← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Faptele Apostolilor

Faptele Apostolilor 10 — cu Ioan Calvin

Faptele Apostolilor 10Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Astăzi ne îndreptăm spre comentariul lui Ioan Calvin la Faptele Apostolilor capitolul 10, unde Reformatorul urmărește cu atenție lucrarea surprinzătoare a lui Dumnezeu în aducerea evangheliei la Corneliu. Expunerea lui Calvin subliniază cum inițiativa divină depășește barierele umane și cheamă Biserica la ascultare credincioasă. Cuvintele sale ne invită să reflectăm atât la caracterul adevăratei evlavii, cât și la centralitatea lui Hristos în fiecare pas al mântuirii. Pe măsură ce ascultăm, fie ca inimile noastre să fie deschise aceluiași Duh care l-a călăuzit pe Petru și pe Corneliu. Această lecție ne atrage în Scriptură cu o claritate proaspătă și cu reverență față de harul suveran al lui Dumnezeu.
Citește

Citire

Vă invităm acum să citiți Faptele Apostolilor capitolul 10 în întregime. Lăsați narațiunea viziunii lui Corneliu, a întâlnirii lui Petru pe acoperiș și a revărsării Duhului să se desfășoare fără grabă. Observați detaliile atente ale rugăciunii, ale ascultării și ale călăuzirii divine care pregătesc calea pentru ca evanghelia să treacă peste granițele culturale. Lăsați textul să vorbească în termenii săi înainte de a ne întoarce la perspectivele lui Calvin.
Studiu
Calvin începe prin a introduce istoria remarcabilă a lui Corneliu și vizita îngerului. 1. Luca trece acum la o istorie demnă [643], anume că Dumnezeu binevoiește să ridice un străin și unul necircumcis la o cinste deosebită mai presus de toți iudeii, deoarece trimite îngerul Său la el și, pentru el, îl aduce pe Petru la Cezareea, ca să-l învețe evanghelia. Dar mai întâi Luca arată ce fel de om era acest Corneliu, pentru care un înger a coborât din cer și Dumnezeu i-a vorbit lui Petru într-o viziune. El era căpitan [centurion] al cohortei italiene; o cohortă era formată din o mie de pedestrași, iar cel care era căpitan-șef se numea tribun (sau mareșal). Din nou, fiecare sută avea un căpitan. O legiune avea de obicei cinci cohorte. Acea cohortă se numea cohorta italiană, deoarece romanii alegeau adesea soldați dintre cei care locuiau în provincii; dar ei aveau puterea armatei [644] din Italia; prin urmare, Corneliu era născut italian; dar era la Cezareea cu suta sa, pentru a păzi cetatea. Căci romanii obișnuiau să-și distribuie locurile de staționare [645] astfel încât fiecare cetate de renume să aibă o garnizoană care să oprească tulburările subite. Un exemplu rar ca un soldat să fie atât de evlavios față de Dumnezeu, atât de drept și de curtenitor față de oameni! Căci în acea vreme italienii, când erau duși în provincii să trăiască în război, alergau ca niște lupi flămânzi să prindă vreo pradă; ei nu aveau de obicei mai multă religie decât fiarele; aveau la fel de mare grijă de nevinovăție ca și ucigașii; din această cauză virtuțile lui Corneliu merită o laudă și mai mare, în aceea că, ducând o viață de soldat, care era atunci cea mai coruptă, slujea lui Dumnezeu cu sfințenie și trăia printre oameni fără să facă vreun rău sau vreo nedreptate. Și aceasta este o amplificare nu mică a laudei sale, în aceea că, lepădând superstiția în care s-a născut și a fost crescut, a îmbrățișat închinarea curată a lui Dumnezeu; căci știm ce socoteală își făceau italienii despre ei înșiși și cât de mândri îi disprețuiau pe alții. Iar iudeii erau atunci într-o asemenea dispreț, încât din cauza lor religia curată era socotită infamă și aproape execrabilă. Văzând că niciunul dintre aceste lucruri nu l-a putut împiedica pe Corneliu să nu părăsească idolii și să îmbrățișeze închinarea adevărată a singurului Dumnezeu adevărat, trebuie să fie că era înzestrat cu o sinceritate rară și deosebită. Mai mult, el putea găsi cu greu ceva printre iudei cu care să fie atras la studiul evlaviei, deoarece atunci abia unul dintr-o mie avea chiar și o mică cunoștință a Legii; și, fără îndoială, Corneliu dăduse peste vreun bun închinător al lui Dumnezeu, care, fiind curat de opinii greșite, îi expunea cu credincioșie Legea, fără a amesteca vreun aluat; dar deoarece Luca îi dă multe titluri de laudă, trebuie să le notăm pe toate [fiecare în parte]. Calvin examinează apoi virtuțile specifice pe care Luca le consemnează în viața lui Corneliu. 2. El spune că era un om evlavios și care se temea de Dumnezeu; în al doilea rând, că, asemenea unui bun stăpân de casă, avea grijă să-și instruiască familia; îl laudă apoi pentru faptele de dragoste, deoarece era binefăcător [beneficent] față de tot poporul; și, în cele din urmă, că se ruga [la] Dumnezeu neîncetat. Rezumatul este acesta: Corneliu era un om cu virtuți deosebite, în care constă integritatea celor evlavioși, astfel încât viața lui era alcătuită, în toate privințele, după regula pe care Dumnezeu ne-o prescrie. Și deoarece Legea este cuprinsă în două table, Luca laudă, în primul rând, evlavia lui Corneliu; în al doilea rând, coboară la a doua parte, că el exercita faptele de dragoste față de oameni. Acest lucru este foarte folositor de remarcat, deoarece avem o cale de a trăi bine descrisă în persoana sa. Pe temelia evlaviei, Calvin subliniază apoi prioritatea credinței și a fricii de Dumnezeu. De aceea, în rânduirea vieții bine, să fie temelia credința și religia, care, dacă sunt luate, toate celelalte virtuți nu sunt altceva decât fum. Luca enumeră frica de Dumnezeu și rugăciunea ca roade și mărturii ale evlaviei și ale închinării la Dumnezeu, și aceasta din motive întemeiate. Căci religia nu poate fi despărțită de frica de Dumnezeu și de reverența față de El, nici nu poate fi socotit evlavios vreun om, decât acela care, recunoscând că Dumnezeu este Tatăl și Domnul său, se dedică cu totul Lui. Și să știm că frica voluntară este lăudată aici când acei oameni se supun lui Dumnezeu de bunăvoie și din inimă, care iau în considerare cuvenit ce I se cuvine Lui. Calvin continuă arătând cum rugăciunea neîncetată a lui Corneliu demonstra o închinare sinceră. Mai mult, deoarece o mare parte a lumii corupe și strică închinarea lui Dumnezeu cu lucruri prefăcute, Luca a adăugat, din motive întemeiate, că Corneliu se ruga neîncetat; prin aceasta el semnifică faptul că nu și-a dovedit evlavia doar prin ceremonii exterioare, ci că se închina lui Dumnezeu în duh, când se exercita în rugăciune. Trebuie să observăm și continuitatea rugăciunii sale; de unde deducem că nu se ruga doar cu răceală, după obiceiul comun, ci că era cu ardoare îndreptat spre rugăciune, așa cum binefacerile continue ale lui Dumnezeu ne îndeamnă și ne împing înainte spre aceasta, iar puterea credinței trebuie să se arate acolo. De aceea, fiecare dintre noi să se îndemne pe sine la perseverență în rugăciune prin exemplul lui Corneliu.
Considerați

Considerare

Calvin abordează concepțiile greșite care ar separa credința de Hristos sau ar trata faptele ca meritorii. Dar papistașii abuzează de acest loc în două feluri; căci deoarece Dumnezeu a privit rugăciunile și milosteniile lui Corneliu, astfel încât l-a înzestrat cu credința evangheliei, ei răstălmăcesc aceasta la pregătirile pe care le-au inventat, ca și cum un om ar dobândi credința prin propria sa industrie și putere și ar preveni [658] harul lui Dumnezeu prin meritele faptelor. În al doilea rând, ei deduc, în general, că faptele bune sunt meritorii în așa fel încât harurile lui Dumnezeu sunt sporite în fiecare om așa cum a meritat. În primul caz sunt prea copilărește înșelați, în timp ce născocesc că faptele lui Corneliu erau acceptabile lui Dumnezeu înainte ca el să fie luminat prin credință. Și nu avem nevoie să căutăm [căutăm] o dovadă departe pentru a le respinge ignoranța; căci el nu putea obține nimic prin rugăciune dacă credința nu mergea înainte, care singură ne deschide poarta pentru a ne ruga; iar Augustin cântărește aceasta bine și înțelept, care îl ridiculizează pe Pelagius, deoarece a spus că credința a fost obținută prin rugăciuni înainte de a fi în om în vreo măsură: Cine (spune el) va căuta un medic decât acela care este deja vindecat în vreo parte? Și este sănătatea credinței care ne învață să batem. Mai mult, frica de Dumnezeu și evlavia dovedesc clar că el a fost regenerat de Duhul. Căci Ezechiel dă [659] această laudă numai lui Dumnezeu, că El întocmește inimile oamenilor ca să se teamă de El (Ezechiel 32:40 [sic].). Iar Isaia spune că Duhul fricii de Dumnezeu se odihnește în Hristos (Isaia 11:2), ca să știm că El nu poate fi găsit nicăieri decât numai în membrii Săi. Prin urmare, este o prea mare nebunie să născocești un om în persoana lui Corneliu, care, având natura ca îndrumător, poate ajunge la viața veșnică sau se străduiește să ajungă acolo. Prin urmare, ei raționează prostește, că suntem în stare să prevenim harul lui Dumnezeu cu meritele faptelor. Calvin consideră mai departe cum credința lui Corneliu, deși parțială, era deja întemeiată pe Răscumpărătorul promis. Totuși aici se poate pune o întrebare: dacă credința cere cunoașterea lui Hristos sau se mulțumește cu simpla convingere a milei lui Dumnezeu? căci Corneliu pare să nu fi știut nimic despre Hristos. Dar se poate dovedi prin dovezi temeinice că credința nu poate fi despărțită de Hristos; căci dacă ne apucăm de maiestatea goală a lui Dumnezeu, suntem mai degrabă zăpăciți de slava Sa decât să simțim vreun gust al bunătății Sale. Prin urmare, Hristos trebuie să vină între, ca mintea omului să poată concepe că Dumnezeu este milostiv. Și nu fără cauză El este numit chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1:15); deoarece Tatăl Se oferă a fi ținut în fața Sa numai. Mai mult, văzând că El este calea, adevărul și viața (Ioan 14:6); oriunde te duci fără El, vei fi înfășurat din toate părțile în erori, iar moartea te va întâmpina [pe tine] din toate părțile. Putem răspunde ușor cu privire la Corneliu. Toate darurile duhovnicești ne sunt oferite în Hristos; și mai ales de unde vine regenerarea, decât numai pentru că suntem altoiți în moartea lui Hristos, omul nostru cel vechi este răstignit? (Romani 6:5, 6.) Și dacă Corneliu a fost făcut părtaș al Duhului lui Hristos, nu este niciun motiv să credem că era cu totul lipsit de credința Sa; nici nu a îmbrățișat închinarea la Dumnezeul cel adevărat (pe care numai iudeii Îl închinau) fără ca să fi auzit [662] ceva despre Mijlocitorul promis; deși cunoașterea Lui era obscură și încurcată, totuși era ceva. Oricine venea atunci în Iudeea era silit să audă ceva despre Mesia, ba chiar era o oarecare faimă a Lui răspândită prin țări care erau departe. [663] De aceea, Corneliu trebuie pus în catalogul părinților vechi, care au nădăjduit mântuirea de la Răscumpărător înainte ca El să fie descoperit. Și este propriu [664] [impropriu] spus de Augustin că Petru i-a întemeiat credința; în timp ce ea avea deja înainte o temelie fermă; deși Augustin gândește ca noi în lucrul însuși, care afirmă clar că Corneliu nu putea să se roage dacă nu avea credință, în Cartea sa despre Predestinarea Sfinților și în alte locuri.
Răspunde

Răspuns

Cum subliniază Calvin credința ca rădăcină a oricărei virtuți adevărate provocând modul în care privești propriile tale practici duhovnicești? În ce domenii ale vieții ai putea fi tentat să pui faptele înaintea temelia credinței în Hristos? Unde te invită Dumnezeu la o ascultare mai mare, chiar când calea pare nesigură sau costisitoare?
Roagă-te

Rugăciune

O Doamne suveran, care singur deschizi inimile ca să primească Cuvântul Tău și întinzi îndurările legământului lui Hristos la toate neamurile, dăruiește-ne sinceritatea celor ce se tem de Tine și umblă cu integritate, ca rugăciunile și viețile noastre să se înalțe plăcute înaintea Ta. Prin Duhul Tău, dărâmă orice zid despărțitor și unește-ne într-o credință vie în Fiul Tău, ca familiile noastre să Te slujească cu evlavie și adevăr până în ziua arătării Tale. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →