← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Tobit

Tobit 13-14 — bazat pe Toma de Aquino (Summa II-II q.17 speranța + Catena Aurea pe Luca 1)

Tobit 13-14Sfântul Toma de Aquino — Summa Theologiae + Catena Aurea + Comentariu la Sentințe22 min
Deschidere
Tobit își încheie narațiunea cu un cânt de mulțumire și sfat care plasează întreaga poveste în virtutea teologică a speranței. Sfântul Toma învață în Summa Theologiae II-II q.17 că speranța este o mișcare a voinței către un bine viitor care este dificil dar posibil de atins, Dumnezeu Însuși fiind atât obiectul cât și temeiul acelei speranțe. Cântul lui Tobit nu celebrează doar eliberarea trecută; el fixează mintea asupra restaurării promise a Ierusalimului și a templului ca semne ale moștenirii veșnice. Această speranță nu este prezumție, căci se bazează pe fidelitatea divină mai degrabă decât pe puterea umană. Capitolul final extinde aceeași virtute în ordonarea concretă a vieții de familie și anticiparea noului legământ. Prin plasarea acestor capitole alături de Cântările din Luca 1, așa cum face Catena Aurea, Biserica ne invită să auzim aceeași notă de așteptare încrezătoare care a animat atât pe bătrânul Tobit cât și pe preotul Zaharia.
Citește
Citește Tobit 13–14 în Versiunea Publică Catolică. Observă cum capitolul 13 trece de la mulțumirea personală la o viziune profetică a națiunilor care se îndreaptă spre un Ierusalim reînnoit. Observă echilibrul atent între lauda dreptății și milei lui Dumnezeu. În capitolul 14, acordă atenție poruncilor lui Tobit de pe patul de moarte privind înmormântarea soției sale, instruirea copiilor și prezicerea că templul va fi reconstruit, dar apoi distrus din nou. Notează referința explicită la profeți și recomandarea finală a speranței numai în Dumnezeu. Aceste două capitole formează o singură mișcare de la lauda liturgică la testamentul practic, fiecare întărind-o pe cealaltă.
Studiu

Studiază

Sfântul Toma clarifică în II-II q.17 a.1 că speranța teologică tinde spre Dumnezeu ca obiect principal, îmbrățișând în mod secundar bunurile create ordonate spre viziunea beatifică. Cântul lui Tobit exemplifică această mișcare ordonată: restaurarea templului este dorită nu de dragul ei, ci pentru că semnifică prezența statornică a Domnului cu poporul Său. Același articol avertizează că speranța s-ar prăbuși în disperare sau prezumție dacă motivul ei ar înceta să fie omnipotența și mila divină. Tobit evită ambele greșeli prin ancorarea fiecărei așteptări în cuvântul jurat al lui Dumnezeu. II-II q.83 a.3 arată în plus că rugăciunea este un act al virtuții religiei prin care creatura rațională își recunoaște dependența de cauza primă; binecuvântarea extinsă a lui Tobit nu este deci un adaos ornamental, ci însăși expresia speranței în act. Când prevede convertirea națiunilor, el exercită așteptarea sigură care aparține speranței, pe care II-II q.18 a.3 o descrie ca certitudine din partea lucrului sperat, deși nu din partea subiectului. Avertismentul împotriva idolatriei din Tobit 14 primește lumină suplimentară din II-II q.93, unde superstiția este expusă ca o contrafacere a adevăratei religii care caută bunurile divine prin mijloace dezordonate. Insistența lui Tobit ca fiii săi să slujească lui Dumnezeu 'în adevăr' și să evite practicile națiunilor înconjurătoare este astfel o aplicare practică a tratatului despre religie. Catena Aurea pe Luca 1 trasează o paralelă între cântul lui Tobit și Benedictus, notând că ambii bătrâni vorbesc sub impulsul aceluiași Duh care mișcă speranța spre termenul ei eshatologic. În această lumină, moartea lui Tobit devine o imagine a omului drept care moare în așteptarea sigură a învierii, testamentul său final servind ca o instruire în speranță pentru cei care rămân.
Considerați

Consideră

Exemplul lui Tobit invită credinciosul să examineze dacă încercările prezente sunt privite doar ca obstacole sau ca ocazii care intensifică speranța teologică. Deoarece speranța, după cum notează Toma, atinge pe Dumnezeu Însuși, restaurarea oricărui bine temporal trebuie să rămână subordonată acelui scop ultim. Cântul furnizează deci o gramatică pentru rugăciunea liturgică în vremuri de exil, fie personal, fie eclesial. Sfatul lui Tobit către fiii săi arată în plus că speranța se transmite în cadrul gospodăriei prin instruire deliberată și evitarea înlocuitorilor superstițioși. Profeția despre reconstruirea templului și distrugerea lui ulterioară amintește cititorului că niciun sanctuar pământesc nu poate fi obiectul final al speranței; doar Ierusalimul ceresc satisface mișcarea descrisă în II-II q.17. Astfel, capitolele de încheiere ale lui Tobit formează o punte între așteptarea vechiului legământ și împlinirea noului legământ în Hristos.
Răspunde
În ce situație concretă sunt tentat să înlocuiesc speranța teologică fie cu disperare, fie cu prezumție, și cum corectează cântul lui Tobit acea tendință? Cum ar putea recitarea zilnică a Benedictusului, citit în lumina lui Tobit 13, să întărească virtutea speranței în gospodăria mea?
Roagă-te
O, Dumnezeule, a cărui milă și credincioșie strălucesc în cântarea lui Tobit, dă-ne să ne punem toată nădejdea numai în Tine și să ne încredem în făgăduințele Tale neclintite de restaurare. Întărește-ne cu acea așteptare încrezătoare a Ierusalimului ceresc care l-a susținut pe slujitorul Tău în necaz, ca inimile noastre să laude pururea numele Tău cel sfânt. Prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria și a comuniunii sfinților, întărește în noi această virtute a nădejdii. Amin.

Sfântul Toma de Aquino — Summa Theologiae + Catena Aurea + Comentariu la Sentințe · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt redate în engleză de Eterniseed din originalul de domeniu public prin convergență multi-model, verificate independent pentru fidelitate față de sursă și revizuite de un panel cross-provider cu patru modele. Fiecare citat este verificat mecanic ca fiind un substring exact al acelei redări publicate.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →