Eterniseed › Curriculum › Daniel
Daniel 3 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la capitolul 3 din Daniel ne invită la o examinare profundă a puterii, închinării și fidelității sub presiune. În această dramă antică de la curte întâlnim un conducător care caută să lege fiecare conștiință de propria sa invenție și o mică grupare de exilați a căror refuz tăcut încă vorbește. Expunerea atentă a lui Calvin ne ajută să vedem atât subtilitatea idolatriei, cât și curajul necesar pentru a i se împotrivi. Pe măsură ce ascultăm, ni se reamintește că adevărata închinare nu poate fi poruncită printr-un decret sau măsurată prin conformitate exterioară. Astăzi îl urmăm pe Calvin prin scenele de început ale acestei încercări prin foc, cerând lui Dumnezeu să ne întărească propria hotărâre de a-L onora numai pe El.
Citește
Citire
Ne întoarcem acum la capitolul al treilea din Daniel. Să fie citit textul încet și fără grabă, permițând scenelor de poruncă regală, chemare muzicală și acuzare bruscă să se desfășoare. Observați repetarea atentă a titlurilor și instrumentelor, mișcarea rapidă de la decret la prosternare și excepția clară a celor trei bărbați care nu se vor închina. Pe măsură ce citiți, țineți minte întrebarea ce este cu adevărat pus la încercare: nu doar loialitatea politică, ci supunerea inimii înaintea Dumnezeului celui viu.
Studiu
Calvin își începe expunerea analizând împrejurările ridicării statuii.
Foarte probabil [13]această statuie nu a fost ridicată de regele Nabucodonosor într-o perioadă scurtă, deoarece profetul nu menționează câți ani trecuseră; căci nu este probabil să fi fost ridicată la scurt timp după ce el mărturisise că Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul suprem. Totuși, deoarece profetul tace, nu este nevoie să discutăm problema. Unii rabini cred că statuia a fost ridicată ca o ispășire; ca și cum Nabucodonosor ar fi vrut să îndepărteze efectul visului său prin această vrajă, după cum spun ei. Dar presupunerea lor este cu totul frivolă. Putem întreba, totuși, dacă Nabucodonosor s-a îndumnezeit pe sine sau a ridicat cu adevărat această statuie lui Bel, zeitatea principală a caldeenilor, sau a inventat o divinitate nouă? Mulți înclină spre opinia că a vrut să se includă pe sine în numărul zeităților, dar acest lucru nu este sigur — cel puțin eu nu cred așa. Nabucodonosor mi se pare mai degrabă să fi consacrat această statuie unora dintre zeități; dar, deoarece superstiția este întotdeauna legată de ambiție și mândrie, foarte probabil Nabucodonosor a fost determinat și de vanitate și lux să ridice această statuie. Ori de câte ori superstițioșii fac cheltuieli pentru a construi temple și a fabrica idoli, dacă cineva îi întreabă care este scopul lor, ei răspund imediat că o fac în cinstea lui Dumnezeu! În același timp, toți își promovează propria faimă și reputație. Toți superstițioșii socotesc închinarea lui Dumnezeu fără valoare și preferă să dobândească favoare și stimă printre oameni. Recunosc cu ușurință că aceasta a fost intenția lui Nabucodonosor și, de fapt, sunt aproape sigur de asta. Dar în același timp, o pretenție de evlavie a fost alăturată; căci el pretindea că vrea să se închine lui Dumnezeu. De aici apare mai clar ceea ce am menționat mai înainte, și anume că regele Nabucodonosor nu a fost convertit cu adevărat și din inimă, ci a rămas fixat în propriile sale erori, când atribuia slavă Dumnezeului lui Israel. După cum am spus deja, acea mărturisire a sa a fost limitată, iar acum el trădează ceea ce nutrea în inima sa; căci atunci când a ridicat statuia, nu s-a întors la propria sa dispoziție naturală, ci mai degrabă nelegiuirea lui, care fusese ascunsă o vreme, a fost atunci descoperită. Căci acea mărturisire remarcabilă nu putea fi primită ca dovadă a schimbării minții. Toți ar fi spus că el era un om nou, dacă Dumnezeu nu ar fi vrut să se arate clar că el era ținut legat și legat de lanțurile lui Satan și era încă sclav propriilor sale erori. Dumnezeu a vrut atunci să prezinte acest exemplu pentru a arăta că Nabucodonosor era întotdeauna nelegiuit, deși prin constrângere a dat ceva slavă Dumnezeului lui Israel.Calvin continuă discutând dimensiunile politice ale politicii religioase a lui Nabucodonosor.
Vedem cum Nabucodonosor a vrut să stabilească printre toate națiunile aflate sub stăpânirea sa o religie în care să nu existe amestec de noutate străină. El se temea de disensiune ca o cauză de dezbinare în imperiul său. De aici putem presupune că regele a consultat propria sa ușurare și avantaj privat, așa cum prinții sunt obișnuiți să-și consulte propriile dorințe mai degrabă decât cerințele lui Dumnezeu în promulgarea edictelor privind închinarea lui Dumnezeu. Și de la început, această îndrăzneală și imprudență au crescut în lume, deoarece cei care au avut putere supremă au îndrăznit întotdeauna să fabrice zeități și au mers dincolo de aceasta chiar până la a porunci ca zeii pe care i-au inventat să fie adorați. Diferitele feluri de zei sunt bine cunoscute ca fiind împărțite în trei — filozofici, politici și poetici. Ei numeau acei zei „filozofici” pe care rațiunea naturală îi îndeamnă pe oameni să-i adore. Cu adevărat, filozofii sunt adesea nebuni când dispută despre esența sau închinarea lui Dumnezeu; dar deoarece ei urmează propriile lor fantezii, sunt în mod necesar eronați. Căci Dumnezeu nu poate fi înțeles de simțurile umane, ci trebuie să ni se facă cunoscut prin propriul Său cuvânt; și așa cum El coboară la noi, tot așa și noi, la rândul nostru, suntem înălțați la cer. (1 Corinteni 2:14.) Dar totuși filozofii în disputele lor au unele pretexte, ca să nu pară cu totul nebuni și iraționali. Dar poeții au născocit tot ce le place și astfel au umplut lumea cu cele mai grosolane și în același timp cele mai josnice erori. Deoarece toate teatrele răsunau de imaginațiile lor deșarte, mințile vulgului au fost impregnate cu aceleași iluzii; căci știm că dispozițiile umane sunt întotdeauna înclinate spre vanitate. Dar când diavolul adaugă foc la combustibil, vedem atunci cât de furioși sunt duși atât învățații, cât și neînvățații. Așa s-a întâmplat când s-au convins de adevărul a ceea ce au văzut reprezentat în teatrele lor. Astfel, acea religie care a fost întemeiată pe autoritatea magilor a fost considerată sigură de păgâni, deoarece ei numeau acei zei „politici” care erau primiți prin consimțământul comun al tuturor. De asemenea, cei care erau considerați prudenți spuneau că nu era deloc util să obiectezi la ceea ce învățau filozofii despre natura zeilor, deoarece aceasta ar sfâșia toate riturile publice și tot ceea ce era fixat fără îndoială în mințile oamenilor. Căci atât grecii, cât și latinii, precum și alte națiuni barbare, adorau anumiți zei ca simplă odraslă a opiniei, și aceștia mărturiseau că au fost odată muritori. Dar filozofii au păstrat cel puțin acest principiu — zeii sunt veșnici; și dacă filozofii ar fi fost ascultați, autoritatea magilor ar fi căzut. De aici cei mai lumești înțelepți nu s-au rușinat, după cum am menționat, să îndemne la expulzarea filozofiei din lucrurile sacre.Calvin examinează apoi distincția dintre observanța exterioară și închinarea interioară.
În ceea ce privește adorarea cerută, nu era nevoie decât de observanță exterioară. Regele Nabucodonosor nu cerea o mărturisire verbală de credință în această zeitate, adică în divinitatea statuii pe care o poruncea să fie adorată; era suficient să i se ofere doar închinare exterioară. Vedem aici cum idolatria este pe bună dreptate condamnată în cei care pretind că adoră idolii, chiar dacă se abțin mental și acționează doar din frică și constrângerea autorității regale; acea scuză este cu totul frivolă. Vedem, deci, cum acest rege sau tiran, deși a fabricat această imagine prin viclenia diavolului, nu a cerut nimic altceva decât îndoirea genunchilor tuturor popoarelor și națiunilor înaintea statuii. Și cu adevărat el a înstrăinat în acest fel pe evrei de închinarea la singurul Dumnezeu adevărat, dacă aceasta le-ar fi fost extorcată. Căci Dumnezeu dorește mai întâi de toate închinarea interioară și apoi mărturisirea exterioară. Altarul principal pentru închinarea lui Dumnezeu trebuie să fie situat în mințile noastre, căci Dumnezeu este adorat spiritual prin credință, rugăciune și alte fapte de evlavie. (Ioan 4:24.) Este necesar, de asemenea, să adăugăm mărturisirea exterioară, nu numai ca să ne exercităm în închinarea lui Dumnezeu, ci să ne oferim pe deplin Lui și să ne plecăm înaintea Lui atât trupește, cât și mintal, și să ne dedicăm pe deplin Lui, așa cum învață Pavel. (1 Corinteni 7:34; 1 Tesaloniceni 5:23.) Atât, deci, despre adorare și pedeapsă.
Considerați
Considerare
Calvin reflectă asupra instabilității celor fără religie adevărată când se confruntă cu edicte regale.
Urmează acum — Toți satrapii, prefecții, generalii, bătrânii, trezorierii și magistrații au venit și au stat înaintea imaginii pe care regele Nabucodonosor o ridicase. Nu este surprinzător că prefecții au ascultat edictul regelui, deoarece ei nu aveau altă religie decât cea primită de la părinții lor. Dar ascultarea de rege a cântărit mai mult pentru ei decât venerarea antichității; ca în aceste vremuri, dacă vreun rege fie inventează o superstiție nouă, fie se îndepărtează de papism, fie dorește să restaureze închinarea curată a lui Dumnezeu, o schimbare bruscă este percepută direct în toți prefecții și în toate țările și senatori. De ce așa? Pentru că ei nu se temeau de Dumnezeu și nu-L venerau cu sinceritate, ci depindeau de voința regelui și îl lingușeau ca niște sclavi, și astfel ei toți aprobă și, dacă este nevoie, aplaudă tot ce place regelui. Nu este surprinzător atunci dacă bătrânii caldeeni, care nu cunoșteau experimental pe adevăratul Dumnezeu sau adevărata evlavie, sunt atât de înclinați să adore această statuie. De aici, de asemenea, colectăm marea instabilitate a celor profani, care nu au fost niciodată învățați adevărata religie în școala lui Dumnezeu. Căci ei se vor pleca în fiecare moment la orice briză, la fel cum frunzele sunt mișcate de vântul care suflă printre copaci; și deoarece nu au prins niciodată rădăcini în adevărul lui Dumnezeu, sunt în mod necesar schimbători și sunt purtați încoace și încolo cu fiecare suflare. Dar un edict regal nu este pur și simplu un vânt, ci o furtună violentă, și nimeni nu poate să li se opună decretelor cu impunitate; în consecință, cei care nu sunt întemeiați solid pe cuvântul lui Dumnezeu nu acționează din evlavie adevărată, ci sunt purtați de puterea furtunii.În aplicare, Calvin îndeamnă pe credincioși să cerceteze cu sârguință ce închinare aprobă Dumnezeu.
Urmează din nou — De îndată ce s-a auzit explozia trâmbițelor și sunetul atâtor instrumente, toate națiunile, popoarele și limbile s-au plecat și au adorat imaginea pe care regele Nabucodonosor o ridicase. Aici pot repeta ceea ce am spus mai înainte — toți oamenii erau foarte ascultători de poruncile monarhilor lor; orice porunceau ei era ascultat, atâta timp cât nu cauza ruină completă; și ei suportau adesea cele mai grele poveri cu scopul conformității perfecte. Dar trebuie să remarcăm cum înclinațiile noastre au întotdeauna o tendință vicioasă. Dacă regele Nabucodonosor ar fi poruncit să fie adorat Dumnezeul lui Israel și toate templele să fie dărâmate și toate altarele din imperiul său să fie doborâte, ar fi apărut fără îndoială tulburări foarte mari; căci diavolul fascinează atât de mult mințile oamenilor încât ei rămân cu încăpățânare fixați în erorile pe care le-au absorbit. De aici caldeenii, asirienii și alții nu ar fi fost niciodată determinați să asculte fără cea mai mare dificultate. Dar acum, la apariția semnalului, ei se pleacă direct și adoră statuia de aur. De aici putem învăța să reflectăm asupra propriului nostru caracter, ca într-o oglindă, cu scopul de a ne supune Cuvântului lui Dumnezeu și de a fi nemișcați în credința dreaptă și de a sta neînvinși în consecvența noastră, oricare ar fi poruncile regilor. Deși o sută de morți ne-ar putea amenința, ele nu trebuie să ne slăbească credința, căci dacă Dumnezeu nu ne reține prin frâna Sa, am sări instantaneu la fiecare specie de vanitate; și mai ales dacă un rege introduce corupții printre noi, suntem imediat duși de ele și, după cum am spus, suntem mult prea înclinați spre moduri de închinare vicioase și perverse. Profetul repetă din nou numele regelui pentru a ne arăta cât de puțin s-a gândit mulțimea la a-L mulțumi pe Dumnezeu; niciodată nu se gândeau dacă închinarea era sacră și sănătoasă, ci pur și simplu mulțumiți cu încuviințarea regelui. Profetul condamnă pe bună dreptate această indiferență ușoară.
Răspunde
Răspuns
Unde în propria ta viață simți presiunea de a da consimțământ exterior la ceea ce inima ta nu poate afirma? Cum ar putea distincția lui Calvin între ceremonia poruncită și devotamentul autentic să modeleze modul în care răspunzi la astfel de momente? Ce practici de examinare a inimii și judecată formată de Scriptură te pot ajuta să rămâi statornic atunci când conformitatea publică amenință să înlocuiască adevărata închinare?
Roagă-te
Rugăciune
Dumnezeule atotputernic, dă-ne claritatea de a discerne când autoritatea umană caută să rivalizeze cu tronul Tău. Păzește închinarea noastră de a deveni o simplă performanță care mulțumește conducătorii, dar Te dezonorează pe Tine. Întărește-ne cu același Duh care i-a susținut pe Șadrac, Meșac și Abednego, ca să putem refuza fiecare imagine de aur ridicată de mândrie sau frică. Învață-ne să prețuim sinceritatea interioară mai presus de siguranța exterioară și să căutăm doar aprobarea Ta. Când muzica cântă și mulțimea se pleacă, fixează-ne ochii pe Hristos, care singur este vrednic de genunchii și inimile noastre. În numele Lui ne rugăm. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →