Eterniseed › Curriculum › Exodul
Exodul 13-14 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la Exodul 13-14 deschide o fereastră către faptele mărețe ale lui Dumnezeu de eliberare și chemarea de a le aminti cu credincioșie. Pe măsură ce israeliții se mișcă din robie spre pământul promis, Calvin urmărește firele răscumpărării, călăuzirii și ascultării de legământ care le modelează călătoria. Reflecțiile sale ne invită să considerăm cum același Dumnezeu își conduce poporul astăzi prin semne vizibile și promisiuni statornice. În aceste capitole întâii-născuți sunt puși deoparte, Paștele este reînnoit, iar stâlpul de nor și foc apare. Expunerea atentă a lui Calvin ne ajută să vedem inima închinării și pericolele uitării. Cuvintele sale ne atrag mai adânc în mărturia vie a Scripturii.
Citește
Citire
Acordă acum timp pentru a citi Exodul capitolele 13 și 14 încet și cu rugăciune. Observă îndrumările privitoare la întâii-născuți, porunca de a păstra sărbătoarea azimelor și călăuzirea dramatică a stâlpului de nor și foc. Vezi cum Dumnezeu își conduce poporul pe căi neașteptate și cum inima lui Faraon se împietrește din nou. Lasă narațiunea să trezească recunoștință pentru eliberarea lui Dumnezeu și încredere în prezența Sa continuă cu poporul Său.
Studiu
Calvin începe prin a examina porunca de a sfinți pe întâii-născuți.
2. Sfințește-Mi pe toți întâii-născuți. Aceasta se referă de asemenea la Prima Poruncă, deoarece Dumnezeu Își afirmă dreptul asupra întâilor-născuți, ca amintirea răscumpărării lor să nu se piardă vreodată. Astfel israeliții erau avertizați că trebuie să-L cinstească pe acel Dumnezeu prin a cărui har au scăpat în siguranță de la pieirea comună a Egiptului și, mai mult, că au fost salvați prin binecuvântarea Sa specială, pentru ca ei să se consacre lui Dumnezeu, Eliberatorul lor. Căci jertfa pe care El o cere aici era un semn de despărțire între ei și neamurile păgâne. [328] Întâiul-născut este numit deschiderea pântecelui, deoarece este începutul generației. Expresia „printre copiii lui Israel”, când vorbește despre animale, precum și despre urmașii și copiii lor, are scopul de a deosebi fiarele sălbatice de animalele domestice. Dar deși poruncește ca numai întâii-născuți ai neamului lui Avraam să-I fie jertfiți, totuși aceasta trebuie extinsă fără îndoială la sfințirea întregului popor; căci în timp ce spune că întâii-născuți erau ai Săi, deoarece ei datorau în mod special păstrarea lor milei Sale, totuși din același motiv arată că toți erau ai Săi.Calvin se îndreaptă apoi spre îndemnul lui Moise către popor.
3. Și Moise a zis poporului. El repetă ceea ce spusese mai pe larg în capitolul precedent, cu privire la azime, nu atât pentru a instrui, cât pentru a-i îndemna; căci exprimase deja lucrul cu atâta claritate, încât nu mai era nevoie de alte explicații; dar era folositor să-i stimuleze, ca să se dedice cu mai mare râvnă datoriei lor și mai ales ca, după o trecere mai lungă de timp, ardoarea lor să nu slăbească treptat, cum se întâmplă de obicei. De aceea îi îndeamnă ca, după ce vor intra în țară, să păzească cu sârguință ceea ce poruncise mai înainte. Și din contextul de aici reiese clar că cele două porunci privitoare la sfințirea întâilor-născuți și la celebrarea Paștelui aveau același scop, și anume ca eliberarea lor să țină poporul ales în slujba specială a adevăratului Dumnezeu.Cu privire la îndrumarea de a arăta fiilor generației următoare faptele lui Dumnezeu, Calvin scrie:
8. Și să arăți fiului tău în ziua aceea. El repetă ceea ce am remarcat deja, și anume porunca dată părinților de a-și învăța copiii, ca astfel să transmită slujirea lui Dumnezeu urmașilor lor. În capitolul precedent se spunea: „când copiii voștri vă vor întreba”, etc.; iar acum poruncește mai pe scurt ca bunătatea lui Dumnezeu să fie vestită, chiar dacă nimeni nu ar întreba despre ea; deoarece părinții trebuie să fie de bunăvoie dispuși să-și educe copiii în frica de Dumnezeu. El repetă de asemenea, așa cum am văzut mai sus, că amintirea eliberării lor trebuie reînnoită anual, ca să nu se șteargă vreodată, deoarece religia este ușor neglijată dacă oamenii nu sunt exersați cu sârguință în studiul ei. Folosește o comparație când spune: „va fi pentru tine un semn pe mână și o aducere-aminte între ochii tăi”; ca și cum ar fi spus că răscumpărarea lor trebuie pusă înaintea ochilor lor în Paște, la fel cum inelul de pe deget sau podoaba legată pe frunte sunt văzute neîncetat. În același scop dorise mai înainte ca poruncile Legii să fie scrise și pe cap, și pe mâini, și pe marginile veșmintelor lor. Esențialul este că în Paște trebuie să existe un monument al harului lui Dumnezeu, astfel încât să nu cadă niciodată în uitare; la fel cum podoabele care apar pe frunte și pe degete trezesc atenția prin faptul că sunt văzute neîncetat. Dar dacă cineva ar fi de părere că Moise face aluzie la cei care, conștienți de propria lor uitare, inventează mijloace pentru a-și ajuta memoria, [323] nu mă opun; ca și cum ar fi spus că, deoarece sunt înclinați spre uitare, trebuie să folosească acest remediu pentru a se trezi la recunoștință. El va repeta curând aceeași poruncă, în legătură cu jertfirea întâilor-născuți. Cuvintele următoare: „ca Legea Domnului să fie în gura ta” confirmă părerea că Paștele se referă la Prima Poruncă. Ele arată că nu este de ajuns să săvârșești ritul exterior, dacă nu este asociat cu scopul său propriu, și anume ca ei să se consacre lui Dumnezeu și doctrinei Sale. El menționează gura, nu pentru că lucrul principal ar fi să vorbească sau să discute despre Lege, căci dacă evlavia ar sta în limbă, ipocriții ar fi cei mai buni închinători ai lui Dumnezeu; ci cere în mod expres ca, atunci când fiecare se va fi dedicat în particular studiului Legii, să se învețe și să se îndemne unii pe alții.
Considerați
Considerare
Calvin explică apoi de ce Dumnezeu i-a condus pe un drum mai lung.
17. Și s-a întâmplat când Faraon. Moise arată aici motivul pentru care Dumnezeu nu i-a condus pe poporul Său pe calea mai directă în țara Canaanului, care I-ar fi fost la fel de ușoară, ci a preferat să-i ducă prin pustiu, pe un drum lung, greu și primejdios; și anume ca nu cumva, dacă ar fi întâlnit dușmani cu care să lupte, o cale ușoară de întoarcere să-i îndemne să se întoarcă în Egipt. Știm cât de mare era nepăsarea și lașitatea acestui popor, de îndată ce apărea vreo dificultate; și cât de repede se răzvrăteau de la cârmuirea divină, ori de câte ori li se impunea o povară mai grea decât le plăcea. Știm de câte ori s-au pocăit că L-au urmat pe Dumnezeu ca conducător și astfel au fost gata să arunce prin ingratitudinea lor harul oferit. Când deci erau neputincioși în folosirea armelor și cu totul lipsiți de experiență în tactica militară, cu ce curaj s-ar fi luptat cu un dușman, dacă vreunul ar fi înaintat împotriva lor la câteva zile după ieșirea lor? Cu siguranță nu ar fi rezistat nici unui singur atac, ci ar fi preferat să se supună egiptenilor, cu rugăminți umile de iertare. Ca nu cumva, deci, vreo dorință de întoarcere să le fure inimile, Dumnezeu a vrut să ridice o barieră în spatele lor prin dificultatea drumului. În afară de aceasta, dacă la plecarea din Egipt ar fi întâlnit imediat în război pe locuitorii țării Canaanului, i-ar fi așteptat necazuri mai mari; căci egiptenii nu i-ar fi lăsat deloc în pace, ci, ajutați de ajutoarele și forțele atâtor popoare, ar fi căutat să se răzbune și, încheind alianțe de pretutindeni, i-ar fi înconjurat pe nenorociții israeliți. De aceea, Dumnezeu a purtat de grijă în mod excelent pentru ei, conducându-i pe căi inaccesibile și, prin însăși oboseala lor, închizând ușa dorinței de a se întoarce vreodată în Egipt; iar mai târziu le-a redat treptat încrederea, înainte de a veni să lupte și de a trebui să suporte atacurile dușmanilor. Recunosc, desigur, că Dumnezeu ar fi putut altfel să prevină toate aceste rele; dar deoarece El obișnuiește adesea să Se poarte cu poporul Său pe principii omenești, a ales să adopte metoda cea mai potrivită slăbiciunii lor. Moise laudă acum acest plan minunat al Său, ca să știm că nimic nu a fost omis de El din ceea ce era spre siguranța și folosul poporului Său. Căci acest „Dumnezeu a zis”, pe care îl menționează, se referă la providența Sa; ca și cum ar fi spus că trecerea mai ușoară și mai obișnuită nu a fost respinsă fără intenție, ci că, deoarece Dumnezeu știa că este mai folositoare, a prevenit astfel cu bună știință ispita.Calvin descrie apoi călăuzirea vizibilă a Domnului prin stâlp.
21. Și Domnul mergea înaintea lor. Moise proclamă aici o altă îndurare a lui Dumnezeu, și anume că, după ce Și-a răscumpărat poporul, a fost conducătorul și călăuzitorul lor neîncetat; așa cum și Prorocul în Psalmi face referire distinctă la amândouă. (Psalmul 77:15; și 78:14.) A fost într-adevăr un act minunat de bunătate iubitoare că, acomodându-Se cu neștiința lor, S-a prezentat familiar înaintea ochilor lor. Ar fi putut, desigur, să-i ocrotească în alt mod de căldura soarelui și să-i îndrume în întunericul nopții; dar, pentru ca puterea Sa să fie mai manifestă, a ales să adauge și prezența Sa vizibilă, ca să nu lase loc de îndoială. Dar, deși cuvintele lui Moise par într-o anumită măsură să-L includă pe Domnul în nor, trebuie să observăm modul sacramental de vorbire, în care Dumnezeu Își transferă numele la figurile vizibile; nu pentru a le atașa esența Sa sau pentru a circumscrie infinitatea Sa, ci doar pentru a arăta că nu expune în mod înșelător semnele prezenței Sale ochilor oamenilor, ci că arătarea lucrului însemnat este în același timp cu adevărat unită cu ele. De aceea, deși Moise afirmă că Dumnezeu era în nor și în stâlpul de foc, totuși nu vrea să-L coboare din cer, nici să supună slava Sa infinită semnelor vizibile, cu care adevărul Său poate fi în armonie fără prezența Sa locală. [150] Dar este execrabilă noțiunea nebună a lui Servet, care a pretins că acest nor era necreat, ca și cum ar fi fost Dumnezeirea lui Hristos, căci el a înlocuit această O Persoană pentru Trei, ca și cum ar fi existat atunci o Dumnezeire trupească, pe care o numește „Fiul figurativ”, care mai târziu a fost făcut trup; nu pentru că Și-a luat trup, ci pentru că S-a arătat ca om, alcătuit din trei elemente necreate și din sămânța lui David. Dar, curând după aceea, Moise numește aceeași ființă Înger, căruia îi atribuie acum numele Dumnezeului veșnic. Și pe bună dreptate, deoarece Tatăl nostru ceresc i-a condus pe israeliți atunci numai prin mâna Fiului Său Unul-Născut. Acum, deoarece El este păzitorul veșnic al Bisericii Sale, Hristos nu este mai puțin cu adevărat prezent cu noi acum prin puterea Sa decât a fost odinioară manifestat părinților. Când, deci, Isaia proorocește venirea Sa, amintește printre altele această binecuvântare dumnezeiască, că „Domnul va crea peste fiecare locuință a Muntelui Sion și peste adunările ei un nor și fum ziua, și strălucirea unui foc aprins noaptea” — ca să fie
Răspunde
Răspuns
Cum modelează amintirea faptelor trecute de eliberare ale lui Dumnezeu ascultarea ta zilnică? În ce feluri ai putea fi ispitit să alegi calea mai scurtă sau mai ușoară în loc să te încrezi în călăuzirea lui Dumnezeu? Ce practici te ajută să transmiți generației următoare povestea credincioșiei lui Dumnezeu?
Roagă-te
Rugăciune
O Doamne Suveran, care ai scos pe Israel din Egipt cu mâna Ta cea puternică și ai răscumpărat pe întâii-născuți ca un semn veșnic al harului legământului, sfințește inimile noastre ca să-și aducă aminte de lucrările Tale și să se încreadă în conducerea Ta suverană. După cum ai mers înaintea lor în nor și în foc și ai despărțit marea pentru izbăvirea lor, tot așa călăuzește-ne prin Duhul Tău prin orice încercare, ca să nu ne întoarcem, ci să ne odihnim în credincioșia Răscumpărătorului nostru. Întărește-ne să vestim aceste lucruri copiilor noștri, spre lauda numelui Tău cel glorios. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →