Eterniseed › Curriculum › 2 Corinteni
2 Corinteni 7 — cu Matei Henry
Deschidere
Comentariul lui Matei Henry la 2 Corinteni 7 oferă un ghid bogat prin cuvintele apostolului despre sfințenie, pocăință și refacerea comuniunii. În lecția de astăzi îl urmăm pe Henry în timp ce urmărește mișcarea lui Pavel de la îndemnul tandru la ușurarea plină de bucurie la auzul schimbării inimii corintenilor. Perspectivele sale luminează modul în care întristarea după voia lui Dumnezeu produce rod durabil și cum slujitorii și bisericile sunt uniți în grija reciprocă. Vom asculta mai întâi Scriptura, apoi expunerea lui Henry, oprindu-ne să reflectăm la ce stârnesc aceste adevăruri în noi astăzi. Duhul care l-a mângâiat pe Pavel să ne împrospăteze și inimile noastre în timp ce studiem.
Citește
Citire
Acordați câteva clipe de liniște pentru a citi integral 2 Corinteni 7. Observați mișcarea lui Pavel de la îndemn la mărturie personală, de la întristare la bucurie. Lăsați tonul capitolului de îngrijorare afectuoasă și încredere refăcută să vă modeleze ascultarea. Când terminați, reveniți aici pentru a parcurge reflecțiile lui Matei Henry asupra aceluiași pasaj.
Studiu
Henry începe prin a îndemna credincioșii să înainteze în sfințenie.
I. Să facă progres în sfințenie sau să desăvârșească sfințenia în frica de Dumnezeu, v. 1. Acest îndemn este dat cu cea mai tandră afecțiune celor care erau iubiți cu dragoste și întărit prin argumente puternice, chiar prin luarea în considerare a acelor promisiuni nespus de mari și prețioase menționate în capitolul anterior și la care corintenii aveau parte și drept. Promisiunile lui Dumnezeu sunt îndemnuri puternice la sfințire, în ambele ramuri ale acesteia; și anume, 1. Moartea față de păcat sau mortificarea poftelor și a stricăciunilor noastre: trebuie să ne curățim de toată întinarea cărnii și a duhului. Păcatul este întinare și există pângăriri ale trupului și ale minții. Sunt păcate ale cărnii, săvârșite cu trupul, și păcate ale duhului, răutăți duhovnicești; și trebuie să ne curățim de întinarea amândurora, căci Dumnezeu trebuie slăvit atât cu trupul, cât și cu sufletul. 2. Viața pentru dreptate și sfințenie. Dacă nădăjduim că Dumnezeu este Tatăl nostru, trebuie să ne străduim să fim părtași sfințeniei Lui, să fim sfinți cum este El sfânt și desăvârșiți cum este desăvârșit Tatăl nostru din ceruri. Trebuie să desăvârșim mereu sfințenia și să nu ne mulțumim cu sinceritatea (care este desăvârșirea noastră evanghelică), fără a ținti la desăvârșirea fără păcat, deși vom rămâne mereu în urmă cu ea cât timp suntem în această lume; și aceasta trebuie s-o facem în frica de Dumnezeu, care este rădăcina și principiul oricărei religii și nu există sfințenie fără ea. Observație: credința și nădejdea în promisiunile lui Dumnezeu nu trebuie să distrugă frica noastră de Dumnezeu, care își găsește plăcerea în cei ce se tem de El și nădăjduiesc în îndurarea Lui.Henry povestește apoi mângâierea adusă de Tit în mijlocul necazului.
II. Cum a fost mângâiat, v. 6, 7. Aici observați: 1. Chiar venirea lui Tit a fost oarecare mângâiere pentru el. A fost un motiv de bucurie să-l vadă pe cel pe care îl dorise și așteptase mult să-l întâlnească. Chiar venirea lui Tit și a însoțitorilor săi, care îi era drag ca propriul fiu în credința comună (Tit 1:4), a fost o mare mângâiere pentru apostol în călătoriile și necazurile sale. Dar, 2. Vestea bună pe care a adus-o Tit despre corinteni a fost un motiv de și mai mare mângâiere. L-a găsit pe Tit mângâiat în ei; și aceasta l-a umplut pe apostol de mângâiere, mai ales când l-a înștiințat despre dorința lor fierbinte de a da o bună satisfacție în privința celor despre care apostolul le scrisese; și despre întristarea lor pentru scandalul care se găsea printre ei și marea durere pe care o pricinuiseră altora, și mintea lor înflăcărată sau marea afecțiune față de apostol, care le vorbise atât de credincios mustrându-le greșelile: atât de adevărată este observația lui Solomon (Prov 28:23): 'Cel ce mustră pe un om va găsi mai târziu mai multă favoare decât cel ce lingușește cu limba'. 3. El atribuie toată mângâierea sa lui Dumnezeu ca autor. Dumnezeu l-a mângâiat prin venirea lui Tit, chiar Dumnezeu a toată mângâierea: Dumnezeu, care mângâie pe cei doborâți, v. 6. Observație: trebuie să privim dincolo și mai presus de toate mijloacele și instrumentele, la Dumnezeu, ca autor al întregii mângâieri și al binelui de care ne bucurăm.Henry deosebește apoi întristarea după voia lui Dumnezeu de întristarea lumii.
1. Premergătorul adevăratei pocăințe este întristarea după voia lui Dumnezeu; aceasta lucrează pocăință. Nu este pocăința însăși, dar este o bună pregătire pentru pocăință și, într-un anumit sens, cauza care produce pocăința. Cel ce greșise avea mare întristare, era în primejdie de a fi înghițit de prea multă întristare; și adunarea era foarte întristată, ea care mai înainte era îngâmfată: și această întristare a lor era după voia lui Dumnezeu, sau potrivit lui Dumnezeu (cum este în original), adică era după voia lui Dumnezeu, tindea la slava lui Dumnezeu și era lucrată de Duhul lui Dumnezeu. Era o întristare după voia lui Dumnezeu, pentru că era o întristare pentru păcat, ca o ofensă adusă lui Dumnezeu, o dovadă de ingratitudine și o pierdere a favorii lui Dumnezeu. Există o mare deosebire între această întristare de felul cel după voia lui Dumnezeu și întristarea acestei lumi. Întristarea după voia lui Dumnezeu produce pocăință și reformare și se va sfârși în mântuire; dar întristarea lumii lucrează moartea. Întristările oamenilor lumești pentru lucrurile lumești vor coborî mai curând părul cărunt în mormânt, și o asemenea întristare chiar pentru păcat, cum a avut Iuda, va avea consecințe fatale, ca a lui, care a lucrat moartea. Observație: (1.) Pocăința va fi însoțită de mântuire. De aceea, (2.) Adevărații pocăiți nu se vor pocăi niciodată că s-au pocăit, nici de ceva ce a contribuit la aceasta. (3.) Umilirea și întristarea după voia lui Dumnezeu sunt necesare dinainte pentru pocăință, și amândouă vin de la Dumnezeu, dătătorul a tot harul.
Considerați
Reflectare
Henry reflectă asupra roadelor vizibile care confirmă pocăința adevărată.
2. Roadele fericite și consecințele adevăratei pocăințe sunt menționate (v. 11); și acele roade care se potrivesc pocăinței sunt cele mai bune dovezi ale ei. Unde inima este schimbată, viața și faptele vor fi schimbate și ele. Corintenii au arătat limpede că întristarea lor era o întristare după voia lui Dumnezeu și una care a lucrat pocăință, pentru că a lucrat în ei mare grijă față de sufletele lor și de a evita păcatul și a-L plăcea pe Dumnezeu; a lucrat de asemenea o curățire a lor înșiși, nu prin stăruința în propria îndreptățire înaintea lui Dumnezeu, mai ales cât timp stăruiau în păcatul lor, ci prin străduințe de a îndepărta lucrul blestemat și astfel de a se elibera de imputarea dreaptă că ar aproba răul săvârșit. A lucrat indignare față de păcat, față de ei înșiși, față de ispititor și uneltele lui; a lucrat frică, o frică de reverență, o frică de veghere și o frică de neîncredere, nu o neîncredere în Dumnezeu, ci în ei înșiși; o frică sfântă de Dumnezeu, o frică prudentă de păcat și o frică geloasă de ei înșiși. A lucrat dorințe arzătoare după o reformare deplină a ceea ce fusese greșit și după împăcarea cu Dumnezeu pe care-L ofensaseră. A lucrat râvnă, un amestec de dragoste și mânie, o râvnă pentru datorie și împotriva păcatului. A lucrat, în cele din urmă, răzbunare împotriva păcatului și a propriei nebunii, prin străduințe de a da toată satisfacția cuvenită pentru vătămările ce ar fi putut fi pricinuite astfel. Și astfel, în toate lucrurile, s-au arătat curați în acea privință. Nu că ar fi fost nevinovați, ci că erau pocăiți și de aceea curați de vină înaintea lui Dumnezeu, care îi va ierta și nu-i va pedepsi; și nu mai trebuie mustrați, cu atât mai puțin ocărâți, de oameni, pentru ceea ce au pocăit cu adevărat.Henry încheie exprimând încredere reînnoită în corinteni.
În aceste versete apostolul se străduiește să-i mângâie pe corinteni, asupra cărora îndemnurile sale avuseseră un asemenea efect bun. Și pentru aceasta, 1. Le spune că avusese un scop bun în epistola anterioară, care putea părea aspră, v. 12. Nu era în principal pentru cauza celui ce făcuse nedreptatea, nu numai pentru folosul lui, cu atât mai puțin doar ca să fie pedepsit; nici nu era doar pentru cauza celui ce suferise nedreptatea, și anume tatăl vătămat, și ca să primească ce satisfacție i s-ar fi putut da; ci era și ca să-și arate marea și sincera preocupare și grijă față de ei, față de întreaga biserică, ca nu cumva aceasta să sufere prin lăsarea unei asemenea crime și a scandalului ei să rămână printre ei fără observație și resentiment cuvenite. 2. Îi înștiințează de bucuria lui Tit, ca și a sa, din pricina pocăinței și a purtării lor bune. Tit s-a bucurat și duhul lui s-a împrospătat cu mângâierea lor, și aceasta l-a mângâiat și bucurat și pe apostol (v. 13); și, după cum Tit a fost mângâiat cât timp a fost cu ei, tot așa când și-a amintit de primirea sa printre ei, care exprima ascultarea lor de îndrumările apostolice și frica și tremurul lor la mustrările ce li se dăduseră, gândurile la aceste lucruri i-au înflăcărat și sporit afecțiunile față de ei, v. 15. Observație: marea mângâiere și bucurie urmează după întristarea după voia lui Dumnezeu. După cum păcatul pricinuiește durere generală, tot așa pocăința și reformarea pricinuiesc bucurie generală. Pavel s-a bucurat, Tit s-a bucurat, corintenii au fost mângâiați, și cel pocăit trebuie mângâiat; și bine poate fi toată această bucurie pe pământ, când este bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăiește. 3. Încheie toată această chestiune exprimând întreaga încredere pe care o avea în ei: nu s-a rușinat de lauda sa despre ei înaintea lui Tit (v. 14); căci nu a fost dezamăgit în așteptarea sa despre ei, pe care i-a arătat-o lui Tit, și putea acum cu mare bucurie să declare ce încredere avea încă în ei în toate privințele, că nu se îndoia de purtarea lor bună pentru viitor. Observație: este o mare mângâiere și bucurie pentru un slujitor credincios să aibă de-a face cu un popor în care poate avea încredere și de la care are motive să nădăjduiască că va împlini tot ce le propune spre slava lui Dumnezeu, cinstea evangheliei și folosul lor.
Răspunde
Răspuns
Unde vă îndeamnă Duhul să vă curățiți de vreo rămășiță de întinare a cărnii sau a duhului? Cum ați experimentat o întristare după voia lui Dumnezeu care a dus la schimbare durabilă, nu doar la regret? În ce relații ați putea, asemenea lui Pavel, exprima atât mustrare cinstită, cât și dragoste plină de încredere?
Roagă-te
Rugăciune
Părinte milostiv, îți mulțumim pentru promisiunile care ne cheamă la sfințenie și pentru Duhul care produce întristarea după voia lui Dumnezeu, ce duce la viață. Îți mulțumim pentru slujitori credincioși ca Pavel și pentru mângâierea pe care o trimiți prin frații credincioși în vremuri de necaz. Dă-ne grijă, indignare față de păcat și râvnă pentru dreptate, ca pocăința noastră să fie evidentă pentru toți. Înnoiește încrederea noastră unii în alții, în timp ce umblăm împreună în frica de Domnul. Fie ca bucuria noastră să fie deplină, văzând lucrarea Ta împlinită în noi, prin Hristos Domnul nostru. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →