Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 133-134 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În această lecție Ioan Calvin ne călăuzește prin Psalmii 133 și 134, două cântări scurte care celebrează frumusețea unității frățești și privilegiul laudei neîncetate. Calvin arată cum cuvintele lui David izvorăsc dintr-un moment concret de reconciliere națională, dar depășesc cu mult acel moment pentru a instrui întreaga biserică. Expunerea sa atentă evidențiază originea divină a adevăratei înțelegeri și chemarea preoțească de a binecuvânta pe Dumnezeu și pe alții. Pe măsură ce ascultăm, suntem invitați să ne examinăm propriile relații și închinare în lumina acestor adevăruri străvechi. Perspectivele lui Calvin rămân remarcabil de practice pentru orice comunitate care caută să locuiască împreună în pace sub binecuvântarea Domnului.
Citește
Acordă câteva clipe de liniște pentru a citi Psalmii 133 și 134 încet și cu rugăciune. Observă imaginile vii ale untdelemnului care curge pe barba lui Aaron și a rouei care coboară pe Sion. Vezi cum al doilea psalm trece de la slujitorii care stau noaptea în casa Domnului la binecuvântarea pe care o rostesc peste popor. Lasă structura simplă și chemările repetate la binecuvântare să se așeze în inima ta înainte de a ne întoarce la comentariul lui Calvin.
Studiu
Studiază
Calvin începe prin a identifica împrejurările istorice specifice care au prilejuit psalmul.
1. Iată cât de bine, etc. Nu am nici o îndoială că David în acest psalm mulțumește lui Dumnezeu pentru pacea și armonia care au urmat după o lungă și melancolică stare de confuzie și dezbinare în regat și că ar îndemna pe fiecare în parte să studieze menținerea păcii. Acesta este subiectul dezvoltat, cel puțin atât cât permite scurtimea psalmului. A existat temei amplu pentru a lăuda bunătatea lui Dumnezeu în termeni cei mai înalți, pentru că a unit într-unul un popor care fusese atât de deplorabil divizat. Când a venit întâi la domnie, partea mai mare a națiunii îl considera în lumina unui dușman al binelui public și era înstrăinată de el. Într-adevăr, vrajba era atât de mortală, încât nimic altceva decât distrugerea partidului opus nu părea să ofere perspectiva păcii. Mâna lui Dumnezeu a fost văzută în mod minunat și pe neașteptate în concordia care a urmat printre ei, când aceia care fuseseră aprinși de cea mai violentă antipatie s-au unit cu inimă. Această [147] particularitate a împrejurărilor care au chemat psalmul a fost din nefericire trecută cu vederea de interpreți, care au considerat că David trece doar o laudă generală asupra unirii frățești, fără nici o astfel de referință particulară. Exclamația cu care psalmul se deschide, Iată!, este deosebit de expresivă, nu numai pentru că pune starea lucrurilor vizibil înaintea ochilor noștri, ci sugerează un contrast tacit între desfătarea păcii și acele tulburări civile care aproape că au sfâșiat regatul. El prezintă bunătatea lui Dumnezeu în termeni înălțați, evreii învățând prin lunga experiență a certurilor interne, care merseseră departe spre a ruina națiunea, valoarea inestimabilă a unirii. Că acesta este sensul pasajului apare și mai clar din particula gm, gam, la sfârșitul versetului. Nu trebuie înțeleasă cu unii, care au greșit sensul psalmistului, ca fiind o simplă copulativă, ci ca adăugând accent contextului. Noi, ca și cum ar fi spus, care eram frați prin natură, devenisem atât de divizați, încât ne priveam unii pe alții cu o ură mai amară decât orice dușman străin, dar acum cât de bine este să cultivăm un spirit de concordie frățească!Calvin se îndreaptă apoi spre imaginea untdelemnului sfânt și a rouei de la Hermon.
3. Ca untdelemnul prețios pe cap. Avem aici dovada clară că David, așa cum am spus mai înainte, consideră că orice unire adevărată între frați își ia nașterea de la Dumnezeu și are ca obiect legitim ca toți să fie aduși să se închine lui Dumnezeu în curăție și să cheme numele lui cu un singur consimțământ. Ar fi fost împrumutată asemănarea din untdelemnul sfânt dacă nu ar fi fost pentru a arăta că religia trebuie să țină întotdeauna primul loc? [148] Orice concordie, se sugerează astfel, care poate domni printre oameni, este fadă, dacă nu este pătrunsă de un miros dulce al închinării lui Dumnezeu. Susținem, așadar, că oamenii trebuie uniți între ei în afecțiune reciprocă, cu acesta ca mare scop, ca să fie așezați împreună sub cârmuirea lui Dumnezeu. Dacă sunt unii care nu sunt de acord cu acești termeni, ar fi bine să ne împotrivim mai degrabă cu tărie, decât să cumpărăm pacea cu prețul onoarei lui Dumnezeu. Trebuie să ținem că atunci când se face mențiune de preot, este pentru a arăta că concordia își ia nașterea în adevărata și curata închinare a lui Dumnezeu, în timp ce prin barbă și marginile veșmintelor suntem conduși să înțelegem că pacea care izvorăște din Hristos ca cap se răspândește prin toată lungimea și lățimea Bisericii. Cealaltă figură, a rouei care se prelinge pe muntele Sion și Hermon, arată că o unitate sfântă nu are doar un miros dulce înaintea lui Dumnezeu, ci este productivă de efecte bune, așa cum roua umezește pământul și îi dă sevă și prospețime. Moise, știm, a spus despre Iudeea că nu era ca Egiptul fertilizat de revărsările râului său, ci ca unul care bea zilnic din ploaia cerului. (Deuteronomul 11:11.) David sugerează că viața omului ar fi fără sevă, nefolositoare și nenorocită, dacă nu ar fi susținută de armonia frățească. Este evident că muntele Hermon trebuie să fi fost bogat și roditor, fiind renumit printre locuri pentru pășune. Munții depind în principal pentru fertilitate de roua cerului, iar aceasta s-a arătat în cazul muntelui Sion. David adaugă la sfârșit că Dumnezeu poruncește binecuvântarea sa acolo unde se cultivă pacea; prin care se înțelege că El mărturisește cât de mult îi place concordia între oameni, revărsând binecuvântări peste ei. Aceeași idee este exprimată de Pavel în alte cuvinte, (2 Corinteni 13:11; Filipeni 4:9), 'Trăiți în pace și Dumnezeul păcii va fi cu voi.' Să studiem, așadar, atât cât stă în puterea noastră, să umblăm în dragoste frățească, ca să asigurăm binecuvântarea divină. Să întindem chiar brațele către cei care diferă de noi, dorind să-i primim dacă se vor întoarce la unitatea credinței. Refuză? Atunci să plece. Nu recunoaștem nicio frăție, așa cum am spus deja, decât printre copiii lui Dumnezeu.Trecând la Psalmul 134, Calvin îndreaptă atenția spre slujba de noapte a leviților în templu.
1. Iată! binecuvântați pe Iehova. Unii interpreți cred că aici sunt vizați și alții în afară de leviți și trebuie admis, cel puțin, că unii dintre cei mai râvnitori dintre popor rămâneau peste noapte în templu, așa cum citim (Luca 2:37) despre Ana, o văduvă, 'care slujea lui Dumnezeu neîncetat cu rugăciuni noaptea și ziua.' [150] Dar este evident, din încheierea psalmului, că autorul inspirat se adresează numai preoților, deoarece prescrie forma de binecuvântare pe care trebuiau să o aducă pentru popor, iar aceasta era o datorie care aparținea exclusiv preoților. Ar părea atunci că leviții sunt aici numiți slujitori ai lui Dumnezeu, din funcțiile pe care le îndeplineau, fiind numiți în mod special și pe rând să vegheze noaptea în templu, așa cum citim în istoria inspirată. [151] (Leviticul 8:35.) Psalmul începe cu adverbul demonstrativ Iată!, punând înaintea ochilor lor materia datoriei lor, căci trebuiau stimulați la evlavie privind neîncetat spre templu. Trebuie să observăm scopul psalmistului de a îndemna cu atâta stăruință datoria laudei asupra lor. Mulți dintre leviți, prin tendința care există la toți oamenii de a abuza de ceremonii, considerau că nimic mai mult nu era necesar decât a sta în zadar în templu și astfel treceau cu vederea partea principală a datoriei lor. Psalmistul ar arăta că doar a păzi noaptea templul, a aprinde candelele și a supraveghea jertfele nu avea nicio importanță, dacă nu slujeau lui Dumnezeu în duh și nu refereau toate ceremoniile exterioare la ceea ce trebuie considerat jertfa principală, celebrarea laudelor lui Dumnezeu. Poți crede că este un serviciu foarte obositor, ca și cum ar fi spus, a sta de veghe în templu, în timp ce alții dorm în casele lor; dar închinarea pe care o cere Dumnezeu este ceva mai excelent decât aceasta și cere de la voi să cântați laudele Lui înaintea întregului popor. În al doilea verset le amintește, în plus, de forma observată în chemarea numelui Domnului. Căci de ce ridică oamenii mâinile când se roagă? Nu este oare ca inimile lor să fie ridicate în același timp către Dumnezeu? [152] Astfel psalmistul ia prilejul să mustre nepăsarea lor fie stând în zadar în templu, fie flecărind și îngăduind conversații deșarte și astfel eșuând să se închine lui Dumnezeu într-un mod cuvenit.
Considerați
Reflectează
Calvin încheie secțiunea arătând cum preoții trebuiau să mijlocească binecuvântarea lui Dumnezeu înapoi către popor.
3. Iehova să te binecuvânteze din Sion! Avem dovada concludentă, în opinia mea, din acest verset că psalmul trebuie considerat ca referindu-se numai la preoți și leviți, căci lor le aparținea în mod propriu sub lege să binecuvânteze poporul. (Numeri 6:23.) Psalmistul le spusese întâi să-L binecuvânteze pe Dumnezeu; acum le spune să binecuvânteze poporul în numele Lui. Nu că Dumnezeu a intenționat prin vreo astfel de poruncă ca poporul să se poată bucura el însuși de o viață de siguranță carnală, o opinie răspândită printre papistași, care cred că dacă călugării cântă în temple, aceasta este toată închinarea necesară din partea întregului trup al poporului. Ceea ce a intenționat Dumnezeu a fost ca preoții să conducă drumul în slujba divină, iar poporul să ia pildă de la ceea ce se făcea în templu și să o practice individual în casele lor private. Datoria de a binecuvânta poporul a fost încredințată preoților, ca reprezentând persoana lui Hristos. Mențiunea expresă este făcută intenționat despre două lucruri, care sunt în sine distincte, când se spune că Dumnezeu care i-a binecuvântat din Sion este și Creatorul cerului și al pământului. Mențiunea titlului Său de Creator este făcută pentru a arăta puterea Sa și a convinge credincioșii că nu este nimic ce nu poate fi sperat de la Dumnezeu. Căci ce este lumea decât o oglindă în care vedem puterea Sa nemărginită? Și aceia trebuie să fie într-adevăr persoane lipsite de simțire, care nu sunt mulțumite de favoarea Aceluia pe care Îl recunosc ca având toată stăpânirea și toate bogățiile în mâna Sa. Deoarece mulți, totuși, sunt înclinați, când aud vorbindu-se despre Dumnezeu ca Creator, să-L conceapă ca stând la distanță de ei și să se îndoiască de accesul lor la El, psalmistul face mențiune și de acela care era un simbol al apropierii lui Dumnezeu de poporul Său și aceasta pentru ca ei să fie încurajați să se apropie de El cu libertatea și încrederea neîngrădită a persoanelor care sunt invitate să vină la sânul unui Tată. Privind spre ceruri, atunci, aveau să descopere puterea lui Dumnezeu; privind spre Sion, locuința Sa, aveau să recunoască dragostea Sa părintească.
Răspunde
Unde în viața sau comunitatea ta a transformat Dumnezeu recent dezbinarea în pace neașteptată? Cum ar putea adevărul că unitatea autentică izvorăște din închinarea adusă lui Dumnezeu să remodeleze modul în care urmărești armonia cu alții? În ce moduri practice poți 'ridica mâinile' în locurile obișnuite unde stai de veghe în fiecare zi?
Roagă-te
Părinte milostiv, Îți mulțumim pentru darul concordei între copiii Tăi și pentru preoții și leviții din vechime care au modelat lauda neîncetată. Învață-ne să prețuim unitatea care începe în Hristos și se răspândește ca untdelemnul înmiresmat și roua răcoritoare. Ferește-ne de religia deșartă și trezește-ne să binecuvântăm numele Tău cu inimi sincere. Fie ca binecuvântarea Ta să curgă din Sion la fiecare casă care umblă în frica de Domnul. În numele lui Isus ne rugăm, Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →