← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Ezechiel

Ezechiel 15-16 — cu Ioan Calvin

Ezechiel 15-16Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Astăzi ascultăm cum Ioan Calvin ne călăuzește prin pildele vii ale lui Ezechiel despre viță și copilul părăsit. Munca răbdătoare verset cu verset a lui Calvin arată cum numai Dumnezeu dă valoare la ceea ce altfel este fără valoare. Comentariul său ne invită să lăsăm deoparte orice pretenție de excelență naturală și să ne odihnim în schimb în îndurarea liberă a Domnului. Pe măsură ce urmăm expunerea lui Calvin, descoperim atât avertizare cât și mângâiere pentru Biserică în orice veac. Duhul care a vorbit prin profet să deschidă și inimile noastre ca să primim mărturia credincioasă a lui Calvin.
Citește

Citire

Să citim acum capitolele 15 și 16 din Ezechiel, ascultând glasul Domnului prin imaginile izbitoare ale profetului. Observăm cum vița nefolositoare și copilul părăsit arată amândouă dependența deplină a lui Israel de alegerea suverană a lui Dumnezeu. Citim încet, lăsând imaginile să rămână. Cerem Duhului să ne pregătească inima pentru adevărurile cercetătoare pe care le cuprind aceste capitole.
Studiu
Calvin începe prin a enunța intenția Profetului în comparația cu vița. Intenția Profetului este să smerească încrederea nechibzuită a poporului, care se lăuda cu bunătatea gratuită a lui Dumnezeu, ca și cum ar fi fost excelenți prin natură: de aceea și împotrivirea lor față de amenințările Lui era atât de mare. Căci atunci când profeții îi mustrau aspru, ei se lăudau împotriva lor cu darurile remarcabile prin care fuseseră împodobiți dumnezeiește: ca și cum ar fi fost înarmați de binefacerile lui Dumnezeu ca să reziste puterii Lui, căci știm că erau atât de orbiți. Deoarece, deci, acea boală atacase poporul, nu este de mirare că profeții în multe locuri combat o asemenea nebunie. Dar Profetul folosește aici o comparație pentru a arăta iudeilor că nu erau excelenți în mod intrinsec, ci doar accidental, deoarece Dumnezeu îi tratase ca vrednici de binefaceri remarcabile. Deoarece este așa, trufia lor este ușor combătută, când se opun superiorității lor lui Dumnezeu, ca și cum ar fi fost proprie lor, și nu un dar special al lui Dumnezeu. Dar trebuie să înțelegem comparația pe care o folosește Ezechiel: ce este vița mai mult decât alte copaci ai pădurii? Este sigur că vița produce rod foarte bun și de aceea este preferată altor copaci: chiar floarea viței are un miros foarte plăcut; dar rodul pe care îl produce dovedește excelența ei. Căci lemnul viței este fără eleganță și fără formă: nu ajunge la nicio grosime; este subțire, flexibil și răsucit. Privind o viță, pare cu greu vrednică să fie numărată printre arbuști: dacă este comparată cu copacii, clar nu are nicio valoare; dar în excelența copacilor ceva este ușor recunoscut care întrece toate vițele. Căci când ne aruncăm ochii asupra unui copac ramificat, suntem loviți de admirație, în timp ce vița stă la picioarele noastre. Dacă, deci, un copac este comparat cu lemnul viței, el va fi lăudat pentru frumusețea lui, în timp ce vița va fi disprețuită ca un lemn jos și neînsemnat. De aici Dumnezeu deduce că iudeii nu erau în niciun fel mai excelenți decât alții, decât pentru că sunt plantați de El însuși, după cum spune în multe locuri în Isaia: O vița Mea, Eu te-am plantat. (Isaia 5.) Apoi în Psalmul 80: a scos vița Sa din Egipt și a plantat-o și a înmulțit-o până la mare, (Psalmul 80:9-12; Ieremia 2:21.) Calvin continuă să dezvolte comparația extinsă a lemnului viței. Acum înțelegem sensul Profetului, și anume că iudeii excelau, într-adevăr, în privilegii, dar nu în natură, nici prin ei înșiși, ci prin bunătatea gratuită a lui Dumnezeu: și dacă alte neamuri ar fi comparate cu ei, aveau o demnitate mai mare decât iudeii. Și știm că alte neamuri înfloreau în arte și bogății, în populație, în vitejie războinică și în alte privințe: neamurile profane erau ca niște copaci înalți care cresc și atrag toate privirile asupra lor. Dar iudeii erau ca o viță care, fiind plantată de mâna lui Dumnezeu, merita mai multă laudă decât copacii pădurii care erau fără rod. Ezechiel duce acum comparația mai departe: dacă vița este smulsă, poate lemnul ei, spune el, să fie potrivit pentru vreo întrebuințare? Nu va face grinzi sau mese sau vase; nu va face un țăruș sau un cârlig pe care să atârni o pălărie sau o haină sau ceva de felul acesta. Deoarece, deci, lemnul viței este nefolositor când este smuls din pământ și nu este de niciun folos decât pentru ars, de aici iudeii sunt făcuți să-și cunoască starea, deoarece excelența și valoarea lor depind de simpla bunăvoință a lui Dumnezeu: deoarece, după cum i-a plantat, îi poate smulge într-o clipă; și când au fost smulși, vor fi cu totul nefolositori și vor fi aruncați în foc, în timp ce copacii au vreo întrebuințare. Dar Profetul merge un pas mai departe: dacă un mănunchi de crengi ar fi aruncat în foc și cele două părți extreme ar fi arse și mijlocul uscat, acea parte pârlită ar fi mult mai puțin folositoare. Căci deoarece focul pătrunde până la măduvă, lemnul care este pe jumătate mistuit este redus la pulbere doar prin atingere: Apoi adaptează ceea ce spusese despre viță la cetatea Ierusalimului; de aceea să trecem la restul contextului. Calvin aplică apoi imaginea direct la cetățenii Ierusalimului. Aici Profetul arată că cetățenii Ierusalimului au fost aruncați într-un foc prin care au suferit felurite feluri de moarte: căci deși nu au fost imediat și cu totul mistuiți, totuși extremitățile au fost arse. Căci toată regiunea a fost pustiită împrejur și împărăția lui Israel a fost cu totul tăiată: Ierusalimul a rămas ca porțiunea mijlocie a mănunchiului. Dar locuitorii Ierusalimului au fost atât de uzați de nenorocire, încât erau ca un băț ars la ambele capete. Deoarece era așa, vedem aici marea lor prostie în a stărui în împotrivire, deși Dumnezeu îi smerise astfel în felurite chipuri. Acum, deci, înțelegem sensul acestui punct. Dar cuvintele Profetului trebuie explicate: ce va fi sau ce este lemnul viței comparat cu alt lemn? Unii traduc cu ramura de palmier; alții cu vița sălbatică; dar amândouă acestea sunt străine de gândul Profetului: mai ales vița sălbatică nu poate avea niciun loc aici. Cât despre palmier, ce legătură are ramura de palmier în mijlocul unei păduri? căci palmierii nu sunt plantați în păduri printre copaci înalți. Dar deoarece lemnul, zmvrh, zemoreh, înseamnă ramuri precum și palmieri, se potrivește cel mai bine cu sensul să vorbim despre orice copac ca ramificat. Ce este deci vița în comparație cu orice copac ramificat care este printre copacii pădurii? Aici Profetul ne aduce în față copaci fără rod, dar totuși aceia care ne atrag privirea prin frumusețea lor: și astfel implică, dacă iudeii vor să se compare cu neamurile profane, nu sunt superiori în nicio vrednicie sau eleganță pe care o au în mod natural și de la ei înșiși. Acest lucru trebuie observat cu sârguință; deși Dumnezeu adoptă uneori pe aceia care excelează în abilitate și învățătură, în putere războinică, în bogății și în putere, totuși El își adună Biserica cât mai mult posibil din oameni de origine umilă, în care nu strălucește nicio mare splendoare, ca să fie obiecte de mirare pentru lume. În ce scop face Dumnezeu aceasta? căci El ar putea să-și modeleze aleșii, ca să fie cu totul desăvârșiți în orice chip. Dar deoarece suntem prea înclinați spre mândrie, este necesar ca slăbiciunea noastră să ne fie mereu pusă înaintea ochilor ca să ne învețe modestia. Căci dacă nimic în noi nu ne amintește de slăbiciunea noastră, vrednicia noastră ne-ar orbi sau ne-ar întoarce ochii de la noi înșine sau ne-ar îmbăta cu slavă falsă. De aceea Dumnezeu vrea ca noi să fim inferiori celor profani, ca să învățăm mereu să recunoaștem ca primit de la El orice ne-a conferit în mod gratuit și să nu ne atribuim nimic nouă înșine când smerenia noastră este atât de clar pusă înaintea ochilor noștri. Dar cât privește pe iudei, ei erau, după cum am spus, ca o viță, deoarece excelența lor nu era naturală, ci exterioară. Dumnezeu îi modelase, ca să zicem așa, din nimic; și deși erau împodobiți cu multe daruri remarcabile, totuși nu puteau pretinde nimic de la ei înșiși. Calvin încheie capitolul prin a trage lecții pentru Biserica din vremea sa. Acum după ce înțelegem sensul Profetului, să învățăm că Duhul Sfânt s-a adresat astfel iudeilor odinioară, ca acest discurs să ne fie de folos în aceste zile. Trebuie să percepem, în primul rând, că suntem superiori întregii lumi prin mila gratuită a lui Dumnezeu: dar în mod natural nu avem nimic al nostru în care să ne lăudăm. Dar dacă ne purtăm cu trufie, prin încrederea în darurile lui Dumnezeu, această trufie ar fi sacrilegiu: căci smulgem de la Dumnezeu lauda Lui și ne îmbrăcăm, ca să zicem așa, în prăzile Lui. Dar Pavel, când vorbește despre iudei, definește scurt, dar clar, ambele laturi: Excelăm? spune el -- (căci acolo se face una cu poporul) -- Excelăm față de neamuri? spune el, (Romani 3:1); nicidecum: căci Scriptura ne denunță pe toți ca păcătoși -- pe toți ca blestemați. Deoarece, deci, suntem copii ai mâniei, spune el, nu este nimic pe care să-l putem pretinde pentru noi înșine peste neamurile profane. După ce i-a doborât astfel toată mândria neamului său, repetă din nou -- Ce? Nu suntem superiori altora? Da, excelăm în orice chip. Căci adopțiunea, și închinarea, și legea lui Dumnezeu, și legământul ne conferă o superioritate remarcabilă și una pe care nu o găsim nicăieri în toată lumea. Cum se potrivesc aceste lucruri? Că iudeii excelau și sunt de preferat altora și totuși nu excelau în nimic! anume, deoarece nu au nimic în ei înșiși care să-i facă să disprețuiască pe neamuri sau să se laude superiori; de aceea excelența lor nu este în ei înșiși, ci în Dumnezeu. Și astfel Pavel nu le laudă aici virtuțile, ci spune că ei excelau prin adopțiune gratuită, deoarece Dumnezeu a făcut legământul Său cu Avraam și ei trebuiau să se ridice din neamurile sfinte, deoarece El a instituit o linie fixă de evlavie printre ei, promițându-Se pe Sine a fi Tată pentru ei; ba mai mult, El a hotărât ca Hristos să răsară din ei, care este viața și lumina lumii. Vedem, deci, privilegiile de odinioară ale iudeilor: ale noastre sunt aceleași în aceste zile. Ori de câte ori suntem favorizați cu darurile lui Dumnezeu, prin care ne apropiem de El și biruim lumea, trebuie să ne amintim și ce am fost înainte ca Dumnezeu să ne ridice. Atunci originea noastră va doborî orice trufie și ne va împiedica să fim ingrați față de Dumnezeu. Dar asta nu este încă suficient; ci trebuie să ajungem la a doua parte, că nu numai harul liber al lui Dumnezeu ne-a ridicat la o asemenea înălțime, ci și ne susține; astfel încât statornicia noastră nu este întemeiată în noi înșine, ci depinde numai de voia Lui. De aici nu numai amintirea originii noastre trebuie să ne smerească, ci și simțământul slăbiciunii noastre. De unde înțelegem că nu avem nicio perseverență în noi înșine dacă Dumnezeu nu ne întărește zilnic, ba chiar clipă de clipă, și nu ne urmărește cu favoarea Sa. Acesta este al doilea punct: al treilea este, dacă Dumnezeu ne necăjește sau ne pedepsește cu nuielele Sale, să știm că încrederea nechibzuită prin care ne înșelăm pe noi înșine este prin aceasta scoasă din noi. Aici trebuie să cântărim cu sârguință sensul frazei -- lemnul viței este nefolositor când este smuls și mai ales când este uscat. Căci deși neamurile profane pier, totuși nu este de mirare dacă judecățile lui Dumnezeu sunt mai aspre față de cei lepădați, care obținuseră un loc în Biserica Sa și care fuseseră îmbogățiți cu darurile Sale duhovnicești. Această ingratitudine cere ca noi să devenim un exemplu pentru alții, astfel încât întreaga lume să fie uimită văzând în noi semne atât de înfricoșătoare ale mâniei lui Dumnezeu. De aceea iudeii au fost spre fluierare și scârbă, spre uimire și blestem pentru neamurile profane. De ce așa? Ei L-au mâniat mai grav pe Dumnezeu care fusese atât de darnic față de ei și nu numai că erau ingrați și perfizi, ci Îl provocaseră cu bună știință. Astfel se întâmplă și cu alți lepădați. Așa că această parte trebuie observată cu sârguință, când Profetul spune că lemnul viței este aruncat în foc, deși copacii, când sunt tăiați, sunt totuși folositori fie pentru construcție fie pentru mobilă. Acum urmează --
Considerați

Considerare

Calvin reflectă asupra păstrării tainice a poporului de către Dumnezeu înainte de orice eliberare exterioară. Am explicat deja timpul la care se referă Profetul, când sămânța lui Avraam a început să fie asuprită tiranic de egipteni. Căci Dumnezeu își asumă aici caracterul unui călător când spune că a trecut pe acolo. Căci spusese că iudeii și toți israeliții erau ca o fată aruncată și părăsită. Acum, deci, adaugă că acest spectacol L-a întâlnit când trecea: ca aceia care călătoresc își aruncă ochii de o parte și de alta și, dacă se întâmplă ceva neobișnuit, se opresc și îl consideră; între timp Dumnezeu declară că avea grijă de poporul Său. Și cu adevărat lucrul este suficient de evident, deoarece părea că i-a neglijat pe acei nenorociți, în timp ce îi ajutase în chip minunat. Căci ar fi putut pieri de o sută de ori pe zi și, dacă El nu i-ar fi băgat în seamă, nu și-ar fi târât viața până la capăt. Acea sentință celebră este bine cunoscută -- Am văzut, am văzut necazul poporului Meu. Când L-a trimis pe Moise și i-a poruncit să elibereze poporul, o prefațează în acest fel: Am văzut, am văzut. (Exod 3:7) De aceea văzuse de mult, deși părea că îi disprețuiește închizându-și ochii. Nu este nicio îndoială că dublarea cuvântului aici înseamnă că Dumnezeu veghea mereu pentru siguranța acestui popor disperat, deși nu îi ajuta direct: El înseamnă acum același lucru când spune că a trecut pe acolo: Am trecut pe acolo, deci, lângă tine și te-am văzut pângărit cu sânge. Acel spectacol nu putea întoarce ochii lui Dumnezeu; căci orice este contrar naturii stârnește groază. Dumnezeu arată aici cât de milostiv era față de popor, deoarece nu a fost îngrozit de acea murdărie rușinoasă, când a văzut pruncul atât de cufundat în propriul sânge fără nicio formă. Cât despre fraza următoare, Ți-am spus, El nu înseamnă că a vorbit deschis astfel încât poporul să-I audă glasul, ci anunță ce hotărâse despre popor. Expresia, trăiește în sângele tău, poate fi luată într-adevăr cu dispreț, ca și cum Dumnezeu ar fi ezitat să-Și miște mâna, ca nu cumva atingerea însăși să se dovedească molipsitoare; căci nu atingem de bunăvoie nicio sânge putred. Cuvintele, trăiește în sângele tău, pot fi explicate astfel, deoarece la început Dumnezeu nu s-a demnizat să aibă grijă de popor. Dar este evident din context că Dumnezeu exprimă aici virtutea tainică prin care poporul a fost păstrat împotriva simțămintelor obișnuite. Căci dacă luăm în considerare ceea ce s-a spus mai înainte, poporul cu siguranță nu ar fi trăit nici măcar o singură zi, dacă nu ar fi primit vigoare de la acest glas al lui Dumnezeu. Căci dacă un prunc nou-născut este aruncat, cum poate suporta frigul nopții? cu siguranță va expira imediat: și am spus deja că moartea este pregătită pentru prunci, dacă nu le este tăiat cordonul ombilical. Deoarece deci o sută de morți înconjurau poporul, ei nu ar fi putut continua să trăiască niciodată, dacă glasul tainic al lui Dumnezeu nu i-ar fi susținut.
Răspunde

Răspuns

Unde te găsești pretinzând excelență naturală în loc să recunoști darul gratuit al lui Dumnezeu? Cum provoacă imaginea viței orice încredere pe care o pui în propria ta putere? În ce domeniu al vieții ai nevoie să-ți amintești că statornicia ta depinde numai de favoarea zilnică a Domnului?
Roagă-te

Rugăciune

O Doamne Suveran, care singur alegi și sădești vița poporului legământului Tău, dă-ne ca să nu ne lăudăm niciodată cu vreo vrednicie a noastră, ci să ne odihnim cu totul în cuvântul prin care ne-ai zis: „Trăiește”. Păzește-ne prin Duhul Tău de mândria care vestejește și de necredincioșia care pângărește îndurările Tale, ca să rămânem în Tine și să aducem roadă spre lauda harului alegerii Tale. Prin Isus Hristos, Domnul nostru, Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →