Eterniseed › Curriculum › Iosua
Ios 15-16 — cu Matthew Henry
Deschidere
Expunerea atentă a lui Matthew Henry asupra cărții Iosua 15–16 ne invită să observăm cum promisiunile antice ale lui Dumnezeu devin părți concrete pentru poporul Său. În aceste capitole, moștenirea sudică a lui Iuda și porțiunea nordică a lui Iosif sunt descrise cu precizie, amintind fiecărei generații că Domnul Își ține cuvântul până la ultima piatră de hotar. Reflecțiile lui Henry subliniază atât credincioșia Dătătorului, cât și responsabilitatea primitorilor. Urmărindu-i comentariile, vedem cum geografia devine teologie și cum fiecare cetate numită poartă o lecție pentru cei ce mai umblă prin credință. Studiul de astăzi ne cheamă deci să primim propria noastră parte cu recunoștință și curaj.
Citește
Citire
Ia Biblia și citește capitolele 15 și 16 din Iosua cu încetineală. Observă enumerarea atentă a hotarelor, cinstea arătată lui Caleb și cetățile care marchează moștenirea lui Iuda. Lasă textul să se așeze în mintea ta înainte de a trece la observațiile lui Henry despre felul în care aceste părți au fost hotărâte și ce descoperă ele despre rânduiala lui Dumnezeu asupra vieților poporului Său.
Studiu
Henry începe prin a explica de ce Iuda și Iosif primesc părțile lor înaintea celorlalte seminții.
Iuda și Iosif erau cei doi fii ai lui Iacov asupra cărora a trecut dreptul de întâi născut pierdut al lui Ruben. Iuda primise stăpânirea legată de el, iar Iosif dubla parte, și de aceea aceste două seminții au fost așezate primele, Iuda în partea de sud a țării Canaanului și Iosif în partea de nord, iar celelalte șapte le-au urmat și au primit sorții lor ca anexe ale acestor două; sorții lui Beniamin, Simeon și Dan erau atașați de Iuda, iar cei ai lui Isahar și Zabulon, Neftali și Așer, de Iosif. Aceste două au fost puse primele să fie îngrijite, se pare, înainte de a exista o măsurare exactă a țării cum găsim mai târziu, cap. 18:9. Este probabil ca părțile cele mai însemnate ale țărilor de nord și de sud, și cele mai apropiate de Ghilgal, cu care poporul era cel mai familiarizat, să fi fost puse primele în două porțiuni, iar sorțul să fi fost aruncat asupra lor între aceste două seminții principale, din care unul era Iosua, iar din cealaltă Caleb, care era primul comisar în acest act de împărțire; și, prin hotărârea acelui sorț, țara de sud, despre care avem socoteală în acest capitol, a căzut lui Iuda, iar cea de nord, despre care avem socoteală în cele două capitole următoare, lui Iosif. Și când s-a făcut aceasta, a urmat o împărțire mai egală (fie în cantitate, fie în calitate) a rămășiței între cele șapte seminții. Și aceasta, probabil, era intenționată în acea regulă generală care a fost dată cu privire la această împărțire (Numeri 33:54), 'celor mai mulți să le dați mai multă moștenire, iar celor mai puțini să le dați mai puțină, și moștenirea fiecăruia să fie acolo unde îi cade sorțul'; adică: 'Vei hotărî două porțiuni mai mari care vor fi determinate prin sorț pentru acele seminții mai numeroase ale lui Iuda și Iosif, iar apoi restul vor fi porțiuni mai mici care vor fi date semințiilor mai puțin numeroase.' Cea dintâi s-a făcut la Ghilgal, cea din urmă la Silo.Henry urmărește apoi hotarele care au definit moștenirea lui Iuda.
În aceste versete avem hotarele sorțului lui Iuda, care, ca și celelalte, se spune că este după familiile lor, adică ținând seama de numărul familiilor lor. Și arată că Iosua și Eleazar, și ceilalți comisari, după ce au dat prin sorț fiecărei seminții partea ei, au subdivizat apoi (probabil tot prin sorț) acele porțiuni mai mari și au dat fiecărei familii moștenirea ei, iar apoi fiecărei case, ceea ce s-ar fi făcut mai bine de către această autoritate supremă și ar fi dat mai puțină nemulțumire decât dacă ar fi fost lăsat pe seama magistraților inferiori ai fiecărei seminții să facă acea împărțire. Hotarele acestei seminții sunt fixate aici pe larg, totuși nu neschimbabil, căci o bună parte din ceea ce se află în aceste hotare a fost mai târziu atribuită sorților lui Simeon și Dan. 1. Hotarul de răsărit era în întregime și numai Marea Sărată, v. 5. Fiecare mare este sărată, dar aceasta avea o sărătură extraordinară și mai mult decât firească, urmarea focului și pucioasei cu care Sodoma și Gomora au fost nimicite în vremea lui Avraam, ale căror ruine zac îngropate în fundul acestei ape moarte, care nici nu s-a mișcat vreodată și nici n-a avut vreo vietate în ea. 2. Hotarul de sud era acela al țării Canaanului în general, cum se va vedea comparând v. 1-4 cu Numeri 34:3-5. Astfel, această seminție puternică și războinică a lui Iuda păzea hotarele întregii țări, pe partea care era spre vechii lor dușmani jurați (deși tații lor doi erau frați gemeni), edomiții. Domnul nostru deci, care a ieșit din Iuda și al cărui este împărăția, va judeca muntele lui Esau, Obadia 21. 3. Hotarul de nord o despărțea de sorțul lui Beniamin. În acesta se pomenește de piatra lui Bohan, un rubenit (v. 6), care probabil a fost un mare căpetenie al acelor oști ale lui Ruben care au trecut Iordanul și a murit în tabăra de la Ghilgal și a fost înmormântat nu departe sub această piatră. Valea lui Acor se află de asemenea pe acest hotar (v. 7), ca să le amintească bărbaților lui Iuda de necazul pe care Ahan, unul din seminția lor, l-a pricinuit adunării lui Israel, ca să nu se înalțe prea mult cu slujbele lor. Această linie de nord atingea îndeaproape Ierusalimul (v. 8), atât de aproape încât includea în sorțul acestei seminții Muntele Sion și Muntele Moria, deși cea mai mare parte a cetății se afla în sorțul lui Beniamin. 4. Hotarul de apus mergea aproape de marea cea mare la început (v. 12), dar mai târziu sorțul seminției lui Dan a luat o bună parte din sorțul lui Iuda pe acea parte; căci sorțul era doar să hotărască între Iuda și Iosif care să aibă nordul și care sudul, și nu să fixeze nemișcat hotarul niciunuia. Moștenirea lui Iuda și-a avut hotarele hotărâte. Deși era o seminție puternică și războinică și avea un mare interes în celelalte seminții, totuși nu trebuie deci lăsată la propria alegere, să-și mărească posesiunile după plăcere, ci trebuie să trăiască astfel încât vecinii să poată trăi alături de ei. Cei puși sus totuși nu trebuie să creadă că sunt puși singuri în mijlocul pământului.Henry examinează apoi darea specială făcută lui Caleb înăuntrul sorțului lui Iuda.
I. Darea pe care i-a făcut-o Iosua muntelui Hebron ca moștenire este repetată aici (v. 13), și se spune că i-a fost dată. 1. Potrivit poruncii Domnului către Iosua. Deși Caleb, în cererea sa, își făcuse un titlu foarte bun la el prin făgăduință, totuși, pentru că Dumnezeu poruncise lui Iosua să împartă țara prin sorț, el nu a vrut, în acest singur caz, nici măcar ca să-și mulțumească vechiul prieten Caleb, să facă altfel, fără poruncă de la Dumnezeu, al cărui oracol, se pare, l-a consultat cu acest prilej. În orice caz îndoielnic este foarte de dorit să cunoști gândul lui Dumnezeu și să vezi calea datoriei noastre limpede. 2. Se spune că este o parte printre copiii lui Iuda; deși i-a fost dat înainte ca sorțul acelei seminții să iasă, totuși s-a dovedit, Dumnezeu îndrumând sorțul, că este în inima acelei seminții, ceea ce a fost rânduit cu har în bunătate față de el, ca să nu fie ca unul despărțit de frații săi și înconjurat de cei din alte seminții.
Considerați
Considerare
Henry încheie secțiunea trăgând lecții durabile din povestea lui Acsa.
Din această poveste învățăm: 1. Că nu este o călcare a poruncii a zecea să dorești cu măsură acele mângâieri și comodități ale acestei vieți pe care le vedem atingibile pe o cale dreaptă și regulată. 2. Că soții și soțiile trebuie să se sfătuiască reciproc și să se învoiască împreună despre ceea ce este spre binele comun al familiei lor; și cu mult mai mult trebuie să se unească în a cere de la Tatăl lor ceresc binecuvântările cele mai bune, acelea ale izvoarelor de sus. 3. Că părinții nu trebuie niciodată să creadă pierdut ceea ce este dăruit copiilor lor spre folosul lor real, ci trebuie să fie darnici în a le da părți cât și întreținere, mai ales când sunt ascultători. Caleb avea fii (1 Cronici 4:15), și totuși a dat astfel cu dărnicie fiicei sale. Acei părinți se uită pe ei înșiși și pe legătura lor care invidiază copiilor lor ceea ce le este de trebuință când pot să se despartă de el cu ușurință.Henry reflectă în cele din urmă asupra însemnătății cetăților enumerate pentru Iuda.
II. Acum aici, 1. Nu găsim Betleemul, care a fost mai târziu cetatea lui David și a fost înnobilat prin nașterea Domnului nostru Isus în el. Dar acea cetate, care în cel mai bun caz nu era decât mică printre miile lui Iuda (Mica 5:2), în afară de faptul că a fost astfel cinstită, era acum atât de mică încât nu era socotită printre cetăți, ci poate era unul dintre satele nemenționate. Hristos a venit să dea cinste locurilor cu care era înrudit, nu să primească cinste de la ele. 2. Ierusalimul se spune că a rămas în mâinile iebusiților (v. 63), căci copiii lui Iuda nu i-au putut alunga, din pricina lenei, prostiei și necredinței lor. Dacă ar fi încercat cu vigoare și hotărâre, avem temei să credem că Dumnezeu nu le-ar fi lipsit să le dea izbândă; dar nu au putut s-o facă, pentru că n-au vrut. Ierusalimul trebuia să fie mai târziu cetatea sfântă, cetatea împărătească, cetatea marelui Împărat, cea mai strălucită podoabă a întregii țări a lui Israel. Dumnezeu a hotărât ca să fie așa. De aceea poate fi privit pe drept ca o pedeapsă a neglijenței lor de a cuceri alte cetăți pe care Dumnezeu le dăduse, faptul că au fost ținuți atât de mult afară din aceasta. 3. Printre cetățile lui Iuda (în total 114) întâlnim Libna, care în zilele lui Ioram s-a răsculat și probabil s-a ridicat ca stat liber independent (2 Împărați 8:22), și Lachis, unde a fost ucis regele Amasia (2 Împărați 14:19); a condus dansul în idolatrie (Mica 1:13); a fost începutul păcatului pentru fiica Sionului. Ghilo, cetatea lui Ahitofel, este pomenită aici, și Tecoa, din care era prorocul Amos, și aproape de care Iosafat a obținut acea biruință slăvită, 2 Cronici 20:20 etc., și Maresa, unde Asa a fost biruitor. Multe dintre cetățile acestei seminții apar în istoria necazurilor lui David. Adulam, Zif, Cheila, Maon, En-Ghedi, Țiclag, socotite aici în această seminție, erau locuri aproape de care David și-a petrecut cea mai mare parte din vremea sa; căci, deși uneori Saul l-a alungat din moștenirea Domnului, totuși s-a ținut cât de aproape a putut de ea. Pustiul lui Iuda l-a frecventat mult, și în el Ioan Botezătorul a propovăduit, și acolo a început împărăția cerurilor, Matei 3:1. Bogățiile acestei țări au răspuns fără îndoială binecuvântării lui Iacov pentru această seminție, că își va spăla hainele în vin, Geneza 49:11. Și, în general, Iuda, tu ești acela pe care frații tăi te vor lăuda, nu te vor invidia.
Răspunde
Răspuns
1. Unde în viața mea sunt ispitit să-mi măresc partea pe cheltuiala altora?
2. Cum provoacă încrederea lui Caleb în făgăduința lui Dumnezeu propria mea voință de a revendica ceea ce Dumnezeu mi-a dat deja?
3. Ce 'izvoare de sus' cer Tatălui să adauge la moștenirea pe care mi-a rânduit-o deja?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne al fiecărui hotar și granițe, Îți mulțumim pentru felul atent în care Împarți atât pământul cât și harul. Învață-ne să primim moștenirea noastră cu credința lui Caleb și cu smerita îndrăzneală a lui Acsa. Ferește-ne de lenea care a lăsat Ierusalimul în mâinile vrăjmașilor și de mândria care uită că fiecare dar vine din mâna Ta. Fie ca izvoarele de apă vie pe care le dai să ne învioreze sufletele și să se reverse asupra celor din jurul nostru. Rânduiește pașii noștri înăuntrul sorțului pe care l-ai măsurat pentru noi, și fie ca fiecare cetate a vieților noastre să vestească credincioșia Ta. În numele mai marelui Iosua ne rugăm, Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →