← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Geneza

Geneza 37-38 — cu Simeon

Geneza 37-38Charles Simeon — Horae Homileticae20 min
Deschidere
În ritmul măsurat al căii de mijloc, ne îndreptăm astăzi spre Horae Homileticae a lui Charles Simeon, acea comoară de expunere anglicană modelată de meditația răbdătoare asupra textului sacru. În aceste discursuri Simeon urmărește patimile care guvernează inima omenească, invitându-ne să ne examinăm pe noi înșine în lumina Sfintei Scripturi și a exemplului patriarhilor. Pe măsură ce ascultăm tratamentul său asupra Genezei 37–38, suntem atrași într-o școală liniștită a cunoașterii de sine și a harului.
Citește

Citire

Să se citească povestirea lui Iosif și a fraților săi cu încetineală și cu rugăciune, îngăduind vechii istorii să dezvăluie atât fragilitatea firii noastre cât și scopurile suverane ale lui Dumnezeu. Să luăm aminte la desfăşurarea evenimentelor fără grabă, ca Duhul să pregătească inima pentru reflecțiile care urmează.
Studiu
Simeon începe prin a aşeza înaintea noastră istoria lui Iosif ca oglindă a patimilor omenești. Versetul 4. DISCURS: 50 IOSIF INVIDIAT DE FRAȚII SĂI Geneza 37:4. Când frații săi au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe toți frații săi, l-au urât și nu puteau să-i vorbească cu pace. Nu ni se spune în mod expres în Scriptură că evenimentele vieții lui Iosif au fost menite să prefigureze cele ce aveau să se împlinească mai târziu în Mesia: dar umilirea și înălțarea fiecăruia, împreună cu mijloacele prin care s-au împlinit amândouă, sunt atât de asemănătoare, încât cu greu le putem privi altfel decât ca o profeție tipică împlinită în Antitip. Nu este însă intenția noastră să urmărim istoria lui Iosif în această perspectivă: vom remarca mai degrabă câteva dintre cele mai izbitoare amănunte, ca să lămurim patimile prin care este mânat în general neamul omenesc și schimbările la care este expus. El dezvăluie apoi lipsa de temei a invidiei în lumina providenței divine. Răul acelui principiu care îi stăpânea — Invidia este una dintre cele mai urâte patimi ale inimii omenești: 1. Este cu totul lipsită de temei în sine — [Este trezită de cinstea sau de avantajele pe care le are altul mai presus de noi. Dacă acele avantaje sunt meritate, de ce să-i invidiem posesia? Dacă nu sunt dobândite prin merit, totuși îi sunt date de providența neșovăitoare a lui Dumnezeu, care „are dreptul să facă ce voiește cu ale Sale. Ochiul nostru să fie oare rău pentru că El este bun [Notă: Matei 20:15.]?” Pe lângă aceasta, lucrurile pe care le invidiem la altul sunt adesea curse, pe care ar trebui mai degrabă să le temem decât să le dorim: și, în cel mai bun caz, sunt doar talanți, pentru care el va trebui curând să dea o înfricoșată socoteală lui Dumnezeu. Apoi urmărește puterea distrugătoare a acestei patimi asupra sufletului și a relațiilor sale. Dacă deci suntem conștienți cât de puțin am folosit talanții care ne-au fost încredințați, vom vedea îndată cât de puțin temei avem să invidiem pe alții pentru răspunderea sporită.] 2. Este extrem de vătămătoare atât pentru noi înșine cât și pentru alții — [Nimic nu este mai distrugător pentru fericirea cuiva decât să cedeze acestei urâte patimi. Îl face să tragă durere din acele lucruri care ar trebui să-i pricinuiască plăcere; și să-și sporească dușmănia tocmai prin acele calități care ar trebui mai degrabă să-i câștige bunăvoința. Este numită pe drept „putreziciunea oaselor [Notă: Proverbe 14:30.]”. Ne roade sufletele dinlăuntru, încât nu putem gusta nici o mângâiere cât timp suntem sub influența ei malignă. Și nu este nimic atât de răutăcios, nimic atât de ucigător, pe care să nu-l și născocim și să-l și săvârșim când suntem supuși puterii ei [Notă: Iacov 3:16.]. El mai pune în contrast invidia cu însăși firea lui Dumnezeu. Iată-l pe Cain, când invidia pe Abel pentru dovezile bunăvoinței lui Dumnezeu: iată-l pe Saul, când a auzit că David este lăudat ca un războinic mai mare decât el: cât de posomorâți erau! ce scopuri mâniate și răzbunătoare au născocit! cum s-au prefăcut în diavoli întrupați! Tot așa s-a întâmplat și cu frații lui Iosif, care nu s-ar fi mulțumit cu nimic altceva decât cu nimicirea deplină a obiectului invidiat.] 3. Ne face cât se poate de neasemănători cu Dumnezeu — [Vedeți cum au lucrat Dumnezeul și Mântuitorul nostru față de noi în starea noastră căzută: în loc să se bucure de nenorocirea noastră, a căutat să ne răscumpere din ea și și-a jertfit propria fericire și slavă ca să ne restabilească în starea din care căzuserăm. Ce contrast cu aceasta oferă omul invidios!
Considerați

Considerare

Simeon încheie arătând mijloacele prin care poate fi biruită această patimă. Ne mulțumim totuși să menționăm doar două. Mai întâi, să ne străduim să dobândim cunoașterea propriei ticăloșii. Când vom fi învățat cu adevărat că merităm mânia și indignarea lui Dumnezeu, vom socoti o îndurare faptul că nu suntem în iad. Nu vom mai fi atunci întristați de vreo preferință arătată altora. Vom vedea că avem deja mult mai mult decât merităm; și vom fi bucuroși ca alții să se bucure de ceea ce le-a dat Dumnezeu, când vedem cât de milostiv a fost El cu noi. Apoi, să ne umplem inimile de dragoste față de semenii noștri. Nu invidiem pe cei pe care îi iubim: cu cât iubim mai mult pe cineva, cu atât ne bucurăm mai mult de înaintarea lui. Apostolul spune pe drept: „Dragostea nu invidiază”. Să cerem deci lui Dumnezeu să sădească în inimile noastre acest principiu mai bun. Atunci patimile noastre egoiste vor fi omorâte și biruite; și vom fi făcuți asemenea Aceluia al cărui nume este Dragoste [Notă: 1 Ioan 4:8.]. El ne atrage atenția asupra asemănării invidiei cu duhul celui rău. El se întristează de fericirea altora, pe când Dumnezeu se întristează de nenorocirea lor: el caută nimicirea altora, pe când Dumnezeu lucrează pentru bunăstarea lor: el încalcă orice frâu ca să le aducă pieirea, chiar cu pierderea propriului suflet; pe când Dumnezeu ia asupra Sa toate durerile iadului, ca să ne înalțe la fericirea cerului. El este astfel dușman celor ce nu l-au nedreptățit niciodată, pe când Dumnezeu încarcă cu binefacerile Sale pe cei ce au trăit într-o neîncetată răzvrătire împotriva Lui. Ce poate pune patima invidiei într-o lumină mai urâtă decât aceasta?] 4. Ne preface în însăși chipul diavolului — [Satana a fost odinioară un înger de lumină, tot atât de fericit ca oricare dintre cei ce stau acum înaintea tronului: dar nu și-a păstrat starea dintâi: a păcătuit; și astfel și-a atras asupra sa mânia lui Dumnezeu Atotputernicul.
Răspunde

Răspuns

Unde, în relațiile mele zilnice, descopăr primele mișcări ale invidiei față de cei pe care Dumnezeu i-a binecuvântat? Cum ar putea o cunoaștere mai adâncă a propriei nevrednicii înaintea lui Dumnezeu să înmoaie resentimentul față de înaintarea altuia? Ce practică concretă voi alege în această săptămână ca să înlocuiesc invidia cu adevărata dragoste față de un rival sau competitor?
Roagă-te

Rugăciune

O, Dumnezeule, Cel ce ai văzut invidia fraților lui Iosif și ai întors răutatea lor spre păstrarea poporului Tău, curățește inimile noastre de orice rădăcină a pizmei și umple-ne cu acea dragoste care nu pizmuiește. Dă-ne, Te rugăm, harul să ne bucurăm de binele pe care îl dăruiești altora și să ne odihnim în înțelepciunea iubirii Tale suverane, ca să umblăm înaintea Ta în adevărata pocăință și bunătate frățească, prin Iisus Hristos Domnul nostru. Amin.

Charles Simeon — Horae Homileticae · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →