← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Ioan

Ioan 1 — cu Comentariul Catolic al lui Haydock

Ioan 1Comentariul Bibliei Haydock20 min
Deschidere
În lumina liniștită a rugăciunii de dimineață, ne întoarcem la textul sacru al Evangheliei după Ioan, călăuziți de înțelepciunea venerabilă a Comentariului Catolic al lui Haydock. Această comoară adună înțelepciunea Părinților și a interpreților credincioși pentru a lumina tainele Cuvântului întrupat. Pe măsură ce intrăm în această lecție zilnică, Duhul Sfânt să ne pregătească inimile pentru a primi adevărurile veșnice proclamate din primul capitol, atrăgându-ne mai adânc în viața Bisericii și în dragostea lui Hristos Domnul nostru.
Citește

Citire

Cu reverență și atenție, deschide Biblia la primul capitol al Evangheliei după Sfântul Ioan. Citește cuvintele sacre încet, lăsând prologul să se desfășoare înaintea ta. Lasă textul inspirat să vorbească despre Cuvântul veșnic, lumina care strălucește în întuneric și mărturia lui Ioan Botezătorul. Fă o pauză după fiecare verset pentru a savura taina, invitându-L pe Domnul să-ți lumineze mintea și să-ți aprindă inima cu prezența Sa dumnezeiască.
Studiu
Haydock începe prin a prezenta identitatea și chemarea evanghelistului. La început era Cuvântul:[1] sau mai degrabă, Cuvântul era la început. Cuvântul veșnic, înțelepciunea necreată, a doua Persoană a Preasfintei Treimi, singurul Fiu născut al Tatălui, așa cum este numit aici (v. 14.), de aceeași fire și substanță și același Dumnezeu cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Acest Cuvânt a fost pururea; astfel încât nu a fost niciodată adevărat să se spună că El nu a fost, așa cum au hulit arienii. Acest Cuvânt era la început. Unii, prin început, înțeleg pe Tatăl Însuși, în care El a fost pururea. Alții dau acest sens simplu și evident, că Cuvântul, sau Fiul lui Dumnezeu, era când toate celelalte lucruri au început să aibă ființă; El nu a început niciodată, ci a fost din veșnicie. --- Și Cuvântul era la Dumnezeu; adică era cu Tatăl; și, după cum se spune (v. 18), în sânul Tatălui; ceea ce implică faptul că El este într-adevăr o persoană distinctă, dar de aceeași fire și substanță cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Aceasta se repetă din nou în al doilea verset, deoarece repetițiile sunt foarte frecvente la Sfântul Ioan. --- Și Cuvântul era Dumnezeu. Aceasta este fără îndoială construcția; unde, după literă, citim: și Dumnezeu era Cuvântul. (Witham) --- Greaca pentru Cuvânt este Logos, care înseamnă nu numai cuvântul exterior, ci și cuvântul interior sau gândul; și în acest din urmă sens este luat aici. (Bible de Vence) --- Philo Iudeul, în epoca apostolică, folosește cuvântul Logos, p. 823, pentru a personifica înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Logos estin eikon Theou di ou sumpas o Kosmos edemiourgeito. Printr-o metonimie similară, Iisus Hristos este numit calea, adevărul, viața, învierea. --- Și Cuvântul era Dumnezeu. Aici veșnicia și divinitatea celei de-a doua Persoane sunt stabilite incontestabil; sau trebuie să spunem că limbajul nu mai are un sens fix și că este imposibil să se stabilească vreun punct din cuvintele Scripturii. (Haydock) Comentariul examinează apoi Cuvântul veșnic și atributele Sale dumnezeiești. Et Deus erat Verbum, kai theos en o logos. Logos era un cuvânt foarte potrivit pentru a da tuturor celor ce vor crede o noțiune dreaptă despre Mesia și despre adevăratul Fiu al lui Dumnezeu. Logos, după Sfântul Ieronim (Ep. ad Paulinum. tom. iv. part 2, p. 570. Ed. Ben.), înseamnă lucruri diverse; ca înțelepciunea Tatălui, cuvântul Sau interior sau concepția; și, ca să zicem așa, chipul expres al Dumnezeului nevăzut. Aici nu este luat pentru vreun atribut sau perfecțiune dumnezeiască absolută; ci pentru Fiul dumnezeiesc, sau a doua Persoană, ca fiind cu adevărat distinct de celelalte două Persoane dumnezeiești. Și că prin Logos trebuia să se înțeleagă pe Acela care era cu adevărat Dumnezeu, Făcătorul și Creatorul tuturor lucrurilor; evreii puteau înțelege ușor, prin ceea ce citeau și auzeau frecvent în Parafrza Caldeică sau Targumul lui Ionatan, care le era citit în vremea Mântuitorului nostru, Hristos, și în vremea când Sfântul Ioan a scris evanghelia sa. În această Parafrză erau obișnuiți să audă că cuvântul ebraic Memreth, căruia îi corespundea în greacă Logos, era pus pentru Acela care era Dumnezeu: ca Isaia xlv. 12, Eu am făcut pământul; în acest Targum, Eu, prin cuvântul Meu, am făcut pământul: Isaia xlviii. 13, Mâna Mea a întemeiat și pământul; în această Parafrză, prin cuvântul Meu am întemeiat pământul: Facere iii. 8, Au auzit glasul Domnului Dumnezeu; în Parafrză, glasul cuvântului lui Dumnezeu. Vezi Walton, prolog. xii, num. 18, p. 86.; Maldonatus pe acest loc; Petavius, lib. vi. de Trin. chap. 1.; Dr. Pearson pe Crez, p. 11.; nota Dr. Hammond pe Sfântul Luca, chap. i, p. 203, &c. Totuși, Sfântul Ioan ne arată că a înțeles pe Acela care era adevăratul Dumnezeu, spunându-ne că lumea și tot ce a fost făcut a fost făcut prin acest cuvânt sau Logos; că în acest cuvânt era viață; că El era în lume și era lumina lumii; că avea slavă, ca slava singurului născut din Tatăl, &c.
Considerați

Considerare

Haydock reflectează mai departe asupra contextului istoric și scopului Evangheliei. Sfântul Ioan, evanghelistul, originar din Betsaida, în Galileea, era fiul lui Zebedeu și al Salomeei. Era de meserie pescar. Domnul nostru le-a dat lui Ioan și lui Iacov, fratele său, porecla de Boanerghes, sau fiii tunetului; cel mai probabil pentru zelul lor mare și pentru cererea lor de a chema foc din cer ca să distrugă cetatea samaritenilor, care au refuzat să-L primească pe Învățătorul lor. Se presupune că Sfântul Ioan a fost chemat la apostolat mai tânăr decât oricare dintre ceilalți apostoli, neavând mai mult de douăzeci și cinci sau douăzeci și șase de ani. Părinții învață că el nu s-a căsătorit niciodată. Domnul nostru a avut pentru el o considerație deosebită, dovada cea mai clară fiind încredințarea Maicii Sale fecioare în grija sa în clipa morții Sale pe cruce. El este singurul dintre apostoli care nu L-a părăsit pe dumnezeiescul Său Învățător în patima și moartea Sa. În timpul domniei lui Domițian, a fost dus la Roma și aruncat într-un cazan cu ulei clocotit, din care a ieșit nevătămat. Ulterior a fost exilat pe insula Patmos, unde a scris cartea Apocalipsei; și, după unii, Evanghelia sa. Tota antiquitas in eo abunde consentit, quod Domitianus exilii Joannis auctor fuerit. (Lampe. Proleg. lib. i. cap. 4.) --- În evanghelia sa, Sfântul Ioan omite foarte multe fapte și împrejurări principale menționate de ceilalți trei evangheliști, presupunând că cititorii săi sunt suficient instruiți în punctele pe care tăcerea sa le aproba. Este universal recunoscut că Sfântul Ioan a văzut și a aprobat celelalte trei evanghelii. (St. Hier. [Sf. Ieronim], de vir. illust. Eusebius, lib. iii, chap. 24.) --- Sfântul Luca, spune un autor învățat, pare să fi avut mai multă învățătură decât oricare alt evanghelist, iar limba sa este mai variată, bogată și pură. Această superioritate de stil se poate datora șederii sale mai îndelungate în Grecia și cunoașterii mai mari cu neamuri de bună educație. --- Sfântul Dionisie din Alexandria a găsit în evanghelia Sfântului Ioan eleganță și precizie a limbii, nu numai în alegerea și aranjarea expresiilor, ci și în modul său de raționare și construcție. Găsim aici, spune acest sfânt, nimic barbar și nepotrivit, nimic chiar josnic și vulgar; astfel încât Dumnezeu nu numai că pare să-i fi dat lumină și cunoștință, ci și mijloacele de a-și îmbrăca bine concepțiile. (Dion. Alex. [Dionisie din Alexandria] apud Euseb. lib. vii, chap. 25.) --- Criticii noștri nu se alătură Sfântului Dionisie. Ei consideră în general că Sfântul Ioan, în privința limbii, este cel mai puțin corect dintre scriitorii Noului Testament. Stilul său arată o mare lipsă a acelor avantaje care rezultă dintr-o educație învățată: dar acest defect este compensat din plin de simplitatea fără egal cu care exprimă adevărurile cele mai sublime, de luminile supranaturale, de adâncimea tainelor, de superexcelența materiei, de soliditatea gândurilor sale și de importanța instrucțiunilor sale. Duhul Sfânt, care l-a ales și l-a umplut de înțelepciune revărsată, este mult deasupra filozofiei omenești și a artei retoricii. El posedă, într-un grad suveran, talentul de a aduce lumină și convingere minții și căldură inimii. El instruiește, convinge și înduplecă fără ajutorul artei sau al elocvenței. --- Sfântul Ioan este comparat în mod potrivit cu vulturul, deoarece în primul său zbor se înalță deasupra tuturor obiectelor sublunare și nu se oprește până nu întâlnește tronul Celui Atotputernic. Este atât de sentențios, spune Sfântul Ambrozie, încât ne dă tot atâtea taine câte cuvinte. (De Sacram. lib. iii, chap. 2) --- Din Patmos sfântul nostru s-a întors la Efes, unde a murit. (Euseb. lib. iii. hist. eccles.) --- Se spune că evanghelia originală a fost păstrată în biserica din Efes până în secolul al șaptelea, cel puțin până în al patrulea; căci Sfântul Petru din Alexandria o citează. Vezi Chron. Alex. și fragment manuscris. de paschate apud Petav. et Usher. --- Pe lângă evanghelie, avem de la Sfântul Ioan trei epistole și Cartea Apocalipsei; și deși alte producții au fost atribuite lumii sub numele evanghelistului nostru, Biserica Catolică aprobă doar pe cele specificate mai sus. Părinții antici i-au dat numele de Teolog: un titlu pe care evanghelia sa, și în special primul capitol, îl merită. Policrat, episcop de Efes, ne spune că Sfântul Ioan purta pe frunte o placă de aur, ca preot al lui Iisus Hristos, pentru a onora preoția noii legi, în imitație a marilor preoți ai evreilor. (Polycr. apud Euseb. liv. v, chap. 24.) --- Această evanghelie a fost scrisă în greacă, spre sfârșitul primului secol de la nașterea lui Hristos, la cererea episcopilor Asiei Mici, împotriva cerintienilor și a ebioniților și a acelor eretici sau anticriști, cum îi numește Sfântul Ioan (1 Ioan iv. 3.), care pretindeau că Iisus era un om obișnuit, care nu a avut ființă sau existență înainte de a se naște din Iosif și Maria. Blasfemiile acestor eretici au avut diverși susținători în primele trei secole, ca Carpocrate, Artemon, cei doi Teodot, Pavel din Samosata, Sabeliu și alții; despre care vezi Sfântul Irineu, Sfântul Epifanie, Sfântul Augustin, &c. Lor le-au urmat, la începutul secolului al patrulea, Arie din Alexandria și diferitele ramuri ale sectei ariene blasfematoare. Ei au admis că Iisus Hristos a avut o ființă înainte de a se naște din Maria; că a fost făcut și creat înaintea tuturor celorlalte creaturi și a fost mai desăvârșit decât oricare dintre ele; dar totuși că nu era mai mult decât o creatură: că a avut un început și că a fost un timp când El nu a fost: că nu era propriu-zis Dumnezeu sau Dumnezeu, nu același Dumnezeu și nu avea aceeași substanță și fire cu Tatăl veșnic și Creatorul tuturor lucrurilor. Această erezie a fost condamnată de Biserică în primul Sinod Ecumenic, la Niceea, în anul 325. --- După arieni s-au ridicat macedonenii, care au negat divinitatea Duhului Sfânt; și apoi nestorienii, eutihienii, &c. În fiecare veac mândria și ignoranța au produs unele erezii; căci, după cum spune Apostolul (1 Corinteni xi. 19.), trebuie să fie erezii. Spre începutul secolului al șaisprezecelea Luther, Zwingli, Calvin, &c. s-au ridicat ca reformatori, chiar ai acelei credințe generale și catolice pe care au găsit-o pretutindeni învățată și crezută în toate Bisericile creștine. Luther recunoaște că era atunci singur, singurul din comuniunea sa (dacă se poate numi așa); totuși niciunul dintre aceștia nu a pus la îndoială tainele Treimii sau ale Întrupării. --- Dar nu mulți ani după, a venit secta blasfematoare a socinienilor, numită astfel după Lelius și Faustus Socini. Aceștia și urmașii lor au reînnoit erorile condamnate ale arienilor. Nu găsim aproape nimic nou în sistemele acestor oameni, care ar vrea să treacă drept cineva, ca Teoda, Faptele v. 36.; sau care, ca Simon, magul și primul eretic, ar vrea să fie priviți ca oameni mari și mari minți, îndrăznind să fie liberi-cugetători și astfel hulitori îndrăzneți. --- Pentru a face dreptate lui Calvin, el nu a considerat că acești socinieni sunt potriviți să trăiască în vreo societate creștină: și de aceea l-a făcut pe Mihail Servet ars de viu la Geneva, în anul 1553; și pe Valentinus Gentilis, unul din aceeași sectă, a fost decapitat la Berna, în anul 1565. Trebuie să spun că pare mai ușor să scuz zelul cald și ascuțit al lui Calvin și al fraților săi elvețieni în persecutarea până la moarte a acestor socinieni cu sabie și torță, decât să arăt cu ce dreptate și echitate acești oameni puteau fi puși la moarte, care au urmat același principiu și singura regulă a credinței; adică Scripturile explicate de rațiunea privată a fiecărui om sau de spiritul privat; pe care reformatorii pretinși, toți, o susțin cu aceeași căldură ca oricând, până în ziua de azi. --- Ereticii din toate veacurile au răstălmăcit sensul Scripturilor pentru a le face să pară că favorizează erorile lor: și din ceea ce vedem întâmplându-se atât de frecvent, nu este greu pentru oameni care au doar o parte moderată de minte și sofism, prin fanteziile lor licențioase și expunerile arbitrare, să întoarcă, schimbe și pervertească textele Scripturii și să transforme aproape orice în orice, spune Dr. Hammond, pe al doilea capitol al Apocalipsei Sfântului Ioan. Dar nu trebuie să mă tem să spun că aceasta nu a apărut niciodată atât de vizibil ca în ultimii două sute de ani; adevărul căruia nimeni nu poate îndoi, cine citește Istoria Variațiilor, scrisă de învățatul episcop de Meaux. --- Acești reformatori târzii par să facă o mare parte din religia lor constând în citirea sau cel puțin în a avea Biblia în limba lor maternă. Numărul traducerilor în limbile vulgare, cu multe diferențe considerabile, este ciudat de înmulțit. Fiecare pretinde cu îndrăzneală dreptul de a le explica după judecata sa privată sau spiritul său privat. Și care este consecința acestui lucru; decât că, pe măsură ce judecățile oamenilor și interpretările lor private sunt diferite, tot așa, în mare măsură, sunt articolele crezului și credinței lor? --- Scripturile, în care sunt cuprinse tainele revelate ale credinței dumnezeiești, sunt, fără îndoială, cele mai excelente dintre toate scrierile: aceste volume diverse, scrise de oameni inspirați de Dumnezeu, nu conțineau cuvintele oamenilor, ci cuvântul lui Dumnezeu, care poate mântui sufletele noastre: (1 Tesaloniceni ii. 13. și Iacov i. 21.) dar atunci ele trebuie citite, chiar și de învățați, cu duhul smereniei; cu teama de a greși sensul adevărat, așa cum au făcut atâția; cu o supunere cuvenită Bisericii Catolice, pe care Hristos Însuși ne-a poruncit să o ascultăm și să o ascultăm. Aceasta am putea învăța din Scriptura însăși. Apostolul le-a spus corintenilor că chiar în acele zile erau mulți care corupeau și adultereau cuvântul lui Dumnezeu. (2 Corinteni ii. 17.) Sfântul Petru ne dă această avertizare: că în Epistolele Sfântului Pavel sunt unele lucruri greu de înțeles, pe care cei neînvățați și nestatornici le răstălmăcesc, ca și celelalte Scripturi, spre propria lor pierzare. --- A fost doar pentru a preveni și remedia acest abuz al celei mai bune cărți, că s-a considerat necesar să se interzică ignoranților să citească Scripturile în limbile vulgare, fără sfatul și permisiunea păstorilor și îndrumătorilor lor spirituali, pe care Hristos i-a rânduit să conducă Biserica Sa. (Faptele xx. 28.) Universitatea învățată din Paris, 1525, în acea vreme și în acele împrejurări, a considerat necesară interzicerea respectivă: și oricine a avut discuții cu persoane de religii și convingeri diferite în regatul nostru, în special cu anabaptiști, quakeri și cei care pretind că explică Scripturile, fie prin rațiunea privată, fie prin spiritul privat, va fi, sunt convins, pe deplin convins că motivele juste ale interzicerii respective subzistă și astăzi. Oamenii și femeile ignoranți întorc textele Scripturii la erorile sectelor lor private și le răstălmăcesc spre propria lor pierzare; așa cum cele mai bune remedii se dovedesc pernicioase și fatale pentru cei care nu le cunosc virtuțile, nici cum să le folosească și să le aplice. --- Ei ar putea învăța din Faptele Apostolilor (Cap. xv.) că de îndată ce s-a ridicat o îndoială și o dispută, dacă neamurile convertite de apostoli erau obligate să observe vreuna dintre ceremoniile legii lui Moise, această primă controversă despre religie nu a fost decisă de judecata privată sau de spiritul privat, chiar al acelor predicatori apostolici, ci de o adunare sau un sinod al apostolilor și episcopilor, ținut la Ierusalim; după cum reiese din scrisoarea sinodului trimisă creștinilor din Antiohia. 'A părut bine Duhului Sfânt și nouă', &c. nouă, cărora Hristos a promis să ne conducă prin Duhul adevărului; cu care ne-a asigurat că va rămâne până la sfârșitul lumii. --- Aceeași metodă, după cum este evident din analele istoriei Bisericii, a fost practicată până în vremea noastră și va fi până la sfârșitul lumii. Este regula întemeiată pe porunca și promisiunile lui Hristos, când a întemeiat și a stabilit Biserica creștină. Toate disputele despre sensul Scripturilor și despre punctele credinței creștine au fost întotdeauna decise de urmașii Sfântului Petru și ai celorlalți apostoli; chiar de sinoadele ecumenice, când s-a considerat necesar: și cei care, ca Arie, au refuzat cu obstinație să-și supună judecata privată celei a Bisericii Catolice, au fost întotdeauna condamnați, excomunicați și tăiați din comuniunea Bisericii lui Hristos. --- Nici această regulă și această supunere nu trebuie înțelese doar despre cei ignoranți și neînvățați, ci și despre oamenii desăvârșiți în tot felul de învățătură. Ignoranții cad în erori din lipsă de cunoștințe, iar învățații sunt de multe ori orbiți de mândria și de încrederea în sine. Tainele sublime și profunde, cum ar fi Treimea, Întruparea Fiului veșnic al lui Dumnezeu, modul prezenței lui Hristos în sfânta taină, sunt cu siguranță peste puterea rațiunii și capacității slabe a omului; cu atât mai puțin sunt ele obiectul simțurilor noastre, care sunt atât de des înșelate. Fiecare cititor al volumelor sacre, care pretinde a fi un judecător competent al sensului și al adevărurilor revelate în ele, să reflecteze la cuvintele pe care le găsește în Isaia: (Cap. lv. 8, 9) 'Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre; nici căile Mele nu sunt căile voastre, zice Domnul. Căci, după cum cerurile sunt înălțate deasupra pământului, tot așa căile Mele sunt înălțate deasupra căilor voastre și gândurile Mele deasupra gândurilor voastre.' Cum atunci va pretinde cineva, prin rațiunea sa privată, să judece, să cunoască, să demonstreze ce este posibil sau imposibil puterii incomprehensibile a lui Dumnezeu? --- Un socinian încrezut, plin de opinia pe care o are despre propria sa minte și cunoștință, ne va spune cu îndrăzneală că a spune sau a crede că trei persoane distincte sunt unul și același Dumnezeu este o contradicție manifestă. Trebuie să-l credem? Sau Biserica Catolică creștină, în toate veacurile? Adică împotriva celei mai mari autorități de pe pământ: fie că considerăm Biserica ca fiind cea mai ilustru societate și trup de oameni; fie că considerăm aceeași Biserică ca fiind sub protecția lui Hristos și a promisiunilor Sale dumnezeiești, de a le învăța tot adevărul până la sfârșitul lumii. În afară de aceasta, experiența însăși ar trebui să-l facă pe socinianul respectiv să se îndoiască de propria sa judecată în privința unei asemenea contradicții pretinse, când află că cele mai strălucite minți și cei mai subtili filozofi, după tot studiul și căutarea lor a cauzelor și efectelor naturale, timp de atâtea sute de ani, prin lumina rațiunii lor nu au putut niciodată explica cele mai comune și evidente lucruri din natură, cum ar fi părțile materiei și extensia, mișcarea locală și producerea nenumăratelor vegetale și animale, pe care le vedem întâmplându-se, dar nu știm cum. Vezi autorul unui scurt răspuns la răposatul Dr. Clark și Mr. Whiston, despre divinitatea Fiului lui Dumnezeu și a Duhului Sfânt. An. 1729. --- Ultimii scriitori printre reformatorii pretinși nu ezită să ne spună că ceea ce Biserica și sinoadele sale au declarat, în privința prezenței reale a lui Hristos în sfânta taină, este contrazis de toate simțurile noastre; ca și cum simțurile noastre, care sunt atât de des înșelate, ar fi judecătorii supremi și unici ai unor asemenea taine ascunse. Altul ne spune că pentru ca Hristos să fie cu adevărat și real prezent în multe locuri, în zece mii de locuri deodată, este un lucru imposibil în natură și rațiune; și dovada sa demonstrativă este că el știe că este imposibil. Cu această prezumție zadarnică, el merge până la această lungime de îndrăzneală extravagantă și pronunță cu îndrăzneală că, dacă ar găsi o asemenea propoziție în Biblie, ba chiar dacă cu ochii săi ar vedea un om înviind morții și declarând acea propoziție adevărată, el nu ar putea crede; și doar pentru că știe că este imposibil: ceea ce nu este mai mult decât a spune că nu i se pare posibil rațiunii sale slabe. Nu găsesc că el oferă vreo altă dovadă, decât că este contrar simțurilor sale și că Dumnezeu nu poate afirma o contradicție. Și de ce trebuie să luăm asta drept o contradicție, doar pentru că ne spune că știe că este așa? Era cu siguranță cea mai sigură cale pentru el să nu aducă niciun motiv pentru a arăta că este imposibil puterii infinite și incomprehensibile a Celui Atotputernic: această încercare zadarnică nu ar fi făcut decât să dea noi ocazii antagonistului său învățat, autorul Single Combat, să-i expună slăbiciunea chiar mai mult decât a făcut-o. --- Nu poate fiecare unitarian, fiecare arian, fiecare socinian, fiecare latitudinar, fiecare liber-cugetător să ne spună același lucru? Și dacă acesta este un argument suficient, niciunul dintre ei nu poate fi condamnat de erezie sau eroare. Calvin nu l-ar putea niciodată reduce la tăcere pe Servet (decât dacă ar fi aprinzând torțe în jurul lui), dacă acesta ar spune doar: Știu că trei persoane distincte nu pot fi unul și același Dumnezeu. Este o contradicție și Dumnezeu nu poate afirma o contradicție. Știu că Fiul nu poate fi același Dumnezeu cu Tatăl. Este o contradicție și deci imposibil. Astfel încât, deși găsesc texte clare în Scripturi că trei dau mărturie în cer, Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt: și aceștia trei sunt una; deși Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne spune că El și Tatăl sunt una, sau un singur lucru; ba chiar dacă aș vedea cu ochii mei oameni înviind morții pentru a confirma aceste taine (așa cum sunt consemnate că au făcut mulți) și declarându-le adevăruri divine revelate, nu le pot crede, pentru că știu că sunt false, că sunt prostii, că sunt contradicții ale rațiunii și naturii. La fel ne poate spune și liber-cugetătorul, cu pelagienii, despre existența păcatului originar, că toți oamenii ar deveni pasibili de moarte veșnică pentru păcatul lui Adam; cu maniheii, că oamenii nu pot avea voință liberă de a face sau de a se abține de la acțiuni păcătoase și totuși Dumnezeu știe din veșnicie, în mod infailibil, ce vor face; cu origenistii, că Dumnezeu, care este bunătatea infinită însăși, nu va pedepsi pe păcătoși veșnic, pentru că au cedat la ceea ce îi îndeamnă înclinațiile firii lor corupte. Ei au același drept să spună întregii creștinătăți că știu că aceste pretinse taine revelate sunt prostii, imposibilități și contradicții. Și judecata privată a fiecărui om, când, cu un aer de încredere, spune: Știu că este așa, trebuie să treacă drept infailibilă; deși nu va auzi de Biserica Catolică fiind infailibilă, sub promisiunile Mântuitorului nostru, Hristos. --- Dar pentru a încheia această prefață, deja mult mai lungă decât am intenționat, rațiunea însăși, precum și experiența pe care o avem despre propria noastră înțelegere slabă, din puținul pe care îl știm chiar despre lucrurile naturale, ar putea păstra orice om gânditor sobru de la o asemenea prezumție extravagantă, mândrie și îndrăzneală încrezută, ca să pretindă a măsura puterea atotputernică și incomprehensibilă a lui Dumnezeu prin capacitatea îngustă și superficială a înțelegerii omenești sau să știe ce este posibil sau imposibil pentru Acela care a făcut toate lucrurile din nimic. În fine, să nu se înalțe înțelegerea omenească împotriva cunoștinței lui Dumnezeu, ci să aducă într-o captivitate și supunere rațională orice gând la ascultarea de Hristos. Să recunoască fiecare cu smerenie, cu marele Sfânt Augustin, a cărui învățătură și capacitate, vorbind cu modestie, nu erau inferioare celor ale oricăruia dintre acești pretendenți îndrăzneți și temerari la cunoștință, că Dumnezeu poate cu siguranță mai mult decât putem înțelege noi. Să reflectăm cu Sfântul Grigore de Nazianz (Orat. xxxvii. p. 597. C.) că dacă nu cunoaștem lucrurile de sub picioarele noastre, nu trebuie să pretindem a sonda tainele profunde ale lui Dumnezeu.[1] --- Și, între timp, să ne rugăm pentru cei care sunt astfel clătinați încoace și încolo cu orice vânt și suflare de doctrine diferite (Efeseni iv. 14.), ca Dumnezeu, din mila Sa infinită, să le lumineze înțelegerea slabă și orbită cu lumina singurei credințe adevărate și să-i aducă la singura turmă a Bisericii Sale Catolice. (Witham)
Răspunde
Cum îmi provoacă Cuvântul veșnic prioritățile mele zilnice? În ce feluri sunt chemat să dau mărturie ca Ioan Botezătorul? Unde ar putea mândria să-mi împiedice acceptarea smerită a tainelor revelate?
Roagă-te

Rugăciune

O, Cuvânt Veșnic, care ai fost la început cu Tatăl și care Te-ai făcut trup ca să locuiești între noi, luminează cu lumina Ta nepieritoare inimile noastre, ca să Te primim cu credință și să devenim copiii Tăi. Prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria și a tuturor sfinților, dă-ne harul de a umbla ca fii ai luminii și de a rămâne în adevărul Tău. Atrage-ne tot mai aproape de Preasfânta Ta Inimă, ca să putem într-o zi privi slava Ta față către față. Amin.

Comentariul Bibliei Haydock · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →