-ne să umblăm în dragostea care zidește mai degrabă decât în cunoștința care îngâmfează, ca să nu rănim niciodată conștiința unui frate sau a unei surori pentru care a murit Hristos. Învață-ne să ne folosim de libertatea noastră în moduri care Te cinstesc pe Tine și întăresc poporul Tău răscumpărat, urmând modelul de jertfire de sine al Domnului nostru Isus. Formează inimile noastre să prețuiască binele altora mai presus de propriile noastre drepturi până când vom sta desăvârșiți în prezența Ta. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →