← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Ioan

Ioan 12 — cu Whedon

Ioan 12Comentariul lui Daniel D. Whedon la Vechiul și Noul Testament20 min
Deschidere
În spiritul devoțiunii metodiste episcopale și al încrederii arminiene în harul liber, deschidem Comentariul lui Daniel D. Whedon la Vechiul și Noul Testament pentru capitolul al doisprezecelea din Ioan. Expunerea atentă a lui Whedon ne călăuzește prin ultimele zile publice ale Domnului nostru, de la Betania la Ierusalim și discursul cercetător dinaintea căutătorilor greci. Notele sale luminează profeția împlinită, taina crucii ca slavă și răspunderea solemnă a celor ce aud Lumina. Același Duh care i-a însuflețit pe ucenici să deschidă inimile noastre ca să primim cuvântul cu credință ce lucrează prin dragoste.
Citește

Citire

Să citim acum cu glas tare capitolul al doisprezecelea din Evanghelia după Ioan. Să luăm aminte la cina din Betania, la intrarea triumfală, la glasul din cer și la apelurile de încheiere ale Domnului către popor. Să citim încet, lăsând fiecare scenă să se odihnească în inimă, ca armonia dintre profeție și eveniment să întărească credința în Răscumpărătorul răstignit, dar preaslăvit.
Studiu
Whedon se îndreaptă apoi spre sosirea unor greci și apropierea lor prin Filip. Versetul 21. 21. Către Filip. Numele lui Filip, fiind grecesc (ca și al lui Andrei), indică legătură cu grecii și explică apelul lor la el. Isus se afla, fără îndoială, în curtea femeilor, în care nici un neam nu putea intra. Acești greci, care au auzit probabil de minunile săvârșite de Isus, i-au văzut intrarea regală în Ierusalim și au auzit, poate, vreun raport slab despre învățăturile sale minunate, doresc să fie prezentați Lui. Dacă Isus le-a dat sau nu audiență nu se spune și este pus la îndoială de unii învățați de seamă. Dar a presupune că Isus a refuzat cererea lor înseamnă a lipsi narațiunea de orice semnificație. În mod clar, Ioan furnizează faptul pentru a explica discursul care urmează. Ioan omite, pentru că presupune, micile detalii ale prezentării și conversației întâmplătoare. Pe măsură ce Domnul se înalță în discursul important, Ioan începe să consemneze. Deoarece acești greci văzuseră triumful Lui, dar urmau să vadă curând umilirea Lui, Isus profită de moment pentru a arăta că însăși suferințele Sale sunt o preaslăvire. El moare ca să dea viață nouă, după cum toți urmașii Lui trebuie să renunțe la viață ca să trăiască, 23-26. Un fior de durere îi copleșește pentru o clipă sufletul, urmat de o preaslăvire, un glas din partea Tatălui, care mărturisește cu glas tare în favoarea Lui, 27-29. Isus, astfel susținut de glasul dumnezeiesc, zugrăvește răsturnarea stăpânitorului întunericului în lume, 30-33. Poporului care întreabă, Isus îi dă ultima îndemnare de a recunoaște Lumina cât timp strălucește înaintea lor, 34-36. El dezvăluie apoi răspunsul Domnului cu privire la ceasul preaslăvirii. Versetul 23. 23. Lor. Anume grecilor și ucenicilor Săi, în audiență unită. Răspunsul Lui a fost dat la o conversație preliminară neraportată de evanghelist. Ceasul. Ceasul mult așteptat al răstignirii Sale, ținut în mod ideal ca prezent. Vezi nota la Ioan 2:4. Preamărit. Întreaga patimă care se termină în slavă este prezentată aici de El acestor greci ca fiind ea însăși aurită de slavă și în întregime o preaslăvire. Astfel, crucea urmează să fie înfățișată lumii neamurilor nu ca o necinste, ci ca o slavă. Whedon continuă să explice spusa despre bobul de grâu care trebuie să moară. Versetul 24. 24. Dacă nu... grâu... moare. În creația naturală, moartea este preludiul și izvorul vieții. În lumea vegetală, sămânța expiră dându-și viața și mai mult decât viața ei germenului. Astfel, Hristos, sămânța întregii omeniri, expiră ca să dea viață omenirii. Să nu disprețuiască, așadar, acești greci filozofi care au venit să-L vadă pe Isus, acea moarte rușinoasă pe care urmează s-o vadă curând, care va fi viața neamului. Nici să nu disprețuiască Victima care moare și care chiar în moarte urmează să biruiască lumea. El mai expune apoi atracția magnetică a Fiului omului înălțat. Versetul 32. 32. Dacă voi fi înălțat. Acest „înălțat” este frumos de ambiguu. Este deopotrivă umilire și înălțare. Este rușinea și slava. Căci, înălțat pe cruce, El este obiectul central, magnetul dumnezeiesc, atrăgând prin puterea sa tainică duhurile tuturor oamenilor către Sine. El atrage, nu târăște. El arată un element de afinitate pentru toți frații Săi din neamul omenesc. Către El, toți simt o gravitație tainică care, dacă ar asculta de ea, i-ar face una cu El. Totuși, ei nu sunt bucăți de fier, ci agenți vii. Atracția magnetică este dumnezeiește naturală, dar nu constrângătoare din punct de vedere fizic. Cele mai puternice atracții ale ei pot fi respinse; cele mai blânde chemări ale ei pot fi ascultate. Toți, din orice veac și din orice ținut, au destul ca să le permită să vină și să-i facă răspunzători pentru marea lepădare. „Îi voi atrage la Mine; și aceasta înseamnă, în cele din urmă, departe de pământ în locurile cerești; totuși numai prin cruce și, de aceea, mai întâi de toate, la Mine pe cruce. Acesta este înțelesul lui unde sunt Eu, Ioan 12:26.” Stier.
Considerați

Considerare

Whedon încheie arătând cum lepădarea statornică împietrește inima împotriva milei oferite. Versetul 40. 40. El le-a orbit ochii. Ei se închiseseră singuri, iar cu cât El împingea mai tare, cu atât ușa era apăsată mai strâns. Ei își făcuseră alegerea; și cu cât El încerca să-i convingă, cu atât mai ferm se împotriveau Lui. Și-au potrivit ochii la întuneric; și, ca bufnițele, cu cât lumina era mai clară, cu atât orbirea lor era mai totală. Astfel, deși Dumnezeu, după proroc, a fost cauza involuntară a orbirii lor, totuși voința lor rea a dat cauzei efectul ei. Și să se întoarcă. Acesta era rezultatul dorit din partea lui Dumnezeu. Dar voința lor perversă a transformat mila Lui în judecată; mijloacele Sale de înmuiere în rezultate de împietrire. Astfel, aceeași soare care topește ceara întărește lutul. Dar lutul este neînsuflețit și fără vină; acești agenți vii, împietriți de înmuierile dumnezeiești, erau liberi și răspunzători. Evanghelistul nu are idee de argumentul modern că, deoarece evreii nu au crezut, minunile nu au fost reale. Dimpotrivă, necredința lor, fiind împlinirea profeției, era o dovadă reală a realității lor supranaturale. Acea necredință a fost prevăzută de Dumnezeu și de El prevăzută și prezisă. Știind ce vor face evreii în mod liber, Dumnezeu și-a ajustat în consecință planurile, planuri contingente într-adevăr de faptele lor, totuși sigure pentru că acele fapte erau liber sigure și prevăzute. Lepădarea evreiască, după profeție, este o dovadă bună a realității mesianității lui Isus. În rezumatul final, el afirmă că cuvântul însuși îi va judeca pe cei ce refuză pe Fiul. Versetul 43. 43. Au iubit lauda oamenilor. Și de aceea, potrivit cu Ioan 5:44, cât timp această dragoste le umplea inimile, ei nu puteau crede. Aceasta nu era, propriu-zis, o așa-zisă „neputință morală”. Era pur și simplu o incompatibilitate între cele două lucruri. Cât timp păstrau acea dragoste lumească, pe care puteau și trebuiau s-o alunge din inimile lor, credința în Hristos era în sine imposibilă. Cele două opuse nu se puteau uni în aceeași minte. Astfel, evanghelistul nostru, în spiritul unei tristeți cumpătate, explică necredința finală a rasei și națiunii sale. Pentru acea necredință el văzuse căderea lor și lepădarea lor de Dumnezeu. El acceptase acele fapte înspăimântătoare cu o calmă melancolie, totuși era mângâiat de viitorul glorios deschis înaintea privirii sale în discursul Domnului dinaintea grecilor, descriind răsturnarea stăpânitorului întunericului în lumea păgână și deschiderea unei epoci de triumf creștin. El procedează acum să dea o recapitulare a marii misiuni a lui Isus, respinsă de evrei. Rezumatul final al mărturiei publice a lui Isus către evrei, Ioan 12:44-50. Acest rezumat final constă în principal din memorii culese din diversele învățături ale lui Isus. Avem, Ioan 12:44-46, pe Hristos identificat cu Dumnezeu ca Mărturisitor și Lumină; Ioan 12:47-50, lepădarea Lui, fiind o lepădare a Tatălui, va fi judecată nu de El acum personal, ci de cuvântul Său rostit, reprodus în ziua de apoi, fiind autentificat de Tatăl însuși, prin porunca și autoritatea dumnezeiască a Căruia este rostit.
Răspunde

Răspuns

1. Unde simt în propria mea viață Duhul atrăgându-mă către Hristosul răstignit, dar preaslăvit? 2. Am permis oare vreunei iubiri lumești să împiedice mărturisirea deplină a credinței? 3. Cum voi umbla în lumină cât timp mai strălucește, ca nu cumva ziua prilejului să treacă?
Roagă-te

Rugăciune

Părinte milostiv, care L-ai trimis pe Fiul Tău să fie înălțat pentru viața lumii, dă-ne har să primim lumina cât timp strălucește. Izbăvește-ne de orice iubire a laudei omenești care ne-ar ține de la mărturisirea deschisă. Același Duh care a deschis înțelegerea primilor ucenici să ne lumineze mințile ca să vedem slava crucii. Întărește-ne să murim zilnic față de sine ca să trăim pentru Tine și atrage-ne tot mai aproape de Domnul înviat. În numele Lui ne rugăm. Amin.

Comentariul lui Daniel D. Whedon la Vechiul și Noul Testament · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →