← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 3-4 — cu Ioan Calvin

Psalmii 3-4Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Astăzi ne întoarcem la comentariul lui Ioan Calvin asupra Psalmilor 3 și 4, unde reformatorul urmărește cu atenție încercările lui David și încrederea statornică ce izvorăște din credința în Dumnezeu singur. Calvin arată cum psalmistul refuză să fie redus la tăcere de dușmani sau împrejurări, îndreptând în schimb fiecare teamă și speranță spre Domnul. Reflecțiile sale ne invită să luăm în considerare cum rugăciunea susține sufletul când ajutorul omenesc lipsește și cum izbăvirea lui Dumnezeu descoperă grija Sa neschimbătoare pentru poporul Său. Pe măsură ce ascultăm perspectivele lui Calvin, suntem atrași în același tipar de plângere sinceră și încredere îndrăzneață care marchează viața credinței. Fie ca aceste cuvinte străvechi, luminate de pana lui Calvin, să ne întărească propria noastră umblare cu Dumnezeu astăzi.
Citește

Citire

Să citim acum Psalmii 3 și 4 încet și cu rugăciune. Acești psalmi poartă glasul lui David din pustiul răzvrătirii lui Absalom până la încrederea liniștită a nopții. Observați cum plângerea lasă loc încrederii și cum psalmistul se odihnește în Dumnezeul care aude și mântuiește. Lăsați cuvintele să se așeze în inima voastră pe măsură ce vă pregătiți să auziți expunerea lui Calvin asupra acelorași pasaje.
Studiu
Calvin începe prin a descrie împrejurările grele ale lui David. Istoria sfântă ne învață că David nu a fost doar detronat, ci părăsit de aproape toți oamenii; astfel încât a avut aproape tot atâția dușmani câți supuși avea. Este adevărat că l-au însoțit în fuga sa câțiva prieteni credincioși; dar a scăpat în siguranță nu atât de mult prin ajutorul și protecția lor, cât prin ascunzătorile pustiei. Nu este deci de mirare că a fost înspăimântat de numărul mare al celor împotrivă, căci nimic nu putea fi mai neașteptat pentru el decât o răzvrătire atât de bruscă. A fost un semn de credință neobișnuită când, lovit de o atât de mare consternare, a îndrăznit să-și aducă liber plângerea înaintea lui Dumnezeu și, ca să zicem așa, să-și verse sufletul în sânul Lui. [38] Și cu siguranță singurul remediu pentru a ne potoli temerile este acesta: să aruncăm asupra Lui toate îngrijorările care ne tulbură; după cum, pe de altă parte, cei care au convingerea că nu sunt obiectul privirii Sale trebuie să fie doborâți și copleșiți de nenorocirile care îi lovesc. La versetul al patrulea, Calvin examinează obiceiul lui David de a striga către Domnul în rugăciune. 4. Cu glasul meu am strigat către Domnul. El ne informează aici că niciodată nu a fost atât de zdrobit de adversitate sau doborât de batjocurile nelegiuite [42] încât să fie împiedicat să-și adreseze rugăciunile lui Dumnezeu. Și a fost o dovadă infailibilă a credinței sale să o exercite prin rugăciune chiar în mijlocul necazurilor sale. Nimic nu este mai nepotrivit decât să rozi cu încăpățânare zăbala cu care suntem înfrânați și să ne reținem gemetele de la Dumnezeu [43] dacă, într-adevăr, avem vreo credință în făgăduința Sa. Nici nu este o redundanță de expresie în aceste cuvinte: Am strigat cu glasul meu. David menționează în mod distinct glasul său, pentru a exprima mai bine că oricât de mult ar fi putut urla nelegiuiții împotriva lui, el nu a fost deloc redus la tăcere, ci a rostit cu glas tare și distinct numele Dumnezeului său; și a face acest lucru a fost o chestiune dificilă sub o ispită atât de grea și severă. El menționează de asemenea în mod particular glasul său, pentru a arăta că opune glasul rugăciunii strigătelor tumultuoase ale celor care fie dau vina pe soartă, fie blestemă pe Dumnezeu, fie se lasă pradă plângerilor excesive; aceia, pe scurt, care cu o confuzie pasională își revarsă durerea nemăsurată. Dar sensul lui David mi se pare a fi în principal acesta: că în mijlocul blasfemiilor dușmanilor săi prin care încercau să-i copleșească credința, el nu a fost redus la tăcere, ci și-a ridicat mai degrabă glasul către Dumnezeu, pe care nelegiuiții și-l închipuiau că i-a devenit dușman. El adaugă că nu a strigat în zadar, pentru a-i încuraja pe toți cei evlavioși la aceeași statornicie. Cât despre expresia 'de pe dealul sfințeniei Sale' sau, ceea ce înseamnă același lucru, 'de pe dealul Său sfânt', este explicată în mod nepotrivit despre cer, așa cum au făcut unii. Cerul, recunosc într-adevăr, este numit adesea, în alte locuri, palatul sfânt al lui Dumnezeu; dar aici David se referă fără îndoială la chivotul legământului, care în acel timp stătea pe Muntele Sion. Și afirmă în mod expres că a fost auzit de acolo, deși fusese silit să fugă în pustie. Istoria sfântă relatează (2 Samuel 15:24) că atunci când Abiathar preotul a poruncit ca chivotul să fie purtat de leviți, David nu a îngăduit-o. Și în aceasta apare strălucitoare credința minunată a omului sfânt. El știa că Domnul alesese Sionul ca locuință a chivotului, dar era totuși dispus mai degrabă să fie despărțit de acel simbol sacru al prezenței divine (ceea ce îi era dureros ca și cum propriile sale măruntaie i-ar fi fost smulse) decât să facă vreo inovație nesancționată de voia cerului. Acum se laudă că, deși era lipsit de vederea chivotului și în ciuda distanței la care fusese îndepărtat de el, Dumnezeu îi era aproape ca să-i asculte rugăciunile. Prin aceste cuvinte el arată că a păstrat un mijloc cuvenit, întrucât nici nu a disprețuit semnul vizibil pe care Domnul îl rânduise din cauza grosolăniei vremurilor, nici, atribuind o importanță superstițioasă unui loc anume, nu a nutrit concepții trupești despre slava lui Dumnezeu. Astfel, el nu a risipit în zadar cuvinte care ar fi dispărut în aer, așa cum obișnuiesc necredincioșii, care se roagă de asemenea dar sunt în îndoială spre ce loc ar trebui să-și îndrepte vorbirea. David s-a întors direct spre cort, de unde Dumnezeu făgăduise să fie milostiv cu robii Săi. De aici vine încrederea cu care s-a rugat; și această încredere nu a fost fără succes. În zilele noastre, deoarece s-a împlinit în Hristos ceea ce era odinioară prefigurat prin figurile legii, o cale mult mai ușoară de apropiere de Dumnezeu ni s-a deschis, cu condiția să nu rătăcim în mod conștient și de bunăvoie de la cale. Calvin reflectă apoi asupra odihnei pașnice de care s-a bucurat David în mijlocul primejdiei. Potrivit obiceiului evreilor, aceste cuvinte, care sunt la timpul trecut, 'M-am culcat și am adormit', sunt luate uneori pentru viitor, 'Mă voi culca și voi adormi'. [44] Dacă păstrăm citirea verbului la timpul trecut, David exprimă o statornicie minunată și aproape incredibilă a minții în faptul că a dormit atât de adânc în mijlocul multor morți, ca și cum ar fi fost dincolo de atingerea oricărei primejdii. Fără îndoială fusese aruncat în mijlocul valurilor nemiloase ale neliniștii, dar este sigur că violența lor fusese potolită prin mijlocirea credinței, astfel încât oricât de tulburat ar fi fost, s-a odihnit în Dumnezeu. Astfel, cei evlavioși nu dau greș niciodată în a dovedi în cele din urmă biruința asupra tuturor temerilor lor, în timp ce nelegiuiții, care nu se bizuie pe Dumnezeu, sunt copleșiți de disperare chiar când întâlnesc cele mai mici primejdii. Unii cred că aici este o schimbare de timpuri; și, prin urmare, traduc verbele la timpul viitor, 'Mă voi culca și voi adormi și mă voi trezi', deoarece imediat după aceea este subordonat un verb la viitor, 'Domnul mă va susține'. Dar deoarece exprimă prin aceste ultime cuvinte un act continuu, am considerat inutil să schimb timpurile în primele trei verbe. Totuși trebuie să știm că această încredere în siguranță nu trebuie raportată în mod particular la timpul necazului său sau, cel puțin, nu trebuie limitată la el: căci, după judecata mea, David declară mai degrabă cât de mult bine obținuse prin credință și rugăciune; și anume starea pașnică și netulburată a unei minți bine reglate. Aceasta o exprimă metaforic când spune că a făcut acțiunile obișnuite ale vieții fără a fi tulburat de frică. 'Nu m-am culcat', spune el, 'treaz și neliniștit pe patul meu; ci am dormit adânc, în timp ce un astfel de mod de a dormi nu se întâmplă în general celor care sunt plini de gânduri și teamă'. Dar să observăm în mod particular că David a ajuns să aibă această încredere în siguranță din protecția lui Dumnezeu și nu din prostia minții. Chiar și nelegiuiții sunt ținuți adormiți printr-o beție a minții, în timp ce visează că au încheiat un legământ cu moartea. Altfel a fost cu David, care a găsit odihnă pe niciun alt temei decât pentru că era susținut de puterea lui Dumnezeu și apărat de ajutorul Său. În versetul următor, el dezvoltă asupra eficacității incalculabile a acestei încrederi, pe care toți cei evlavioși o înțeleg oarecum din experiența protecției divine. Deoarece puterea lui Dumnezeu este infinită, ei concluzionează că va fi invincibilă împotriva tuturor asalturilor, ultrajelor, pregătirilor și forțelor întregii lumi. Și, într-adevăr, dacă nu atribuim această onoare lui Dumnezeu, curajul nostru va fi mereu în scădere. Să învățăm, așadar, când suntem în primejdii, să nu măsurăm ajutorul lui Dumnezeu după felul omului, ci să disprețuim orice teroare care ar putea sta în calea noastră, întrucât toate încercările pe care oamenii le-ar putea face împotriva lui Dumnezeu sunt de puțină sau de nicio importanță.
Considerați

Considerare

Calvin își încheie reflecțiile asupra Psalmului 3 afirmând că mântuirea aparține numai Domnului. 8. Mântuirea aparține Domnului. Deoarece l este folosit uneori de evrei pentru mk Min, unii traduc în mod potrivit această propoziție, Mântuirea este de la Domnul. Eu, totuși, consider sensul natural și evident a fi pur și simplu acesta: că mântuirea sau izbăvirea este numai în mâinile lui Dumnezeu. Prin aceste cuvinte, David nu numai că revendică pentru Dumnezeu singur slujba și lauda de a mântui, opunând în mod tacit puterea Sa oricărui ajutor omenesc; ci declară de asemenea că, deși o mie de morți atârnă peste poporul Său, totuși aceasta nu poate face pe Dumnezeu incapabil să-i mântuiască sau să-L împiedice să trimită repede, fără niciun efort, izbăvirea pe care este întotdeauna capabil să o acorde. La sfârșitul psalmului, David afirmă că aceasta a fost acordată nu atât de mult lui ca individ, cât întregului popor, pentru ca Biserica universală, a cărei bunăstare depindea de siguranța și prosperitatea împărăției sale, să fie păstrată de la distrugere. David, prin urmare, recunoaște că risipirea acestei conspirații nelegiuite s-a datorat grijii pe care Dumnezeu o avea pentru siguranța Bisericii Sale. Din acest pasaj învățăm că Biserica va fi întotdeauna izbăvită din nenorocirile care o lovesc, deoarece Dumnezeu, care este capabil să o mântuiască, nu-și va retrage niciodată harul și binecuvântarea de la ea. Trecând la Psalmul 4, Calvin arată cum David apelează la Dumnezeu ca apărător al dreptății sale. În aceste cuvinte se arată credința lui David, care, deși adus la cea mai mare strâmtorare și într-adevăr aproape mistuit de o lungă serie de nenorociri, nu s-a scufundat sub durerea sa; nici nu a fost atât de zdrobit în inimă încât să fie împiedicat să se îndrepte către Dumnezeu, izbăvitorul său. Prin rugăciunea sa, el a mărturisit că, atunci când era cu totul lipsit de orice ajutor pământesc, mai rămânea pentru el speranță în Dumnezeu. Mai mult, îl numește Dumnezeul dreptății sale, ceea ce este același lucru ca și cum L-ar fi numit răzbunătorul dreptului său; [50] și apelează la Dumnezeu, deoarece toți oamenii de pretutindeni îl condamnau, iar nevinovăția sa era doborâtă de rapoartele calomnioase ale dușmanilor și de judecățile perverse ale poporului de rând. Și acest tratament crud și nedrept pe care l-a îndurat David trebuie marcat cu atenție. Căci, în timp ce nimic nu ne este mai dureros decât să fim condamnați pe nedrept și să îndurăm, în același timp, violență nedreaptă și calomnie; totuși a fi vorbit de rău pentru că faci bine este o nenorocire care îi lovește zilnic pe sfinți. Și se cuvine ca ei să fie atât de exersați sub ea încât să se întoarcă de la toate momelile lumii și să depindă cu totul numai de Dumnezeu. Dreptatea, prin urmare, trebuie înțeleasă aici ca o cauză bună, despre care David îl face pe Dumnezeu martor, în timp ce se plânge de purtarea răuvoitoare și nedreaptă a oamenilor față de el; și, prin exemplul său, ne învață că, dacă vreodată dreptatea noastră nu este văzută și recunoscută de lume, nu trebuie din această cauză să ne descurajăm, întrucât avem unul în cer care să ne apere cauza. Chiar și păgânii au spus că nu există scenă mai bună pentru virtute decât conștiința proprie a omului. Dar este o mângâiere mult mai presus de aceasta să știm, când oamenii se laudă pe nedrept peste noi, că stăm în vederea lui Dumnezeu și a îngerilor. Pavel, știm, a fost înzestrat cu curaj izvorât din această sursă (1 Corinteni 4:5), căci când multe rapoarte rele erau răspândite despre el printre corinteni, el apelează la scaunul de judecată al lui Dumnezeu. Isaia de asemenea, întărit de aceeași încredere (Isaia 50:6 și versetul următor), disprețuiește toate calomniile prin care dușmanii săi îl defăimau. Dacă, prin urmare, nu putem găsi dreptate nicăieri în lume, singurul sprijin al răbdării noastre este să privim la Dumnezeu și să ne mulțumim cu echitatea judecății Sale. Se poate, totuși, întreba prin obiecție: Deoarece toată curăția oamenilor este doar poluare în ochii lui Dumnezeu, cum pot cei evlavioși să îndrăznească să-și aducă propria dreptate înaintea Lui? În privința lui David, este ușor să răspundem la această întrebare. El nu s-a lăudat cu propria sa dreptate decât în referire la dușmanii săi, din ale căror calomnii s-a apărat. Avea mărturia unei conștiințe bune că nu încercase nimic fără chemarea și porunca lui Dumnezeu și, prin urmare, nu vorbește cu nesocotință când îl numește pe Dumnezeu protectorul și apărătorul dreptului său. De aici învățăm că David L-a onorat pe Dumnezeu cu acest titlu de laudă, pentru a-L pune mai ușor în contrast cu întreaga lume. Și deoarece cere de două ori să fie auzit, în aceasta ni se exprimă atât violența durerii sale, cât și seriozitatea rugăciunilor sale. În ultima propoziție a versetului, el arată de asemenea de unde aștepta să obțină ceea ce avea nevoie, și anume din mila lui Dumnezeu. Și cu siguranță, ori de câte ori cerem ceva de la Dumnezeu, ni se cuvine să începem cu aceasta și să-L rugăm, potrivit bunătății Sale libere, să ne ușureze nenorocirile.
Răspunde

Răspuns

Unde în viața voastră aveți cea mai mare nevoie să urmați exemplul lui David de a vă aduce temerile direct la Dumnezeu în rugăciune? Cum pune accentul lui Calvin pe puterea unică a lui Dumnezeu de a mântui la încercare orice încredere pe care o puteți pune în ajutorul omenesc sau în propria voastră putere? În ce feluri ar putea odihna în protecția lui Dumnezeu schimba felul în care înfruntați opoziția sau neliniștea astăzi?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne, scutul nostru și Cel ce înalți capetele noastre, când mulți se ridică împotriva noastră și frica apasă, învață-ne să strigăm doar către Tine, încrezându-ne în harul Tău suveran să ne susțină și să ne izbăvească. Dă-ne odihna liniștită a celor ce se culcă și dorm în pace, căci mântuirea este a Ta și credincioșia legământului Tău nu dă greș poporului Tău. Susține-ne prin Duhul Tău, ca să umblăm cu curaj sub ocrotirea Ta neclintită. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →