← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 123-124 — cu Ioan Calvin

Psalmii 123-124Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În vremuri de dispreț și atacuri subite, poporul lui Dumnezeu și-a ridicat întotdeauna ochii dincolo de haosul pământului. Reflecțiile lui Ioan Calvin asupra Psalmilor 123 și 124 ne îndrumă spre acea privire în sus. El arată cum credincioșii, lipsiți de orice apărare pământească, descoperă că singura lor siguranță stă în puterea neschimbătoare a Celui care locuiește în ceruri. Prin aceste cântări străvechi, Calvin ne invită să ne amintim că eliberarea nu este niciodată rodul propriei noastre puteri, ci darul Domnului care a făcut cerul și pământul. Astăzi ascultăm din nou pentru ca încercările noastre să ne îndemne la aceeași dependență încrezătoare.
Citește

Citire

Liniștește-ți inima și citește Psalmii 123 și 124 cu încetineală. Observă strigătul repetat după îndurare și imaginile vii ale apelor copleșitoare și ale curselor rupte. Lasă cuvintele să-ți amintească faptul că Biserica s-a confruntat întotdeauna cu dispreț și primejdie, totuși a fost mereu păstrată de Domnul care este de partea noastră. Citește așteptând ca Duhul să trezească o încredere proaspătă în Dumnezeu al cărui ajutor nu dă greș niciodată.
Studiu
Calvin începe prin a lua în considerare contextul și scopul probabil al Psalmului 123. 1. Îmi ridic ochii spre Tine, care locuiești în ceruri. Este nesigur în ce vreme sau chiar de către ce profet a fost compus acest psalm. Nu socotesc probabil ca David să fi fost autorul lui; deoarece, atunci când deplânge persecuțiile pe care le-a suferit în vremea lui Saul, obișnuiește să intercaleze unele referințe particulare la sine. Părerea mea, așadar, este mai degrabă că această formă de rugăciune a fost compusă pentru toți cei evlavioși de către un profet, fie când evreii erau captivi în Babilon, fie când Antioh Epifanul a exercitat față de ei cea mai nemiloasă cruzime. Oricum ar fi, Duhul Sfânt, prin a cărui inspirație profetul l-a dat poporului, ne cheamă să alergăm la Dumnezeu ori de câte ori oamenii răi îi persecută pe nedrept și cu mândrie, nu doar pe unul sau doi dintre credincioși, ci pe întregul trup al Bisericii. Mai mult, Dumnezeu este numit aici în mod expres Dumnezeul care locuiește în ceruri, nu doar pentru a învăța poporul Său să prețuiască puterea dumnezeiască așa cum se cuvine, ci și pentru ca, atunci când nu le mai rămâne nicio nădejde de ajutor pe pământ, ba chiar când starea lor este deznădăjduită, ca și cum ar fi puși în mormânt sau pierduți într-un labirint, să-și amintească atunci că puterea lui Dumnezeu rămâne în ceruri în desăvârșire nealterată și infinită. Astfel, aceste cuvinte par să conțină un contrast tăcut între starea tulburată și confuză a acestei lumi și împărăția cerească a lui Dumnezeu, de unde El conduce și guvernează toate lucrurile, astfel încât ori de câte ori Îi place, potolește toate frământările lumii, vine în ajutorul celor deznădăjduiți, restabilește lumina risipind întunericul și ridică pe cei doborâți și culcați la pământ. Profetul confirmă aceasta prin verbul ridica; care arată că, deși toate resursele lumești ne lipsesc, trebuie să ne ridicăm ochii în sus spre cer, unde Dumnezeu rămâne neschimbat același, în ciuda impetuozității nebune a oamenilor care răstoarnă toate lucrurile de aici jos. Apoi el explică înțelesul privirii slujitorilor spre mâna stăpânilor lor. 2. Iată, cum ochii slujitorilor privesc spre mâna stăpânilor lor. Această asemănare este foarte potrivită pentru cazul de față. Ea implică faptul că fără protecția lui Dumnezeu adevărații credincioși nu au nicio mângâiere, sunt complet dezarmați și expuși la tot felul de nedreptăți, nu au nici putere, nici curaj să reziste; pe scurt, că siguranța lor depinde în întregime de ajutorul primit de la altul. Știm cât de rușinos erau tratați slujitorii în timpurile străvechi și ce reproșuri puteau fi aruncate asupra lor, în timp ce totuși nu îndrăzneau să miște un deget pentru a respinge ofensa. Fiind deci lipsiți de toate mijloacele de a se apăra, singurul lucru care le mai rămânea de făcut era, ceea ce se spune aici, să ceară protecția stăpânilor lor. Aceeași explicație se aplică în egală măsură și cazului slujnicelor. Condiția lor era într-adevăr rușinoasă și degradantă; dar nu există niciun motiv pentru care să ne rușinăm sau să ne simțim ofensați de a fi comparați cu sclavi, cu condiția ca Dumnezeu să fie apărătorul nostru și să ne ia viața sub ocrotirea Sa; Dumnezeu, spun, care ne dezarmează intenționat și ne dezbracă de orice ajutor lumesc, pentru ca să învățăm să ne bizuim pe harul Său și să ne mulțumim numai cu el. Fiind odinioară o crimă capitală pentru robi să poarte o sabie sau orice altă armă, și fiind expuși la tot felul de nedreptăți, stăpânii lor obișnuiau să-i apere cu atât mai mult zel, atunci când cineva le făcea violență fără motiv. Nici nu poate fi pus la îndoială că Dumnezeu, când ne vede punând o dependență exclusivă de protecția Sa și renunțând la orice încredere în propriile resurse, ca apărător al nostru va înfrunta și ne va feri de toată supărarea ce ni se va aduce. Este totuși sigur că avem aici descrierea potrivită a unei perioade în care poporul lui Dumnezeu a fost redus la o stare de extremă necesitate și adus chiar la pragul disperării. Cât despre cuvântul mână, este foarte bine cunoscut că este pus pentru ajutor. [76] Trecând la Psalmul 124, Calvin subliniază declarația repetată a prezenței Domnului cu poporul Său. 2. Dar dacă nu ar fi fost Domnul de partea noastră. Nu fără motiv repetă de două ori aceeași propoziție. Atât timp cât suntem în primejdie, teama noastră este nemăsurată; dar de îndată ce suntem eliberați, micșorăm mărimea nenorocirii noastre, iar Satana, înșelându-ne prin această viclenie, ne conduce să ascundem harul lui Dumnezeu. Deoarece, după ce am fost minunați păstrați de Domnul, de cele mai multe ori născocim tot felul de împrejurări imaginare, pentru a șterge din mințile noastre amintirea harului Său, David, introducând poporul ca lovit de uimire, insistă în mod intenționat asupra amplificării primejdiei. În aceste cuvinte ni se pune o frână, ca să ne țină meditația asupra primejdiilor noastre, ca simțul harului lui Dumnezeu să nu dispară din mințile noastre. Traducerea obișnuită, Dacă nu ar fi fost Domnul de partea noastră, nu exprimă suficient înțelesul lui David; căci el afirmă că eliberarea și mântuirea poporului au provenit din nimic altceva decât din ajutorul lui Dumnezeu, și în același timp arată că acest ajutor a fost și sigur și evident. Două lucruri trebuie deci observate distinct aici; întâi, că Domnul a fost la îndemână pentru a da ajutor slujitorilor Săi și a luat partea lor; și în al doilea rând, că fiind deja într-o stare deznădăjduită, ei nu puteau, prin ajutor din altă parte sau în alt mod, să scape de primejdie. Astfel suntem învățați că oamenii atribuie slava păstrării lor lui Dumnezeu numai atunci când sunt convinși că El le este atât de favorabil încât să-i apere și să-i țină în siguranță. În a doua propoziție este preamărită în termeni înalți puterea infinită a lui Dumnezeu, despre care El a dat dovadă abundentă în eliberarea poporului, pentru a ne învăța că un asemenea mod de păstrare nu aparține omului. Prin substantivul 'dm, adam, care atunci când este colectiv înseamnă oameni în general, David pare să denote un număr vast de dușmani. Poporul lui Dumnezeu, ca și cum ar fi spus, nu a avut de înfruntat doar câțiva oameni sau o singură națiune, ci a fost atacat de aproape întreaga lume; fiind din belșug evident că toată omenirea era dușmană a evreilor.
Considerați

Considerare

Calvin aplică apoi aceste psalmi la experiența continuă a Bisericii de a fi batjocorită. 3. Ai milă de noi, Doamne! etc. Psalmistul continuă și confirmă doctrina precedentă. El spusese că cei evlavioși, aflându-se cu totul zdrobiți în duh și doborâți, își îndreptau cu atenție ochii spre mâna lui Dumnezeu: acum adaugă că sunt plini de ocară. Din aceasta învățăm că cei răi nu i-au atacat doar prin acele căi de violență care li se sugerau minților lor, ci că prin batjocura lor, ca să zicem așa, au călcat în picioare pe copiii lui Dumnezeu. Repetarea rugăciunii, Ai milă de noi, care este un semn de dorință aprinsă și arzătoare, indică faptul că ei au fost reduși la ultima treaptă a nenorocirii. Când insultele se adaugă la nedreptăți, nu există nimic care să rănească mai adânc mințile bine alcătuite. Profetul se plânge deci mai ales de aceasta, ca și cum ar fi culmea tuturor nenorocirilor. El spune că oamenii bogați și mândri au tratat Biserica cu triumf insolent; căci se întâmplă de obicei ca cei care sunt înălțați în lume să privească de sus cu dispreț pe poporul lui Dumnezeu. Strălucirea onoarei și puterii lor le orbește ochii, astfel încât nu țin seama de împărăția spirituală a lui Dumnezeu: ba chiar, cu cât cei răi prosperă mai mult și sunt zâmbiți de soartă, cu atât mai mult se umflă mândria lor și cu atât mai violent își aruncă spuma. Acest pasaj ne învață că nu este un lucru nou ca Biserica să fie ținută în dispreț de copiii acestei lumi care abundă în bogății. Epitetul mândri li se aplică pe drept acelorași persoane care sunt descrise ca bogate; căci bogăția naște mândrie în inimă. Mai departe, așa cum vedem că în vechime Biserica lui Dumnezeu a fost acoperită de ocări și arătată cu degetul disprețului, nu trebuie să ne descurajăm dacă lumea ne disprețuiește, nici nu trebuie să permitem ca credința noastră să fie clătinată de cei răi când ne atacă cu batjocurile lor, ba chiar ne defăimează cu limbajul lor jignitor și insultător. Trebuie să avem mereu în minte ceea ce este consemnat aici, că inima nu doar a unui singur om sau a câtorva, ci a întregii Biserici, a fost umplută nu doar de violența, cruzimea, viclenia și alte fapte rele ale celor răi, ci și de ocări și batjocură. De asemenea, trebuie amintit că toată înălțimea și mândria existente în lume sunt reprezentate aici ca fiind în opoziție cu Biserica, astfel încât ea este socotită ca nimic mai bun decât 'gunoiul lumii și lepădătura tuturor lucrurilor', așa cum declară Apostolul Pavel în 1 Corinteni 4:13. Când ni se întâmplă același lucru în zilele noastre, să-i lăsăm pe cei răi să se umfle de mândrie până vor plesni; și să ne fie de ajuns să știm că suntem totuși prețioși în ochii lui Dumnezeu. Prin verbul sătura, mai ales deoarece este repetat cu emfază, Profetul a intenționat să exprime o asuprire de lungă durată, care a umplut inimile celor evlavioși de oboseală și întristare. Cât de necesară este lecția învățată în acest text în zilele noastre, nu necesită o discuție lungă pentru a demonstra. Vedem Biserica lipsită de orice protecție lumească și zăcând sub picioarele dușmanilor ei, care abundă în bogății și sunt înarmați cu putere înfricoșătoare. Îi vedem pe papistași ridicându-se cu îndrăzneală și revărsând cu toată puterea lor batjocurile împotriva noastră și a întregului serviciu al lui Dumnezeu. Pe de altă parte, sunt amestecați printre noi și zboară pretutindeni epicureieni, care își bat joc de simplitatea noastră. Sunt de asemenea mulți uriași care ne copleșesc cu ocări; și această josnicie a durat din vremea când Evanghelia a început să iasă din corupțiile papalității până în ziua de azi. Ce mai rămâne de făcut, decât ca, aflându-ne înconjurați de întuneric din toate părțile, să căutăm lumina vieții în cer? și ca sufletul nostru, deși poate fi umplut până la sațietate cu tot felul de ocări, să scoată rugăciuni către Dumnezeu pentru eliberare cu insistența celor flămânzi? El încheie îndreptându-ne ochii spre Creator al cărui nume rămâne ajutorul nostru neșovăielnic. este de observat că cei credincioși, curățați de orice încredere falsă, pot alerga exclusiv la ajutorul Lui și, bizuindu-se pe el, pot disprețui fără teamă orice ar unelti Satana și lumea împotriva lor. Numele lui Dumnezeu nu este altceva decât Dumnezeu Însuși; totuși transmite în mod tăcut o idee semnificativă, implicând că, deoarece El ne-a descoperit harul Său prin Cuvântul Său, avem acces gata la El, astfel încât în căutarea Lui să nu fie nevoie să mergem la distanță sau să urmăm căi lungi și întortocheate. Nici nu este fără motiv că Psalmistul îl cinstește din nou pe Dumnezeu cu titlul de Creator. Știm cu ce neliniște sunt agitate mințile noastre până când au ridicat puterea lui Dumnezeu la înălțimea ei potrivită, astfel încât, punând întreaga lume sub ea, ea singură să fie preeminentă; ceea ce nu poate fi cazul decât dacă suntem convinși că toate lucrurile sunt supuse voii Sale. El nu și-a arătat puterea o singură dată și într-o clipă în creația lumii și apoi a retras-o, ci o demonstrează continuu în guvernarea lumii. Mai mult, deși toți oamenii mărturisesc liber și cu voce tare că Dumnezeu este Creatorul cerului și al pământului, astfel încât chiar și cei mai răi se rușinează să-I refuze onoarea acestui titlu, totuși de îndată ce orice teroare ni se înfățișează, suntem convinși de necredință, abia punând vreo valoare pe ajutorul pe care El îl are de dat.
Răspunde

Răspuns

Unde în împrejurările tale actuale ai nevoie cel mai mult să-ți ridici ochii spre Dumnezeu care locuiește în ceruri? Cum îți întărește amintirea eliberărilor trecute nădejdea atunci când apar primejdii noi? În ce feluri poți practica dependența doar de numele Domnului mai degrabă decât de resursele vizibile?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne, întronat în ceruri, ne ridicăm ochii doar spre Tine și căutăm mila Ta în mijlocul ocării celor mândri. Prin harul Tău suveran și credincioșia legământului Tău, rupe orice cursă care înlănțuiește poporul Tău și potolește apele mândre care se ridică împotriva noastră. Ajutorul nostru este doar în numele Tău, Făcătorule al cerului și al pământului, care ne păzești după Cuvântul Tău. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →