Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 47-48 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În lecția de astăzi ascultăm glasul lui Ioan Calvin care ne călăuzește prin Psalmii 47 și 48. Expunerea atentă a lui Calvin descoperă domnia universală a lui Dumnezeu și slava deosebită dată Sionului. Cuvintele sale ne ajută să trecem de la chemarea antică la laudă plină de bucurie spre realitatea mai adâncă a împărăției lui Hristos. Suntem invitați să vedem cum acești psalmi arată dincolo de David spre Fiul înălțat care adună toate neamurile. Perspectivele lui Calvin ne întăresc inimile ca să ne închinăm Împăratului care domnește peste fiecare colț al pământului. Să ne deschidem urechile și duhurile ca să primim ceea ce Duhul a păstrat prin acest învățător credincios.
Citește
Citire
Ne întoarcem acum la textul însuși. Citim Psalmii 47 și 48 cu încetineală, lăsând limbajul triumfător al împărăției și frumusețea Sionului să se așeze în mintea noastră. Observăm chemările repetate la cântare și aplauze, referințele la neamuri aduse aproape și descrierea muntelui sfânt. Lăsăm cuvintele să ne pregătească să auzim expunerea lui Calvin cu atenție proaspătă.
Studiu
Calvin își deschide comentariul la Psalmul 47 examinând chemarea de a bate din palme și de a striga către Dumnezeu.
1. Bateți din palme, toate popoarele Psalmistul cere neamurilor, ca semn al bucuriei și al mulțumirii lor față de Dumnezeu, să bată din palme sau mai degrabă le îndeamnă la o bucurie mai presus de obișnuit, a cărei vehemență izbucnește și se arată prin expresii exterioare; este sigur că el vorbește aici despre eliberarea pe care Dumnezeu a înfăptuit-o pentru ei. Dacă Dumnezeu ar fi ridicat printre neamuri o împărăție înfricoșătoare, aceasta ar fi lipsit mai degrabă pe toți de curaj și i-ar fi copleșit de disperare, decât le-ar fi dat pricină să cânte și să sară de bucurie. Mai mult, scriitorul insuflat nu tratează aici despre binecuvântări obișnuite sau comune ale lui Dumnezeu, ci despre binecuvântări care vor umple întreaga lume de o bucurie de necrezut și vor stârni mințile tuturor oamenilor să laude pe Dumnezeu. Ceea ce adaugă puțin mai departe, că toate neamurile au fost aduse sub stăpânirea lui Israel, trebuie deci înțeles nu ca o supunere robă, ci ca o supunere mai aleasă și mai de dorit decât toate împărățiile lumii. Nu este firesc ca cei supuși și aduși să se supună prin forță și frică să sară de bucurie. Multe neamuri erau tributare lui David și fiului său Solomon; dar în timp ce erau astfel, nu încetau în același timp să murmure și purtau cu nerăbdare jugul care le fusese impus, atât de departe erau de a mulțumi lui Dumnezeu cu inimi vesele și pline de bucurie.Trecând la versetul 5, Calvin scrie despre înălțarea lui Dumnezeu cu triumf.
5. Dumnezeu s-a înălțat cu triumf Aici este o aluzie la ceremonia antică care se observa sub Lege. Cum sunetul trâmbițelor era obișnuit să fie folosit la sfințirea adunărilor sfinte, prorocul spune că Dumnezeu se înalță când trâmbițele încurajează și stârnesc poporul să mărească și să laude puterea Sa. Când această ceremonie era săvârșită în vechime, era ca și cum un rege, făcându-și intrarea printre supușii săi, s-ar fi prezentat lor în veșminte mărețe și mare strălucire, prin care le câștiga admirația și venerația. În același timp, scriitorul sacru, sub acea ceremonie umbrită, a intenționat fără îndoială să ne conducă să considerăm un alt fel de înălțare mai triumfătoare — aceea a lui Hristos când „s-a înălțat mult mai presus de toate cerurile” (Efeseni 4:10) și a obținut stăpânirea întregii lumi și, înarmat cu puterea Sa cerească, a supus toată mândria și înălțimea. Trebuie să vă amintiți ceea ce am menționat mai înainte, că numele Iehova este aplicat aici chivotului; căci deși esența sau maiestatea lui Dumnezeu nu era închisă în el, nici puterea și lucrarea Sa fixate la el, totuși nu era un simbol zadarnic și gol al prezenței Sale. Dumnezeu promisese că va locui în mijlocul poporului atât timp cât evreii I se închinau după regula pe care o prescrisese în Lege; și a arătat de fapt că era cu adevărat prezent cu ei și că nu era în zadar că era chemat printre ei. Ceea ce se afirmă aici se aplică totuși mai propriu manifestării slavei care a strălucit în cele din urmă în persoana lui Hristos. În scurt, importul limbajului psalmistului este: Când trâmbițele sunau printre evrei, după rânduiala Legii, acela nu era un sunet gol care dispărea în aer; căci Dumnezeu, care intenționase ca chivotul legământului să fie un gaj și un semn al prezenței Sale, prezida cu adevărat în acea adunare. Din aceasta prorocul trage un argument pentru a impune credincioșilor datoria de a cânta laude lui Dumnezeu. El argumentează că prin angajarea în acest exercițiu ei nu vor acționa orbește sau la întâmplare, ca superstițioșii, care, neavând certitudine în sistemele lor false de religie, se tânguie și urlă în zadar înaintea idolilor lor. El arată că credincioșii au temei just pentru a celebra cu gurile și cu inimă veselă laudele lui Dumnezeu; [186] deoarece ei știu cu siguranță că El este prezent cu ei, ca și cum și-ar fi stabilit vizibil tronul regal printre ei.În comentariile sale la Psalmul 48, Calvin începe prin a lăuda măreția lui Iehova în cetatea sfântă.
1. Mare este Iehova și vrednic de mare laudă. Prorocul, înainte de a trece la menționarea acelui exemplu deosebit al bunăvoinței lui Dumnezeu față de ei, la care am făcut aluzie, învață în general că cetatea Ierusalimului era fericită și prosperă, deoarece Dumnezeu fusese binevoitor să ia asupra Sa sarcina de a o apăra și păstra. În acest fel el separă și deosebește Biserica lui Dumnezeu de tot restul lumii; și când Dumnezeu alege dintre întreaga rasă umană un număr mic pe care îl îmbrățișează cu dragostea Sa părintească, aceasta este o binecuvântare neprețuită pe care le-o dăruiește. Bunătatea și dreptatea Sa minunate strălucesc în guvernarea întregii lumi, astfel încât nu există nici o parte a ei lipsită de lauda Sa, ci suntem pretutindeni înzestrați cu materie abundentă pentru a-L lăuda. Aici, totuși, poetul insuflat celebrează slava lui Dumnezeu care se manifestă în protecția Bisericii. El afirmă că Iehova este mare și vrednic de mare laudă în cetatea sfântă. Dar nu este așa și în întreaga lume? Fără îndoială că este. După cum am spus, nu există un colț atât de ascuns în care înțelepciunea, dreptatea și bunătatea Sa să nu pătrundă; dar fiind voia Sa ca ele să fie manifestate în principal și într-un mod particular în Biserica Sa, prorocul așază foarte potrivit înaintea ochilor noștri această oglindă, în care Dumnezeu dă o reprezentare mai clară și mai vie a caracterului Său. Numind Ierusalimul muntele sfânt, ne învață într-un cuvânt prin ce drept și mijloace a ajuns să fie într-un mod deosebit cetatea lui Dumnezeu. A fost așa deoarece chivotul legământului fusese așezat acolo prin rânduială dumnezeiască. Importul expresiei este acesta: Dacă Ierusalimul este, ca să zicem așa, un teatru frumos și măreț pe care Dumnezeu ar vrea ca măreția maiestății Sale să fie privită, nu se datorează nici unui merit al său, ci deoarece chivotul legământului a fost stabilit acolo prin porunca lui Dumnezeu ca un semn sau simbol al bunăvoinței Sale deosebite.
Considerați
Considerare
Calvin leagă supunerea neamurilor de împărăția lui Hristos în observațiile sale la versetul 2.
Deoarece, deci, nici o robie nu este fericită și de dorit decât aceea prin care Dumnezeu supune și aduce sub steagul și autoritatea lui Hristos Fiul Său pe cei care înainte erau răzvrătiți, rezultă că acest limbaj se aplică numai împărăției lui Hristos, care este numit un Împărat înalt și înfricoșător (versetul 2); nu că îi face pe ființele nenorocite peste care domnește să tremure prin tirania și violența stăpânirii Sale, ci deoarece maiestatea Sa, care înainte fusese ținută în dispreț, va fi de ajuns să înăbușe răzvrătirea întregii lumi. Trebuie observat că scopul Duhului Sfânt este aici să învețe că, deoarece evreii fuseseră tratați mult timp cu dispreț, apăsați de nedreptăți și chinuiți din când în când cu felurite nenorociri, bunătatea și generozitatea lui Dumnezeu față de ei era acum cu atât mai ilustră, când împărăția lui David supusese neamurile vecine din toate părțile și atinsese o asemenea înălțime de slavă. Putem totuși aduna ușor din legătura cuvintelor adevărul a ceea ce am sugerat, că atunci când Dumnezeu este numit un Împărat înfricoșător și mare peste tot pământul, această profeție se aplică împărăției lui Hristos. Nu există, deci, îndoială că harul lui Dumnezeu a fost celebrat prin aceste titluri, pentru a întări inimile celor evlavioși în perioada care a intervenit până la venirea lui Hristos, în care nu numai starea triumfătoare a poporului lui Israel căzuse în decădere, ci în care și poporul, fiind apăsat cu cel mai amar dispreț, nu putea avea nici un gust al bunăvoinței lui Dumnezeu și nici o mângâiere din ea, decât bazându-se numai pe promisiunile lui Dumnezeu. Știm că a existat o lungă întrerupere a strălucirii împărăției poporului antic al lui Dumnezeu, care a continuat de la moartea lui Solomon până la venirea lui Hristos. Acest interval a format, ca să zicem așa, un gol sau o prăpastie, care ar fi înghițit mințile celor evlavioși, dacă nu ar fi fost susținuți și întăriți de Cuvântul lui Dumnezeu. Deoarece, deci, Dumnezeu a arătat în persoana lui David un tip al împărăției lui Hristos, care este aici lăudată, deși a urmat curând după aceea o diminuare tristă și aproape rușinoasă a slavei împărăției lui David, apoi cele mai grele nenorociri și, în cele din urmă, robia și o risipire cea mai nenorocită, care diferea puțin de o distrugere totală, Duhul Sfânt i-a îndemnat pe credincioși să continue să bată din palme de bucurie, până la venirea Răscumpărătorului promis.Despre alegerea moștenirii, Calvin reflectă asupra favorii libere a lui Dumnezeu față de urmașii lui Iacov.
4. El a ales moștenirea noastră pentru noi. Poetul insuflat celebrează aici mai distinct harul deosebit pe care Dumnezeu, în bunătatea Sa, îl acordase seminței alese și sfinte a lui Avraam. Deoarece a trecut pe lângă tot restul lumii și și-a adoptat un popor care era mic la număr și disprețuit; astfel era potrivit ca un astfel de gaj deosebit al dragostei Sale părintești să fie deosebit de binefacerile Sale comune, care se extind asupra întregii omeniri fără deosebire. Cuvântul ales este deci deosebit de emfatic, implicând că Dumnezeu nu a tratat cu copiii lui Avraam așa cum fusese obișnuit să trateze în mod nediscriminatoriu cu alte neamuri; ci că le acordase, ca printr-un drept ereditar, o demnitate deosebită prin care ei excelau peste toate celelalte. Același lucru este exprimat imediat după aceea prin cuvântul slavă. Astfel, prorocul poruncește datoria mulțumirii lui Dumnezeu, pentru că a înălțat, în persoana lui Iacov, poporul Său ales la cel mai înalt grad de cinste, astfel încât ei să se poată lăuda că starea lor era deosebită de cea a tuturor celorlalte neamuri. El arată, în același timp, că aceasta se datora în întregime favorii libere și nemeritate a lui Dumnezeu. Pronumele relativ pe care este pus în locul particulei cauzale pentru sau deoarece, ca și cum psalmistul ar fi atribuit cauza acestei prerogative prin care ei erau deosebiți lui Dumnezeu însuși. Ori de câte ori este lăudată favoarea lui Dumnezeu față de evrei, ca urmare a faptului că i-a iubit pe părinții lor, acest principiu trebuie să fie întotdeauna ținut minte, că prin aceasta toate meritele din om sunt anulate. Dacă toată excelența sau slava sfântului patriarh depindea în mod pur și simplu de buna plăcere a lui Dumnezeu, cine poate îndrăzni să-și aroge ceva ca fiind al său în mod deosebit? Dacă Dumnezeu ne-a dat atunci ceva mai presus de alții și ca printr-un privilegiu special, să învățăm să atribuim totul dragostei părintești pe care o poartă față de noi, deoarece ne-a ales să fim turma Sa. Adunăm de asemenea din acest pasaj că harul pe care Dumnezeu îl arată față de aleșii Săi nu se extinde la toți oamenii în comun, ci este un privilegiu prin care El deosebește pe câțiva de marea masă a omenirii.
Răspunde
Răspuns
Cum provoacă accentul lui Calvin pe ascultarea de bunăvoie felul în care exprimi lauda? În ce feluri adunarea neamurilor la Sion îți remodelează vederea asupra Bisericii de astăzi? Unde simți că Dumnezeu te invită să te odihnești în favoarea Sa liberă și nemeritată mai degrabă decât în meritele tale proprii?
Roagă-te
Rugăciune
O Dumnezeule Suveran, care domnești peste toate națiunile și Te-ai înălțat cu un strigăt, supune inimile noastre prin Cuvântul Tău, ca să batem din palme și să cântăm laude cu pricepere. Prin harul legământului Tău, atrage popoarele la cetatea Dumnezeului nostru și altoiește-ne în moștenirea poporului Tău ales, ca frumusețea Sionului să devină bucuria noastră și înălțarea lui Hristos cântarea noastră neîncetată. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →