Eterniseed › Curriculum › Osea
Osea 1-2 — cu Matthew Henry
Deschidere
Comentariul lui Matthew Henry la capitolele 1 și 2 din Osea deschide o fereastră spre semnele profetice care dezvăluie felul în care Dumnezeu Se poartă cu poporul Său al legământului. Printr-o expunere atentă, Henry arată cum viața profetului însuși devine un mesaj viu atât al judecății, cât și al îndurării. Reflecțiile sale ne invită să luăm în considerare gravitatea necredincioșiei duhovnicești și adâncimea surprinzătoare a compasiunii dumnezeiești. Urmând îndrumarea lui Henry, descoperim cum aceste oracole străvechi mai vorbesc și astăzi inimii, chemându-ne la o credincioșie reînnoită și la nădejde în Domnul care restaurează.
Citește
Pregătește-ți inima să asculte capitolele de început din Osea. Citește cu încetineală capitolele 1 și 2, observând acțiunile simbolice pe care profetul este poruncit să le îndeplinească și făgăduințele care strălucesc în mijlocul avertizărilor. Lasă textul să vorbească mai întâi; apoi întoarce-te la perspectivele lui Matthew Henry pentru o luminare mai deplină.
Studiu
Studiază
Henry începe prin a schița structura și scopul primului capitol.
Mintea lui Dumnezeu este descoperită acestui profet și, prin el, poporului, în primele trei capitole, prin semne și tipuri, dar mai târziu doar prin cuvânt. În acest capitol avem: I. Titlul general al întregii cărți, v. 1. II. Câteva instrucțiuni speciale pe care a fost poruncit să le dea poporului lui Dumnezeu. 1. Trebuie să-i convingă de păcatul lor de a se desfrâna de la Dumnezeu, căsătorindu-se cu o soție a desfrânărilor, v. 2, 3. 2. Trebuie să prevestească ruina care vine asupra lor din pricina păcatului, în numele fiilor săi, care însemnau lepădarea și părăsirea lor de către Dumnezeu, v. 4-6, 8, 9. 3. Trebuie să vorbească mângâietor împărăției lui Iuda, care păstra încă închinarea curată a lui Dumnezeu, și să le asigure de mântuirea Domnului, v. 7. 4. Trebuie să dea o prevestire a marii îndurări pe care Dumnezeu o păstra atât pentru Israel, cât și pentru Iuda, în zilele din urmă (v. 10, 11), căci în această profeție multe prețioase făgăduințe de îndurare sunt amestecate cu amenințările mâniei.Henry descrie apoi numele profetului, autoritatea și cadrul istoric.
1. Aici este numele și porecla profetului; pe care el însuși, ca și alți profeți, o pune înaintea profeției sale, spre mulțumirea tuturor că este gata să ateste că ceea ce scrie este de la Dumnezeu; își pune mâna pe ea, ca la ceva de care va sta. Numele său, Osea sau Osea (căci este exact același cu numele inițial al lui Iosua), înseamnă un mântuitor; căci profeții erau instrumente de mântuire pentru poporul lui Dumnezeu, la fel sunt și slujitorii credincioși; ei ajută să mântuiască multe suflete de la moarte, mântuindu-le de păcat. Porecla sa era Ben-Beeri sau fiul lui Beeri. Ca și la noi acum, tot așa și la ei atunci, unii aveau porecla de la locul lor, ca Mica Morastitul, Naum Elcoșitul; alții de la părinții lor, ca Ioel fiul lui Petuel și aici Osea fiul lui Beeri. Și poate că foloseau această deosebire când eminența părinților lor era de așa fel încât le aducea cinste; dar este o idee neîntemeiată a evreilor că acolo unde tatăl unui profet este numit, și el era profet. Beeri înseamnă o fântână, ceea ce ne poate aminti de izvorul vieții și al apelor vii din care profeții sunt scoși și trebuie să tragă neîncetat. 2. Aici sunt autoritatea și însărcinarea sa: Cuvântul Domnului a venit la el. Era pentru el; a venit cu putere și eficacitate la el; i-a fost descoperit ca un lucru real și nu o fantezie sau imaginație a sa, într-un fel în care Dumnezeu Se descoperea atunci slujitorilor Săi profeții. Ceea ce a spus și a scris a fost prin inspirație dumnezeiască; a fost prin cuvântul Domnului, după cum vorbește Sfântul Pavel despre ceea ce a avut pur prin descoperire, 1 Tes. iv. 15. De aceea această carte a fost întotdeauna primită printre cărțile canonice ale Vechiului Testament, ceea ce este confirmat de ceea ce este citat din ea în Noul Testament, Mat. ii. 15; ix. 13; xii. 7; Rom. ix. 25, 26; 1 Pet. ii. 10. Căci cuvântul Domnului rămâne în veac. 3. Aici este o socoteală deosebită a vremurilor în care a profețit — în zilele lui Ozia, Iotam, Ahaz și Ezechia, împărați ai lui Iuda, și în zilele lui Ieroboam fiul lui Ioas, împărat al lui Israel. Avem doar această dată generală a profeției sale; și nu data vreunei părți anume a ei, ca mai înainte, la Isaia, Ieremia, Ezechiel și Daniel, și, mai târziu, la Hagai și Zaharia. Aici este numit doar un singur împărat al lui Israel, deși au fost mulți mai mulți în acest timp, pentru că, pomenind împărații lui Iuda, nu era nevoie să-i numească pe ceilalți; și, fiind toți răi, nu avea plăcere să-i numească și nu voia să le facă cinste. Acum, prin această socoteală dată aici despre mai multe domnii în care a profețit Osea (și s-ar părea că cuvântul Domnului venea la el, mai mult sau mai puțin, din când în când, de-a lungul tuturor acestor domnii) se vede, (1.) Că a profețit mult timp, că a început când era foarte tânăr, ceea ce i-a dat avantajul puterii și vioiciunii, și că a continuat la lucrarea sa până când a fost foarte bătrân, ceea ce i-a dat avantajul experienței și autorității. A fost o mare cinste pentru el să fie astfel folosit mult timp într-o lucrare atât de bună și o mare îndurare pentru popor să aibă un slujitor atât de mult timp printre ei, care le cunoștea atât de bine starea și se îngrijea de ea în mod firesc, unul la care se obișnuiseră de mult și care, de aceea, era mai probabil să le fie de folos. Și totuși, după câte se vede, n-a făcut decât puțin bine printre ei; cu cât se bucurau mai mult de el, cu atât îl prețuiau mai puțin; i-au disprețuit întâi tinerețea și apoi bătrânețea. (2.) Că a trecut printr-o varietate de condiții. Unii dintre acești împărați erau foarte buni și, se pare, l-au sprijinit și încurajat; alții erau foarte răi, care (putem presupune) s-au încruntat la el și l-au descurajat; și totuși el a rămas același. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să se aștepte să treacă prin cinste și necinste, vorbire rea și bună, și trebuie să hotărască în amândouă să-și țină cu tărie integritatea și să se țină strâns de lucrarea lor. (3.) Că a început să profețească într-un timp când judecățile lui Dumnezeu erau răspândite, când Dumnezeu Însuși Se lupta într-un mod mai nemijlocit cu acel popor păcătos, care a căzut în mâinile Domnului, înainte de a fi predat în mâinile omului; căci în zilele lui Ozia și ale lui Ieroboam contemporanul său, a fost cutremurul înfricoșător, pomenit în Zah. xiv. 5 și Amos i. 1. Și atunci a fost plaga lăcustelor, Ioel i. 2-4; Amos vii. 1; Osea iv. 3. Toiagul lui Dumnezeu este trimis să întărească cuvântul, iar cuvântul lui Dumnezeu este trimis să explice toiagul, totuși niciunul nu biruiește până când Dumnezeu, prin Duhul Său, deschide urechea la învățătură și disciplină. (4.) Că a început să profețească în Israel într-un timp când împărăția lor era într-o stare înfloritoare și prosperă, căci așa era în domnia lui Ieroboam al doilea, după cum aflăm în 2 Împ. xiv. 25, El a restabilit hotarul lui Israel și Dumnezeu i-a mântuit prin mâna lui; totuși atunci Osea le spune cu îndrăzneală de păcatele lor și le prevestește distrugerea. Oamenii nu trebuie lingușiți în căile lor păcătoase pentru că prosperă în lume, ci chiar atunci trebuie mustrați cu credincioșie și li se spune limpede că prosperitatea lor nu va fi siguranța lor și nici nu va dura mult dacă vor merge mai departe în fărădelegile lor.Apoi Henry explică porunca de a se căsători cu o soție a desfrânărilor și înțelesul ei.
I. Profetul trebuie, ca într-o oglindă, să le arate păcatul lor și să-l arate ca fiind peste măsură de păcătos, peste măsură de urât. Profetul este poruncit să-și ia o soție a desfrânărilor și copii ai desfrânărilor, v. 2. Și a făcut așa, v. 3. S-a căsătorit cu o femeie de rea faimă, Gomer, fiica lui Diblaim, nu una care fusese căsătorită și săvârșise adulter, căci atunci ar fi trebuit să fie omorâtă, ci una care trăise scandalos în starea de necăsătorită. A se căsători cu una ca aceasta nu era rău în sine, ci doar rău prin accident, nu prudent, cuviincios sau potrivit și, de aceea, oprit preoților și care, dacă ar fi fost făcut cu adevărat, ar fi fost o suferință pentru profet (este amenințat ca un blestem asupra lui Amația că soția lui să fie o desfrânată, Amos vii. 17), dar nu un păcat când Dumnezeu a poruncit-o pentru un scop sfânt; ba chiar, dacă a fost poruncit, era datoria lui și trebuie să-L încredințeze pe Dumnezeu cu reputația sa. Dar cei mai mulți comentatori cred că a fost făcut în viziune sau că nu este mai mult decât o parabolă; și acesta era un mod de a învăța folosit în mod obișnuit printre cei din vechime, în special profeții; ceea ce înțelegeau despre alții, transferau asupra lor înșiși într-o figură, după cum vorbește Sfântul Pavel, 1 Cor. iv. 6. Trebuie să-și ia o soție a desfrânărilor și să aibă astfel de copii de la ea, pe care oricine i-ar bănui, deși născuți în căsătorie, a fi copii ai desfrânărilor, zămisliți în adulter, pentru că este prea obișnuit ca cei care au trăit desfrânat în starea de necăsătorit să nu trăiască mai bine în starea de căsătorit. 'Acum' (zice Dumnezeu) 'Osea, acest popor este pentru Mine o astfel de necinste și o astfel de durere și supărare, cum ar fi pentru tine o soție a desfrânărilor și copii ai desfrânărilor. Căci țara a săvârșit mari desfrânări.' În toate faptele de nelegiuire s-au depărtat de Domnul; dar idolatria lor mai ales este desfrânarea de care sunt acuzați aici. A da acea slavă oricărei făpturi care se cuvine numai lui Dumnezeu este o astfel de vătămare și ofensă adusă lui Dumnezeu, cum este pentru o soție să îmbrățișeze sânul unui străin față de soțul ei. Este mai ales așa la cei care au făcut o mărturisire de religie și au fost primiți în legământ cu Dumnezeu; este ruperea legăturii căsătoriei; este un păcat odios și îngrozitor și, mai mult decât orice altceva, întunecă mintea și ia inima. Idolatria este o mare desfrânare, mai rea decât oricare alta; este a te depărta de Domnul, față de care stăm sub obligații mai mari decât orice soție față de soțul ei. Țara a săvârșit desfrânare; nu este aici și acolo o persoană anume vinovată de idolatrie, ci întreaga țară este pătată de ea; păcatul a devenit național, boala epidemică. Ce lucru odios ar fi pentru profet, un om sfânt, să aibă o soție desfrânată și copii desfrânați ca ea! Ce exercițiu ar fi al răbdării sale și, dacă ea ar stărui în ea, ce s-ar putea aștepta decât ca el să-i dea o carte de despărțire! Și nu este atunci mult mai ofensator pentru Dumnezeul cel sfânt să aibă un astfel de popor ca acesta, care să fie chemat cu numele Lui și să aibă un loc în casa Lui? Cât de mare este răbdarea Lui cu ei! Și cât de drept poate să-i lepede! Era ca și cum ar fi trebuit să se căsătorească cu Gomer, fiica lui Diblaim, care probabil era la acel timp o desfrânată vestită. Țara lui Israel era ca Gomer, fiica lui Diblaim. Gomer înseamnă stricăciune; Diblaim înseamnă două turte sau bulgări de smochine; aceasta arată că Israel era aproape de ruină și că luxul și senzualitatea lor erau cauza ei. Erau ca smochinele rele care nu puteau fi mâncate, erau atât de rele. Lasă să se înțeleagă că păcatul este fiica belșugului și distrugerea fiica abuzului de belșug. Unii dau acest înțeles poruncii date aici profetului: 'Du-te, ia-ți o soție a desfrânărilor, căci, dacă te-ai duce să cauți o femeie cinstită și modestă, n-ai găsi niciuna, căci întreaga țară și tot poporul ei sunt dați desfrânării, însoțitoarea obișnuită a idolatriei.'Henry continuă să interpreteze numirea primului copil ca Izreel.
1. El prevestește căderea familiei regale în numele pe care este rânduit să-l dea primului său copil, care era un fiu: Cheamă-l Izreel, v. 4. Aflăm că profetul Isaia a dat nume profetice copiilor săi (Isa. vii. 3; viii. 3), tot așa și acest profet aici. Izreel înseamnă sămânța lui Dumnezeu (așa ar fi trebuit să fie ei); dar înseamnă și cei risipiți ai lui Dumnezeu; vor fi ca oile pe munți care nu au păstori. Nu-i chemați Israel, care înseamnă stăpânire, au pierdut toată cinstea acelui nume; ci chemați-i Izreel, care înseamnă risipire, căci cei ce s-au depărtat de Domnul vor rătăci fără sfârșit. Până acum au fost risipiți ca sămânța; să fie acum risipiți ca pleava. Izreel era numele uneia dintre reședințele regale ale împăraților lui Israel; era un oraș frumos, așezat într-o vale plăcută, și cu aluzie la acel oraș este numit acest copil Izreel, căci încă puțin și voi răzbuna sângele lui Izreel asupra casei lui Iehu, din care se trăgea în linie dreaptă împăratul de acum, Ieroboam. Casa lui Iehu a simțit pentru păcatele lui Iehu, căci Dumnezeu adesea păstrează nelegiuirea oamenilor pentru copiii lor și o cercetează asupra lor. Este împărăția casei lui Israel, care poate însemna fie familia regală de acum, cea a lui Iehu, pe care Dumnezeu a făcut-o curând să înceteze (căci fiul acestui Ieroboam, Zaharia, a domnit doar șase luni și el a fost ultimul din neamul lui Iehu), fie întreaga împărăție în general, care a rămas stricat și rău și care a fost făcută să înceteze în domnia lui Osea, cam la șaptezeci de ani după; și la Dumnezeu aceasta este doar puțin timp. Observă, Observă, Nici pompa împăraților, nici puterea împărățiilor nu-i poate feri de judecățile distrugătoare ale lui Dumnezeu, dacă continuă să se răzvrătească împotriva Lui. (2.) Care este temeiul acestei certuri: Voi răzbuna sângele lui Izreel asupra casei lui Iehu, sângele pe care l-a vărsat Iehu la Izreel, când, prin poruncă de la Dumnezeu și în ascultare de porunca Lui, a nimicit cu desăvârșire casa lui Ahab și pe toți cei ce erau în alianță cu ea, cu toți închinătorii lui Baal. Dumnezeu a aprobat ce a făcut (2 Împ. x. 30): Ai făcut bine să faci ce este drept în ochii Mei; și totuși aici Dumnezeu va răzbuna acel sânge asupra casei lui Iehu, când a expirat timpul în care i s-a făgăduit că familia lui va domni, chiar până la a patra generație. Dar cum vine aceeași faptă să fie și răsplătită și pedepsită? Foarte drept; materia ei era bună; era împlinirea unei sentințe drepte date asupra casei lui Ahab și, ca atare, a fost răsplătită; dar Iehu n-a făcut-o într-un mod drept; a urmărit înaintarea sa, nu slava lui Dumnezeu, și a amestecat resentimentele sale cu împlinirea dreptății lui Dumnezeu. A făcut-o cu o răutate împotriva păcătoșilor, dar nu cu vreo antipatie față de păcat; căci a ținut închinarea vițeilor de aur și n-a luat seama să umble în legea lui Dumnezeu, 2 Împ. x. 31. Și, de aceea, când măsura nelegiuirii casei sale a fost plină și Dumnezeu a venit să Se socotească cu ei, primul articol din socoteală este (și, fiind primul, este pus pentru toate celelalte) pentru sângele casei lui Ahab, numit aici sângele lui Izreel. Astfel, când casa lui Baasa a fost nimicită din rădăcină, a fost pentru că a făcut ca și casa lui Ieroboam și pentru că l-a omorât, 1 Împ. xvi. 7. Observă, Cei ce sunt încredințați cu administrarea dreptății sunt datori să vadă ca s-o facă dintr-un principiu drept și cu o intenție dreaptă și să nu trăiască ei înșiși în păcatele pe care le pedepsesc la alții, ca nu cumva chiar execuțiile lor drepte să fie socotite, într-o altă zi, ca fiind puțin mai puțin decât crime. (3.) Cât de departe va merge certarea; nu va fi o îndreptare, ci o distrugere. Unii fac ca acele cuvinte, Voi cerceta sau voi rândui sângele lui Izreel asupra casei lui Iehu, să însemne, nu, cum citim, răzbunarea acelei vărsări de sânge, ci repetarea acelei vărsări de sânge: 'Voi pedepsi casa lui Iehu, așa cum am pedepsit casa lui Ahab, pentru că Iehu n-a luat avertizare din pedeapsa predecesorilor săi, ci a călcat pe urmele idolatriei lor. Și după ce casa lui Iehu va fi nimicită, voi face să înceteze împărăția casei lui Israel; voi începe să o cobor, deși acum înflorește.' După moartea lui Zaharia, ultimul din casa lui Iehu, împărăția celor zece seminții a început să decadă și s-a micșorat simțitor. Și, pentru ruinarea ei, este amenințat (v. 5), Voi frânge arcul lui Israel în valea lui Izreel; tăria războinicilor lui Israel, așa spune Chaldeeanul. Dumnezeu îi va face neputincioși fie să se apere, fie să reziste vrăjmașilor lor. Iar arcul care rămâne în tărie și este înnoit în mână lasă să se înțeleagă o putere crescândă, tot așa frângerea arcului lasă să se înțeleagă o putere scufundată și ruinată. Arcul va fi frânt în valea lui Izreel, unde, probabil, era arsenalul; sau, se poate, în acea vale a fost luptată o bătălie în care împărăția lui Israel a fost foarte mult slăbită. Observă, Nu este niciun gard împotriva certării lui Dumnezeu; când El iese împotriva unui popor, arcurile lor tari sunt curând frânte și cetățuile lor tari sunt dărâmate. În valea lui Izreel au vărsat acel sânge pe care Dumnezeul cel drept l-ar răzbuna chiar în acel loc asupra lor; ca unii răufăcători vestiți să fie spânzurați în lanțuri chiar acolo unde a fost săvârșită ticăloșia pentru care suferă, ca pedeapsa să răspundă păcatului.
Considerați
Cugetă
Henry încheie secțiunea îndreptând atenția spre marea mântuire împlinită în Hristos.
3. Unii fac ca această făgăduință să privească înainte spre marea mântuire care, la plinirea vremii, urma să fie împlinită de Domnul Dumnezeul nostru, Isus Hristos, care a venit în lume ca să-Și mântuiască poporul de păcatele lor.
Răspunde
1. Unde în viața mea am fost ispitit să tratez răbdarea lui Dumnezeu ca pe o permisiune de a continua în necredincioșie?
2. Cum mă încurajează făgăduința îndurării pentru Iuda când văd judecata rostită asupra altora?
3. În ce feluri sunt invitat să cred că mântuirea ultimă a lui Dumnezeu vine numai prin Hristos?
Roagă-te
Doamne milostiv, recunoaștem adulterul spiritual care Îți întristează inima, așa cum este înfățișat în Osea, totuși ne agățăm de mila și de restaurarea promisă pe care o întinzi poporului Tău necredincios. Prin Duhul Tău, păzește-ne să nu abuzăm de răbdarea Ta și atrage-ne la o devotare din toată inima față de Isus, Răscumpărătorul nostru credincios. Formează-ne într-un popor care poartă Numele Tău cu integritate și bucurie până în ziua înnoirii depline. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →