Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 95-96 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la Psalmii 95 și 96 ne atrage în inima închinării de Sabat și chemarea la laudă bucuroasă. Cu profunzimea sa caracteristică, Calvin arată cum acești psalmi cheamă poporul lui Dumnezeu la mulțumire publică și supunere umilă înaintea marelui Împărat. Reflecțiile sale ne amintesc că adevărata închinare izvorăște din recunoașterea suveranității lui Dumnezeu peste toată creația și a grijii sale tandre pentru turma sa. Pe măsură ce ascultăm vocea lui Calvin astăzi, fie ca inimile noastre să fie trezite să se apropie de Domnul cu reverență și bucurie, lăsând deoparte orice distragere pentru a-l onora pe cel care singur este vrednic.
Citește
Te invităm acum să citești Psalmii 95 și 96 încet și cu rugăciune. Lasă cuvintele antice ale chemării de a cânta, de a te închina și de a auzi glasul lui Dumnezeu să te învăluie. Observă contrastul dintre închinarea bucuroasă și avertizarea împotriva împietririi inimii. Pe măsură ce citești, pregătește-ți duhul să primească atât chemarea la laudă, cât și amintirea sobră a răzvrătirii lui Israel în pustiu.
Studiu
Studiază
Calvin își deschide comentariul la Psalmul 95 abordând chemarea de a se bucura înaintea lui Iehova.
1. Veniți, să ne bucurăm înaintea lui Iehova. Acest psalm este potrivit pentru Sabat, când știm că adunările religioase erau convocate mai ales pentru închinarea adusă lui Dumnezeu. Nu pe unii dintre cei evlavioși îi îndeamnă să celebreze laudele divine în particular; el poruncește ca acestea să fie aduse în adunarea publică. Prin aceasta a arătat că închinarea exterioară adusă lui Dumnezeu consta în principal în jertfa de laudă și nu în ceremonii moarte. Le poruncește să se grăbească; prin aceasta puteau mărturisi promptitudinea lor în acest serviciu. Căci cuvântul ebraic qdm, kadam, din versetul al doilea, pe care l-am redat prin să venim înainte etc., înseamnă a se grăbi. Îi cheamă să alerge în prezența lui Dumnezeu; și o asemenea îndemnare era necesară, ținând cont cât de înapoiați suntem în mod natural când suntem chemați de Dumnezeu la exercițiul mulțumirii. Această acuzare indirectă de lene în exercițiu, psalmistul a văzut-o necesară să o aducă împotriva poporului antic al lui Dumnezeu; și ar trebui să fim conștienți că există tot atâta nevoie de un stimulent și în cazul nostru, fiindcă inimile noastre sunt pline de o ingratitudine similară. Chemându-i să vină înaintea feței lui Dumnezeu, folosește un limbaj care era de asemenea potrivit pentru a spori ardoarea închinătorilor; nimic nefiind mai plăcut decât a oferi în prezența lui Dumnezeu o jertfă pe care el declară că o va primi. El spune practic astfel, pentru a-i împiedica să creadă că serviciul este zadarnic, că Dumnezeu era prezent ca să-l vadă. Am arătat în altă parte în ce sens era Dumnezeu prezent în sanctuar.Calvin se îndreaptă apoi spre îndemnul de a se închina și a se pleca înaintea Domnului, Făcătorul nostru.
6. Veniți, să ne închinăm Acum, când psalmistul îndeamnă poporul ales al lui Dumnezeu la recunoștință pentru preeminența printre națiuni pe care i-o conferise prin exercitarea favorii sale libere, limbajul său devine mai vehement. Dumnezeu ne oferă temeiuri ample de laudă când ne înzestrează cu distincție spirituală și ne ridică la o preeminență deasupra restului omenirii care nu se bazează pe niciun merit al nostru. În trei termeni succesivi exprimă unica datorie care revine copiilor lui Avraam, aceea a unei devotări depline a lor înșiși lui Dumnezeu. Închinarea adusă lui Dumnezeu, despre care vorbește aici psalmistul, este cu siguranță o chestiune de o asemenea importanță încât cere toată puterea noastră; dar trebuie să observăm că el se oprește în mod deosebit asupra unui punct, favoarea părintească a lui Dumnezeu, evidențiată în adoptarea exclusivă a posterității lui Avraam spre speranța vieții veșnice. Trebuie de asemenea să observăm că se face mențiune nu doar de recunoștința interioară, ci de necesitatea unei mărturisiri exterioare a evlaviei. Cei trei termeni folosiți implică faptul că, pentru a-și împlini datoria cum se cuvine, poporul Domnului trebuie să se prezinte ca jertfă înaintea lui în mod public, cu îngenunchere și alte semne de devotament. Fața Domnului este o expresie ce trebuie înțeleasă în sensul la care m-am referit mai sus — ca poporul să se prosterneze înaintea Chivotului Legământului, căci referința este la modul de închinare sub Lege. Această observație, totuși, trebuie luată cu o singură rezervă, anume că închinătorii trebuiau să-și ridice ochii spre cer și să slujească lui Dumnezeu într-un mod spiritual. [47]Despre avertizarea împotriva împietririi inimii, Calvin comentează pe larg.
8. Nu vă împietriți inima, ca la Meriba Psalmistul, după ce a lăudat și a recomandat bunătatea lui Dumnezeu, Păstorul lor, profită de ocazie, fiindcă erau îndărătnici și neascultători, să le amintească de datoria lor, ca turmă a lui, aceea de a da o supunere docilă și blândă; și, pentru a le impresiona mai mult mințile, le reproșează încăpățânarea părinților lor. Termenul mryvh, Meriba, poate fi folosit în mod apelativ pentru a însemna ceartă sau conflict; dar deoarece psalmistul se referă evident la istoria cuprinsă în Exod 17:2-7, [58] am preferat să-l înțeleg ca referindu-se la loc — și la fel msh, Mása. [59] În a doua propoziție, totuși, locul unde a avut loc ispita poate fi considerat suficient descris prin termenul pustiu, și dacă cineva ar citi, după ziua ispitirii (în loc de Mása) în pustiu, nu poate fi nicio obiecție. Unii ar vrea ca Mása și Meriba să fie două locuri distincte, dar nu văd niciun temei să cred așa; și, într-o chestiune de atât de mică importanță, nu ar trebui să fim prea exigenți sau curioși. El se extinde în mai multe expresii asupra împietririi inimii arătate de popor și, pentru a produce un efect mai mare, îl introduce pe Dumnezeu însuși vorbind. [60] Prin împietrirea inimii, el înțelege fără îndoială orice fel de dispreț arătat față de Cuvântul lui Dumnezeu, deși există multe feluri diferite de acesta. Găsim că atunci când este proclamat, este auzit de unii într-un mod rece și disprețuitor; că unii îl îndepărtează cu fastidiozitate după ce l-au primit; că alții îl resping cu mândrie; în timp ce din nou există oameni care își varsă deschis mânia împotriva lui cu dispreț și blasfemie. [61] Psalmistul, în singurul termen pe care l-a folosit, îi cuprinde pe toți acești vinovați, pe cei nepăsători — pe cei fastidioși — pe cei care batjocoresc Cuvântul și pe cei care sunt mânați în opoziția lor față de el de frenezie și patimă. Înainte ca inima să poată fi judecată moale și docilă la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu, este necesar să-l primim cu reverență și cu o dispoziție de a-l asculta. Dacă nu poartă nicio autoritate și greutate cu el, arătăm că îl considerăm pe el nu mai mult decât un simplu om ca noi; și aici stă împietrirea inimilor noastre, oricare ar fi cauza ei, fie pur și simplu nepăsarea, fie mândria, fie răzvrătirea. El a ales intenționat termenul odios folosit aici, pentru a ne face să știm ce lucru execrabil este disprețul față de Cuvântul lui Dumnezeu; așa cum, în Lege, adulterul este folosit pentru a denota toate felurile de desfrânare și necurăție, iar uciderea toate felurile de violență, și vătămare, ură și dușmănii. În consecință, omul care pur și simplu tratează Cuvântul lui Dumnezeu cu neglijență și nu reușește să-l asculte, se spune aici că are o inimă tare și pietroasă, deși s-ar putea să nu fie un disprețuitor deschis. Încercarea pe care papistașii au făcut-o de a întemeia pe acest pasaj doctrina lor favorită a libertății voinței este ridicolă. Trebuie să observăm, în primul rând, că toate inimile oamenilor sunt în mod natural tari și pietroase; căci Scriptura nu vorbește despre aceasta ca despre o boală proprie doar unora, ci caracteristică în general a întregii omeniri, (Ezechiel 36:26.) Este o perversitate înnăscută; totuși este voluntară; nu suntem insensibili în același mod în care sunt pietrele, [62] și omul care nu se va lăsa condus de Cuvântul lui Dumnezeu își face inima, care era deja tare, și mai tare, și este convins în ceea ce privește propriul său simț și sentiment de încăpățânare. Consecința nu rezultă nicidecum din aceasta, că moliciunea inimii — o inimă flexibilă indiferent în ambele direcții, este la comanda noastră. [63] Voința omului, prin corupția naturală, este în întregime îndreptată spre rău; sau, ca să vorbim mai propriu, este purtată cu capul înainte spre săvârșirea lui. Și totuși, fiecare om care nu ascultă de Dumnezeu în aceasta se împietrește pe sine; căci vina greșelii sale revine numai lui însuși.
Considerați
Reflectează
Calvin explorează aspectul condițional al auzirii glasului lui Dumnezeu astăzi.
Astăzi, dacă veți auzi glasul lui [51] Potrivit exegeților evrei, aceasta este o propoziție condițională legată de propoziția precedentă; prin care interpretare psalmistul trebuie considerat ca avertizând poporul că nu vor păstra posesia privilegiului și distincției lor decât atât timp cât vor continua să asculte de Dumnezeu. [52] Versiunea greacă o leagă de versetul care urmează — astăzi, dacă veți auzi glasul lui, nu vă împietriți inimile, și se citește bine în această legătură. Dacă adoptăm distribuția exegeților evrei, psalmistul pare să spună că posteritatea lui Avraam era turma mâinii lui Dumnezeu, întrucât el pusese Legea sa în mijlocul lor, care era, ca să zicem așa, cârja sa, și se arătase astfel a fi păstorul lor. Particula ebraică 'm, im, care a fost redată prin dacă, ar fi în acel caz mai degrabă explicativă decât condițională, și ar putea fi redată prin când, [53] cuvintele indicând că marea distincție dintre evrei și națiunile înconjurătoare consta în faptul că Dumnezeu își îndreptase glasul spre cei dintâi, așa cum se observă frecvent că nu făcuse pentru cei din urmă, (Psalmul 147:20; Deuteronom 4:6, 7.) Moise declarase că aceasta constituie temeiul superiorității lor față de alte popoare, spunând: „Ce neam este acela sub cer care să aibă dumnezeii săi atât de aproape de el?” Scriitorii inspirați împrumută frecvent de la Moise, după cum se știe bine, și psalmistul, prin expresia astăzi, arată cât de accentuat evreii, auzind glasul lui Dumnezeu, erau poporul său, căci dovada nu era departe, consta în ceva care era prezent și înaintea ochilor lor. Îi îndeamnă să-l recunoască pe Dumnezeu ca păstorul lor, întrucât au auzit glasul lui; și a fost un exemplu al harului său singular faptul că li se adresase într-un mod atât de condescendent și familiar. Unii iau adverbul ca fiind unul de îndemn și citesc, Aș vrea ca ei să audă glasul meu, dar aceasta face violență cuvintelor. Pasajul se citește bine luat în celălalt sens pe care i l-am atribuit. Deoarece aveau o ocazie constantă de a auzi glasul lui Dumnezeu — deoarece nu le-a dat doar o dovadă a grijii pe care o avea față de ei ca păstor, sau o dovadă anuală a acesteia, ci o exemplificare continuă a ei, nu putea exista nicio îndoială că evreii au fost aleși să fie turma lui.
Răspunde
1. Unde în viața ta simți nevoia unei promptitudini mai mari în a răspunde chemării lui Dumnezeu la laudă?
2. Cum ar putea amintirea grijii părintești a lui Dumnezeu ca Păstor să-ți modeleze închinarea zilnică?
3. În ce feluri ai putea să te păzești de împietrirea subtilă a inimii împotriva căreia Calvin avertizează atât de stăruitor?
Roagă-te
Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai făcut marea și ai întocmit uscatul, dă-ne har să venim astăzi înaintea Ta cu mulțumire bucuroasă și să ne plecăm în închinare ca oile mâinii Tale. Păstrează inimile noastre moi prin Duhul Tău, ca să nu le împietrim ca în pustie, ci să auzim și să ascultăm glasul Tău. Stabilește-ne în odihna legământului asigurat prin Hristos, ca lauda noastră să fie din toată inima și plăcută înaintea Ta. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →