← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Deuteronomul

Deuteronomul 23-24 — cu Ioan Calvin

Deuteronomul 23-24Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Deuteronomului 23-24 ne invită să reflectăm la modul în care poporul lui Dumnezeu este chemat să reflecte sfințenia în fiecare sferă a vieții. Cu precizie pastorală, Calvin urmărește preocuparea Domnului pentru curăție în cadrul comunității legământului, de la tabără la curți și de la purtarea personală la închinarea publică. Comentariul său dezvăluie un Dumnezeu care umblă în mijlocul poporului Său și, de aceea, cere ca nimic necurat să nu rămână în mijlocul lor. Pe măsură ce deschidem astăzi aceste capitole, Calvin ne ajută să vedem că statutele antice vorbesc încă inimii, îndemnând credincioșii să păzească onoarea numelui lui Dumnezeu atât în treburile private, cât și în cele publice. Duhul să ne deschidă urechile ca să primim acest cuvânt cu smerenie și credință.
Citește

Citire

Ia Biblia ta și citește Deuteronomul capitolele 23 și 24 încet și cu rugăciune. Observă chemarea repetată a Domnului de a păstra tabăra sfântă, de a trata cu dreptate pe aproapele și de a-ți aminti că El umblă în mijlocul poporului Său. Lasă cuvintele să se așeze în inima ta înainte de a te întoarce la expunerea lui Calvin.
Studiu
Calvin începe prin a examina restricțiile puse la intrarea în adunare. 1 Cel ce este rănit. Ceea ce se spune aici despre cei mutilați și despre cei bastarzi are un scop asemănător; ca Biserica lui Dumnezeu să nu fie pătată de pete urâte și astfel religia să nu-și piardă cinstea. Moise respinge din adunarea credincioșilor două feluri de oameni, și anume famenii și bastarzii. Dar, înainte de a trata subiectul în sine, trebuie să luăm în considerare definiția cuvintelor. Prima întrebare este ce înseamnă a intra în adunare; a doua, ce înseamnă a fi rănit în pietre; a treia, cine sunt mmzrym, mamzerim, pe care i-am tradus bastarzi (spurios). Mulți înțeleg că amândoi sunt respinși din biserică, ca să nu îndeplinească vreo slujbă publică în ea; alții, ca să nu se căsătorească cu soții din sămânța lui Avraam; pentru că nu ar fi drept ca femeile să fie aruncate bastarzilor (lat. mamzeris); și ar fi absurd ca cei creați să înmulțească poporul lui Dumnezeu să se căsătorească cu persoane neputincioase (effoeminatis). Dar ambele păreri mi se par slabe. Căci ceea ce se adaugă mai târziu despre anumite națiuni străine nu poate fi luat astfel, ca să nu li se încredințeze nicio cârmuire sau demnitate; în plus, prin „adunarea Domnului” este exprimată suficient curăția și sfințenia religiei. Nu mă îndoiesc, deci, că Moise interzice celor pângăriți de aceste două pete să ia parte la jertfe. Căci, deși erau circumciși ca și restul poporului ales, totuși Dumnezeu a vrut ca ei să poarte acest semn al rușinii lor, ca să fie pildă pentru alții și ca poporul să fie mai sârguincios în păstrarea de orice pângărire. Prin urmare, trebuie concluzionat că privilegiul care era propriu israeliților legitimi le era refuzat, acela de a fi participanți și asociați [19] la jertfe. În privința testiculelor rănite, evreii discută mai curios, după părerea mea, decât merită subiectul și, în cele din urmă, pierd sensul drept. Căci Dumnezeu n-a intenționat nimic altceva decât să excludă din adunarea poporului Său, oriunde se țineau adunări sfinte, pe cei mutilați sau cu defecte la organele genitale; deși prin sinecdocă cuprinde mai mult decât este specificat. În cele din urmă, condamnând acest defect corporal exterior, El laudă excelența poporului Său, ca ei să-și amintească că sunt proprietatea Sa aleasă, nu ca să se mândrească cu aceasta [20], ci ca sfințenia vieții lor să corespundă unei astfel de înalte noblețe. Calvin se îndreaptă apoi spre excluderea amoniților și moabiților. 3. Un amonit sau moabit nu va intra. După cum Dumnezeu a interzis de curând poporului Său orice legătură și alianță cu națiunile canaanite, tot așa El face acum deosebire între străini și arată în ce condiții și pe cine ar putea admite (în Biserică. [305]) Pe moabiți și amoniți îi respinge cu totul; pentru că nu numai că au refuzat poporului riturile comune ale umanității, ci au și luat armele împotriva lor și chiar l-au plătit pe Balaam să-i blesteme. Ei erau urmașii lui Lot și ar fi trebuit să-i primească pe copiii lui Avraam ca frați. Era, deci, o barbarie de neiertat din partea lor să facă un atac violent asupra celor care le oferiseră de bunăvoie pacea; care promiseseră prin solii lor că vor trece fără vătămare sau nedreptate; și care, în cele din urmă, ceruseră să li se acorde un pasaj, cu condiția să plătească cinstit prețul pâinii și al apei; deși, fără îndoială, Dumnezeu a luat răzbunare mai degrabă pentru necredința lor decât pentru cruzimea lor, deoarece nu numai că încercaseră să facă zadarnică bunătatea Sa, ci și să anuleze credincioșia Sa. Așadar, deoarece nu a fost vina lor că Biserica nu a pierit și că efectul făgăduinței Sale nu a eșuat, pe care se baza mântuirea omului, și aceasta au făcut-o cu știință și voință, nu e de mirare că au fost excluși din Biserică. Despre curăția cerută când oastea iese la război, Calvin scrie: 9. Când oastea iese. Ceea ce învățase cu privire la păstrarea curăției acasă și în timp de pace, acum extinde și la vremuri de război, ca ei să se poată ține curați de orice pângărire chiar și în mijlocul zgomotului armelor. Știm cât de mult sunt nesocotite legile în timpul războiului, când toate lucrurile sunt sub controlul violenței mai degrabă decât al rațiunii; și știm că soldaților li se obișnuiește să li se acorde multă libertate, care nu ar fi tolerată nicidecum în pace. Dumnezeu ar remedia acest rău cerând israeliților să urmărească aceeași curăție în război ca și în pace; căci aceasta este o lege specială care interzice ca ei să fie desfrânați și nestăpâniți în timp de război, așa cum a condamnat mai înainte orice necurăție în general, ca și cum ar fi spus că sub niciun pretext nu vor fi scuzabili, dacă neglijează datoria de a cultiva obiceiuri de curăție. Căci nu le poruncește să fie precauți în armată și în tabără, ca și cum ar putea păcătui cu nepedepsire când sunt acasă, ci îi avertizează că Dumnezeu nu-i va scuza nicidecum, deși ar invoca necesitatea războiului. Cu mult mai mult ar fi agravată crima, dacă s-ar pângări în pace și când mințile lor ar fi liniștite. De aici înțelegem că este zadarnic să căutăm scuze goale pentru încălcarea poruncilor lui Dumnezeu în vreun fel; căci, oricât de dificilă ar fi împlinirea datoriei, totuși Dumnezeu nu renunță niciodată la drepturile Sale. Acum, dacă războiul, care pare să dispenseze de legi, nu scuză crima, cu mult mai mare, după cum am spus, va fi socotită vina celor care, într-o stare liniștită a vieții, sunt purtați fără frâu de păcat.
Considerați

Considerare

Calvin leagă mai târziu aceste statute de ținerea jurămintelor făcute înaintea Domnului. 21. Când vei face o juruință. Regula juruinței ține și de păzirea Poruncii a Treia, deoarece, prin juruință, oamenii se exercită în sfințirea numelui lui Dumnezeu, iar a promite ceva lui Dumnezeu este un fel de jurământ. Căci ceea ce între oameni se numește legământ sau învoială, față de Dumnezeu este o juruință; și de aceea poate fi numită pe bună dreptate o legătură sfântă, care nu numai că este făcută cu Dumnezeu ca martor, ci este încheiată cu Dumnezeu Însuși. Am atins în treacăt în altă parte anumite jurăminte, cum ar fi cel al nazireilor; dar deoarece acea sfințire era o parte din închinarea lui Dumnezeu, am așezat-o sub Prima Poruncă. Nici Moise nu a tratat acolo direct obligația însăși a juruinței, ci acel exercițiu de evlavie care stimula poporul la urmărirea curăției, sfințeniei și sobrietății. Am urmat aceeași cale în privința darurilor de bunăvoie, care erau cu siguranță în cea mai mare parte votive, dar am considerat ce era principalul în ele fără să mă deranjez prea mult de ceea ce era accesoriu. Dar acum, sub un alt cap, Moise confirmă ceea ce a învățat mai înainte, că numele lui Dumnezeu nu trebuia luat în zadar; de aceea poruncește să-și plătească juruințele, prin reținerea cărora slava numelui lui Dumnezeu este micșorată, în timp ce El Însuși este lipsit de dreptul Său, iar făgăduința întărită înaintea Lui este socotită de nimic. Mai mult, trebuie observat că toate juruințele care au fost vreodată plăcute lui Dumnezeu erau mărturii de recunoștință, ca amintirea binefacerilor Sale să nu piară, uitare care este prea lesne să se strecoare peste noi. Așadar, când sfinții erau conștienți de încetineală sau de lenevire în proclamarea bunătății Sale, foloseau acest ajutor și îndemn, ca să-și îndrepte lenevia. Astfel, când cereau ceva important de la Dumnezeu, erau adesea obișnuiți să se lege printr-o făgăduință ca o manifestare a recunoștinței lor. Astfel de sunt juruințele pe care Moise poruncește să fie plătite solemn și cu credincioșie, ca să nu-L înșele pe Dumnezeu când scăpaseră de primejdie sau obținuseră ceea ce doreau, în timp ce în neliniștea lor fuseseră smeriți și rugători. Căci știm cu ce ușurință sau mai degrabă cu ce ușurătate mulți sunt atrași să facă juruințe, care apoi, cu aceeași nestatornicie, nu se sinchisesc să-și încalce făgăduința.
Răspunde

Răspuns

1. Unde în viața mea sunt ispitit să tratez sfințenia ca opțională mai degrabă decât esențială? 2. Cum schimbă prezența Domnului în mijlocul poporului Său felul în care privesc purtarea zilnică? 3. Ce juruință sau făgăduință am făcut lui Dumnezeu care așteaptă încă împlinire credincioasă?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, care umbli în mijlocul poporului legământului Tău și ceri sfințenie în orice loc unde locuiești, curățește inimile noastre de orice pată care ar întrista Duhul Tău și ne-ar înstrăina de prezența Ta. Prin harul lui Hristos, dă-ne putere să ne purtăm cu dreptate față de semenii noștri și să păstrăm orice jurământ rostit înaintea Ta, ca dreptatea pe care o poruncești să devină bucuria pe care o urmărim în puterea Duhului Tău. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →