← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Daniel

Daniel 6 — cu Ioan Calvin

Daniel 6Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În această lecție îl ascultăm pe Ioan Calvin în timp ce explică capitolul 6 din Daniel. Calvin urmărește mâna lui Dumnezeu în spatele ridicării unui conducător străin și a înălțării subite a slujitorului său. El arată cum invidia printre cei puternici și constanța liniștită a unui om credincios se intersectează sub decretul cerului. Prin expunerea sa atentă suntem invitați să vedem atât pericolele cât și protecțiile care înconjoară pe cei ce se tem de Domnul. Cuvintele lui Calvin încă stârnesc biserica să prețuiască integritatea și să se țină strâns de închinarea la adevăratul Dumnezeu indiferent de cost. Să primim comentariul său cu inimi atente.
Citește

Citire

Acum deschidem capitolul al șaselea din Daniel și ascultăm glasul Scripturii însuși. Povestea trece rapid de la favoarea regală la conspirația mortală, totuși Dumnezeu care stăpânește peste regi rămâne aproape de slujitorul său. În timp ce citiți, observați ritmurile liniștite ale rugăciunii lui Daniel și decretul neclintit al mezilor și perșilor. Lăsați textul să se așeze în mintea voastră înainte de a ne întoarce la expunerea lui Calvin.
Studiu
Calvin începe prin a descrie grija providențială a lui Dumnezeu pentru Daniel și exilați. Aici iarăși putem percepe cum Dumnezeu a purtat de grijă Profetului său, nu atât din vreun motiv privat sau prin respect privat, cât ca prin ajutorul său captivii și exilații nenorociți să fie ajutați. Dumnezeu a vrut să-și întindă mâna către evrei prin mijlocul lui Daniel. Și pe bună dreptate îl putem numi mâna lui Dumnezeu în susținerea evreilor. Perșii, fiind barbari, nu erau în mod natural mai milostivi decât alții; de aceea Dumnezeu l-a pus pe slujitorul său Daniel să-i ajute. Trebuie să observăm, în contextul acestei istorii, cum Daniel singur a fost ales de Darius unul dintre acești trei ofițeri superiori. El era al treilea în rang sub regele Belșazar, deși pentru o clipă, totuși ar putea stârni invidie sub noul rege că o atât de mare onoare i-a fost conferită. Foarte probabil Darius a fost informat despre predicțiile anterioare ale lui Daniel; cum mâna a apărut pe zid, cum a interpretat scrierea și a devenit un mesager trimis din ceruri pentru a vesti distrugerea regelui Belșazar. Căci dacă acest zvon nu ar fi ajuns la Darius, Daniel nu ar fi obținut niciodată atâta autoritate sub el. Armata sa proprie abundă în număr și știm cum fiecare cuceritor este înconjurat în război de mulți dependenți, toți dorind să împartă prada. Darius, așadar, nu ar fi observat niciodată un străin și un captiv și nu l-ar fi admis la o asemenea mare onoare și putere, dacă nu ar fi înțeles că este un Profet cunoscut al lui Dumnezeu și de asemenea un vestitor în denunțarea distrugerii împotriva monarhiei babiloniene. Astfel adunăm cât de providențial a fost pentru el să fie printre primii satrapi și chiar al treilea în regat, deoarece aceasta l-a adus mai repede sub observația lui Darius. Căci dacă Daniel ar fi fost aruncat jos de regele Belșazar ar fi rămas acasă în ascundere; dar când a apărut îmbrăcat în veșminte regale, regele a întrebat cine este? A auzit mijloacele prin care a ajuns la o asemenea înaltă onoare; de aceea l-a recunoscut ca Profet al lui Dumnezeu și l-a numit unul dintre cei trei prefecți. Aici de asemenea providența lui Dumnezeu este din nou pusă înaintea noastră, nu numai în păstrarea slujitorului său în siguranță, ci în asigurarea siguranței întregii Biserici, ca nu cumva evreii să fie și mai asupriți prin schimbarea stăpânilor. Dar o ispită este apoi pricinuită, prin care sfântul Profet și întregul popor au fost aspru încercați; căci Profetul spune: Calvin arată apoi cum excelența lui Daniel a atras atenția regelui. Profetul relatează acum, așa cum am spus, originea unei ispite care ar putea în mod natural să doboare spiritele poporului ales precum și pe ale sale. Căci deși Daniel singur a fost aruncat în groapa leilor, așa cum vom vedea mai târziu, totuși, dacă nu ar fi fost eliberat, condiția poporului ar fi fost mai grea și mai aspră. Căci știm că cei răi insultă petulant pe cei nenorociți și nevinovați, când îi văd suferind vreo adversitate. Dacă Daniel ar fi fost sfâșiat de lei, toți oamenii s-ar fi ridicat în corp împotriva evreilor. Dumnezeu, așadar, aici a exercitat credința și răbdarea slujitorului său și a dovedit de asemenea pe toți evreii prin același test, deoarece se vedeau pasibili de cele mai extreme suferințe în persoana unui singur individ, dacă Dumnezeu nu ar fi oferit rapid ajutorul pe care l-a dat. Daniel, mai întâi de toate, spune, a excelat peste toți ceilalți, deoarece un spirit mai excelent sau superior era în el. Nu se întâmplă întotdeauna ca cei care sunt remarcabili prin prudență sau alte înzestrări să obțină autoritate și rang mai mare. În palatele regilor vedem adesea bărbați de dispoziții brutale deținând rang înalt și nu trebuie să ne întoarcem la istorie pentru aceasta. În aceste zile regii sunt adesea grosolani și infatuați și mai mult ca cai și măgari decât oameni! De aceea îndrăzneala și nesăbuința obțin cele mai înalte onoruri ale palatului. Când Daniel spune că a excelat, el aduce în atenția noastră binefacerea dublă a lui Dumnezeu: mai întâi, o porțiune mai mare din Spiritul său i-a fost dăruită; și în al doilea rând, Darius a recunoscut aceasta și l-a ridicat la onoare când l-a văzut înzestrat cu o industrie și înțelepciune nu obișnuite. Acum înțelegem învățătura Profetului, aici, ca mai întâi împodobit divin cu prudență și alte înzestrări; și apoi, Darius a fost un judecător competent al acestora, în estimarea prudenței și a altor virtuți ale sale și ținându-le în mare reputație. Deoarece, așadar, un spirit nobil era în el, de aceea a învins pe toți ceilalți, spune el; de aceea regele a hotărât să-l pună deasupra întregului regat, adică să-l plaseze primul printre cei trei satrapi. Deși a fost un privilegiu singular cu care Dumnezeu a binecuvântat odată poporul său și pe Profetul său, totuși ar trebui să plângem peste lipsa de inimă a regilor în aceste zile, care disprețuiesc cu mândrie darurile lui Dumnezeu în toți oamenii buni care depășesc mulțimea în utilitate; și în același timp se bucură de societatea celor ignoranți ca ei înșiși, în timp ce sunt sclavi ai avariției și răpirii și manifestă cea mai mare cruzime și desfrânare. Deoarece, așadar, vedem cât de nedemni de obicei sunt regii de imperiul și puterea lor, trebuie să plângem peste starea lumii, deoarece reflectă ca o oglindă mânia cerului și regii sunt astfel lipsiți de sfat. În ziua de pe urmă, regele Darius singur va fi suficient să-i condamne, căci a avut destulă discreție ca să nu ezite să pună un captiv și un străin peste toți satrapii săi; căci aceasta a fost o virtute regală, ba chiar eroică în Darius să prefere acest om tuturor prietenilor săi. Dar acum regii nu se gândesc la nimic altceva decât la preferarea propriilor pandari, bufoni și lingușitori; în timp ce nu laudă decât pe oameni de caracter josnic, pe care Dumnezeu i-a marcat cu ignominie. Deși sunt nedemni de a fi socotiți printre omenire, totuși se estimează pe ei înșiși stăpâni ai suveranilor lor și îi tratează pe regii acestor zile ca sclavii lor. Aceasta se întâmplă prin simpla lor lenevie și prin renunțarea la orice posibilă îngrijorare. De aceea sunt constrânși să-și predea comanda altora și să rețină doar titlul. Aceasta, așa cum am spus, este o dovadă sigură a mâniei cerului, deoarece lumea este în ziua de azi nedemnă de guvernarea pe care Dumnezeu o exercită asupra ei prin mâna sa. Despre invidia nobililor, Calvin scrie: Cu privire la invidia simțită de nobili, vedem acest viciu rampant în toate veacurile, deoarece aspiranții la orice măreție nu pot suporta niciodată prezența virtuții. Căci, fiind vinovați de rău ei înșiși, sunt în mod necesar amari împotriva virtuții altora. Nici nu ar trebui să pară surprinzător că perșii care au susținut cele mai mari osteneli și au trecut prin numeroase schimbări de soartă, nu ar putea suporta o persoană obscură și necunoscută, nu numai asociată cu ei, ci numită superiorul lor. Invidia lor, așadar, pare să fi avut un pretext, fie real fie imaginar. Dar va fi întotdeauna demn de condamnare, când găsim oameni urmărind egoist propriul avantaj fără niciun respect pentru binele public. Oricine aspiră la putere și auto-înaintare, fără a privi bunăstarea altora, trebuie în mod necesar să fie avar și rapace, crud și perfid, precum și uituc de îndatoririle sale. Deoarece, așadar, nobilii regatului au invidiat pe Daniel, și-au trădat răutatea, căci nu aveau niciun respect pentru binele public, ci doreau să pună mâna pe toate lucrurile pentru propriile interese. În acest exemplu observăm consecința naturală a invidiei. Și ar trebui să observăm cu atenție aceasta, deoarece nimic nu este mai ispititor decât alunecarea de la un viciu la unul mai rău. Omul invidios pierde orice simț al dreptății în timp ce încearcă orice schemă pentru a-și răni adversarul. Acești nobili îl raportează pe Daniel ca fiind preferat lor în mod nedemn. Dacă s-ar fi mulțumit cu acest abuz, ar fi fost, așa cum am spus, un viciu și un semn al unei naturi perverse. Dar merg mult dincolo de aceasta, căci caută o ocazie de crimă în Daniel. Vedem, așadar, cum invidia îi excită la comiterea crimei. Astfel toți invidioșii sunt perpetuu în veghe, în timp ce devin spioni ai norocurilor celor pe care îi invidiază, pentru a-i asupri prin toate mijloacele posibile. Acesta este un punct; dar când nu găsesc nicio crimă, calcă în picioare dreptatea, fără modestie și fără umanitate, și cu cruzime și perfidie se întind să zdrobească un adversar. Daniel relatează aceasta despre rivalii săi. El spune, Ei au căutat imediat ocazie împotriva lui și nu au găsit-o. Apoi adaugă cât de nedrept și perfid au căutat ocazie împotriva lui. Nu există nicio îndoială că știau că Daniel este un om pios și aprobat de Dumnezeu; de aceea, când complotează împotriva sfântului Profet, poartă în mod intenționat război cu Dumnezeu însuși, în timp ce sunt orbiți de pasiunea perversă a invidiei. De unde, așadar, izvorăște? Cu siguranță din ambiție. Astfel vedem cât de pestilențială este ambiția, din care izvorăște invidia și apoi perfidia și cruzimea!
Considerați

Considerare

Calvin se întoarce apoi la costul credincioșiei deschise. Pe lângă aceasta, Daniel ne îndeamnă prin propriul său exemplu să studiem să ne străduim după integritate și astfel să privăm pe cei răuvoitori și răi de orice ocazie împotriva noastră, pe care o caută. Nu vom găsi nicio apărare mai bună împotriva invidioșilor și calomniatorilor decât să ne purtăm drept și nevinovat. Oricâte capcane ar pune ei pentru noi, nu vor reuși niciodată, căci nevinovăția noastră va respinge răutatea lor ca un scut. Între timp vedem cum Daniel a scăpat de ruină totală, deoarece au căutat un pretext împotriva lui în altceva, și anume închinarea sa la Dumnezeu. De aceea să învățăm cât de mult ar trebui să prețuim evlavia și dorința arzătoare pentru ea mai mult decât viața însăși. Daniel a fost credincios și drept în administrația sa: și-a îndeplinit datoria astfel încât să închidă gura dușmanilor și detractorilor săi. Astfel, așa cum am spus, integritatea este cea mai bună dintre toate protectoarele. Din nou, Daniel a fost în pericol deoarece nu a vrut să lase deoparte închinarea sinceră la Dumnezeu și profesia ei exterioară. De aceea trebuie să înfruntăm cu curaj toate pericolele ori de câte ori este în joc închinarea la Dumnezeu. Această viață temporară nu ar trebui să ne fie mai prețioasă decât cel mai sacru dintre toate lucrurile -- păstrarea onoarei lui Dumnezeu nepătată. Vedem așadar cum suntem îndemnați prin aceste mijloace la cultivarea integrității, deoarece nu putem fi mai siguri decât când suntem fortificați de o conștiință bună, așa cum Petru în prima sa epistolă ne îndeamnă la același scop, (1 Petru 3:16.) Acum, orice am putea teme și orice evenimente ne așteaptă, chiar dacă devenim supuși la o sută de morți, nu ar trebui niciodată să ne abatem de la închinarea curată la Dumnezeu, deoarece Daniel nu a ezitat să se supună morții și să intre în groapa leilor, deoarece a profesat deschis închinarea la Dumnezeul lui Israel. Deoarece acești nobili au intrat în acest sfat barbar și crud pentru asuprirea lui Daniel sub pretextul religiei, aici, din nou, adunăm orbirea și temeritatea omenirii când ambiția și invidia pun stăpânire pe mințile lor. Căci este o chestiune de niciun moment cu ei să intre în coliziune cu Cel Atotputernic, [284] căci nu se apropie de Daniel ca de o făptură, ci sar într-o competiție nebună și sacrilegă când vor să stingă închinarea la Dumnezeu și să cedeze propriei lor îngăduințe. Astfel, așa cum am spus, suntem avertizați prin acest exemplu cum ambiția trebuie păzită și evitată, și de asemenea invidia care izvorăște din ea. Natura acestei acuzații -- închinarea la Dumnezeu -- urmează apoi: -- Calvin reflectă mai târziu asupra necesității mărturisirii exterioare. Daniel relatează acum cum a fost îmbrăcat în îndrăzneala Spiritului lui Dumnezeu [36] pentru a-și oferi viața ca jertfă lui Dumnezeu, deoarece știa că nu mai are nicio speranță de iertare, dacă încălcarea edictului regelui ar fi fost descoperită; știa că regele însuși este complet în lanțuri chiar dacă ar fi vrut să-l ierte -- așa cum a dovedit evenimentul. Dacă moartea ar fi fost înaintea ochilor Profetului, a preferat să o întâmpine fără teamă mai degrabă decât să înceteze de la datoria evlaviei. Trebuie să remarcăm că închinarea interioară la Dumnezeu nu este tratată aici, ci doar profesia exterioară a ei. Dacă lui Daniel i s-ar fi interzis să se roage, această fortitudine cu care a fost înzestrat ar putea părea necesară; dar mulți cred că a alergat mari riscuri fără motiv suficient, deoarece a crescut șansa de moarte când doar profesia exterioară era interzisă. Dar deoarece Daniel aici nu este vestitorul propriei sale virtuți, ci Spiritul vorbește prin gura sa, trebuie să presupunem că această magnanimitate în sfântul Profet a fost plăcută lui Dumnezeu. Și eliberarea sa a arătat cât de mult a fost aprobată evlavia sa, deoarece a preferat să-și piardă viața decât să-și schimbe vreunul din obiceiurile sale cu privire la închinarea la Dumnezeu. Știm că jertfa principală pe care Dumnezeu o cere este să chemăm numele său. Căci prin aceasta mărturisim că el este autorul tuturor lucrurilor bune; apoi arătăm un specimen al credinței noastre; apoi zburăm la el și aruncăm toate grijile noastre în sânul său și îi oferim rugăciunile noastre. Deoarece, așadar, rugăciunea constituie partea principală a adorației și închinării noastre la Dumnezeu, a fost cu siguranță o chestiune de nu mică importanță când regele a interzis oricui să se roage lui Dumnezeu; a fost o negare grosolană și manifestă a evlaviei.
Răspunde

Răspuns

Unde v-a plasat Dumnezeu în viața voastră pentru a sluji altora chiar când invită opoziție? Cum păziți practica zilnică a rugăciunii când presiunile cresc? Cum ar arăta pentru voi să mențineți atât încrederea interioară cât și mărturia exterioară în această săptămână?
Roagă-te

Rugăciune

O, Doamne Suveran, care închizi gurile leilor și treci peste hotărârile împăraților ca să-i păstrezi pe cei ce Te cheamă, dă-ne har să stăruim în rugăciune și ascultare de legământ atunci când puterile pământești amenință închinarea Ta. Susține-ne prin Duhul Tău Sfânt în credincioșia lui Hristos, ca să ne încredem în împărăția Ta nezdruncinată și să ne odihnim în mila Ta izbăvitoare. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →