← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Deuteronomul

Deuteronomul 25-26 — cu Ioan Calvin

Deuteronomul 25-26Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Deuteronomului ne invită în inima poruncilor legământului lui Dumnezeu pentru poporul Său. În capitolele 25 și 26 întâlnim legi care modelează dreptatea, mila, închinarea și aducerea aminte. Comentariul lui Calvin arată cum aceste porunci străvechi mai vorbesc și astăzi vieții de credință. Pe măsură ce deschidem Scripturile împreună, ascultăm glasul Duhului prin perspectivele credincioase ale lui Calvin. Fie ca acest studiu să ne adâncească dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu și ascultarea de căile Sale.
Citește

Citire

Acordă acum timp pentru a citi cu încetineală și cu rugăciune capitolele 25 și 26 din Deuteronom. Observă instrucțiunile atente privitoare la dreptate în pedeapsă, grija față de lucrător, prevederea pentru linia familiei, aducerea aminte a vrăjmașilor și aducerea bucuroasă a primelor roade și a zecimilor. Lasă cuvintele să se așeze în inima ta pe măsură ce te pregătești să studiezi reflecțiile lui Calvin asupra acestor pasaje.
Studiu
Calvin începe prin a aborda moderația poruncită în pedepsele judecătorești. Întrucât aici se poruncește moderația și umanitatea, aceasta este un supliment al Poruncii a Șasea. Esența este că, dacă cineva este condamnat judecătorește să fie bătut cu lovituri, pedeapsa nu trebuie să fie excesivă. Întrebarea, totuși, privește o pedeapsă pe care juriștii o numesc corecție moderată [43] și care trebuie să fie astfel încât trupul sfâșiat de bici să nu fie schilodit sau desfigurat. Așadar, deoarece Dumnezeu i-a cruțat pe vinovați până acolo încât a reținut chiar și o severitate dreaptă, cu mult mai mult ar fi avut El grijă de sângele nevinovat; și deoarece El interzice judecătorului să folosească prea mare rigoare, cu atât mai puțin va tolera El violența unui particular, dacă acesta o va folosi împotriva fratelui său. Dar a fost necesar ca zelul să fie astfel stăpânit, deoarece judecătorii, în alte privințe nu nedrepți, sunt adesea la fel de severi față de ofensele mai mici (delicta) ca și față de crime. O măsură egală a pedepsei nu este într-adevăr prescrisă, ca și cum toți ar trebui să fie bătuți la fel; este doar interzis ca judecătorii să poruncească să fie aplicate în total mai mult de patruzeci de lovituri pentru o ofensă. Astfel, vinovații erau bătuți cu deliberare și nu într-un mod atât de nediscriminatoriu ca atunci când nu era necesar să se numere loviturile; în plus, ei nu erau atât de vătămați pentru viitor încât să fie lipsiți de folosirea vreunui membru. Cu aceeași intenție, Dumnezeu a vrut ca judecătorii înșiși să fie prezenți, pentru ca prin autoritatea lor să poată preveni orice exces: și motivul este adăugat, ca nu cumva „fratele tău să ți se pară vrednic de dispreț”, pentru că fusese bătut în mod nemăsurat. Aceasta poate fi explicată în două feluri: fie ca trupul lui să nu fie desfigurat de lovituri și astfel să devină neplăcut la vedere; fie ca, fiind pătat pentru totdeauna cu ocară și rușine, să nu fie descurajat în minte; căci știm cât de dureros și amar este să fii batjocorit și insultat. Un al treilea sens [44], pe care unii îl preferă, este prea forțat, și anume ca nu cumva să moară ca o fiară vrednică de dispreț și disprețuită; căci Dumnezeu prevede doar ca omul nenorocit să fie îmbunătățit prin pedeapsa sa și nu ca el să devină insensibil din cauza infamiei sale. Deoarece evreii erau întotdeauna ostentați în zelul lor pentru lucruri mărunte, au inventat o precauție copilărească pentru a observa mai strict această lege; căci erau scrupuloși să nu treacă la a patruzecea lovitură, ci, scăzând una, căutau o reputație goală de îndurare, ca și cum ar fi fost mai înțelepți decât Dumnezeu Însuși și mai buni decât El. Într-o astfel de nebunie cad oamenii când îndrăznesc să inventeze din capul lor ceva împotriva Cuvântului lui Dumnezeu! Această superstiție domnea deja în vremea lui Pavel, după cum deducem din cuvintele sale, unde relatează că „de cinci ori a primit patruzeci de lovituri minus una”. (2 Corinteni 11:24.) Despre porunca privitoare la bou, Calvin scrie: 4. Să nu legi gura boului. Acest pasaj, într-adevăr, aparține în mod propriu suplimentelor Poruncii, dar, deoarece este o confirmare a hotărârii precedente, s-a părut potrivit să le legăm; mai ales pentru că interpretul său credincios, Pavel, declară că Dumnezeu nu a avut alt scop în a o da decât ca lucrătorul să nu fie fraudat de plata sa dreaptă (1 Corinteni 9:10); căci, când vorbește despre întreținerea ce trebuie acordată slujitorilor Evangheliei, o aduce ca dovadă a cazului său. Și, ca nu cumva cineva să obiecteze că este o deosebire între boi și oameni, adaugă că Dumnezeu nu Se îngrijește de boi, ci că s-a spus pentru cei ce lucrează. Între timp, trebuie să avem în vedere că oamenii sunt astfel instruiți în echitate, încât sunt obligați să o exercite chiar și față de animalele necuvântătoare; căci bine spune Solomon că nedreptatea prin care este vătămat aproapele nostru este mărită prin comparație: „Cel drept se îngrijește de viața dobitoacelor sale”. (Proverbe 12:10.) Esența este că trebuie să plătim de bunăvoie și voluntar ceea ce este drept și ca fiecare să fie strict cu sine însuși în privința împlinirii datoriei sale; căci, dacă suntem obligați să asigurăm subzistența animalelor necuvântătoare, cu atât mai puțin trebuie să așteptăm ca oamenii să fie insistenți cu noi pentru a-și obține dreptul lor. Trecând la legea căsătoriei leviratice, Calvin scrie: 5. Dacă frații locuiesc împreună și unul dintre ei moare. Această lege are o oarecare asemănare cu cea care permite unei persoane logodite să se întoarcă la soția pe care nu a luat-o încă; deoarece scopul ambelor este să păstreze fiecărui om ceea ce posedă, astfel încât să nu fie obligat să lase altora străini, ci să aibă moștenitori născuți din trupul său: căci, când un fiu îi succede tatălui, pe care îl reprezintă, pare să nu se fi făcut aproape nicio schimbare. De aici reiese, de asemenea, cât de mult Îi este plăcut lui Dumnezeu ca nimeni să nu fie lipsit de proprietatea sa, deoarece El face o prevedere chiar și pentru cei ce mor, ca ceea ce ei nu puteau ceda altora fără regret și supărare să fie păstrat pentru urmașii lor. Dacă, așadar, ruda sa nu înlătură lipsa de copii a celui mort, această inumanitate este socotită un fel de furt. Căci, deoarece a fi fără copii era un blestem al lui Dumnezeu, era o mângâiere în această stare să spere la o descendență împrumutată, ca numele să nu se stingă cu totul.
Considerați

Considerare

Calvin dezvăluie apoi înțelesul mărturisirii primelor roade, scriind: Mărturisesc astăzi. Prin aceste cuvinte, israeliții mărturisesc că nu au dobândit stăpânirea pământului nici prin propria putere, nici prin noroc, ci prin darul gratuit al lui Dumnezeu și potrivit făgăduinței Sale. Există, așadar, două clauze în această propoziție: întâi, că Dumnezeu promisese în mod gratuit să acorde acel pământ lui Avraam ca moștenire a urmașilor săi; și, în al doilea rând, că Își împlinise făgăduința, nu numai când adusese pe copiii lui Avraam în posesie, ci adăugând la harul Său prin bucuria lor pașnică de el. El urmărește același punct mai pe deplin imediat după aceea, unde israeliții sunt porunciți să declare cât de nenorocită era starea părinților lor, înainte ca Domnul să-i îmbrățișeze cu favoarea Sa și să le dăruiască mila Sa. Cuvântul original din versetul 5, care înseamnă a răspunde, îl traduc pur și simplu, potrivit idiomului ebraic, a vorbi sau a spune; dacă nu cumva „a mărturisi” pare mai bun, ceea ce ar fi foarte potrivit; căci aici este descrisă mărturisirea solemnă prin care se legau în fiecare an de Dumnezeu. Ei nu își socotesc originea de la Avraam, ci de la Iacov, în a cărui persoană harul lui Dumnezeu a strălucit mai strălucitor; căci, fiind silit să fugă din pământul Canaanului, își petrecuse o bună parte din viață în Siria (căci nu s-a întors acasă decât când era bătrân) și apoi, fiind din nou alungat în Egipt de foamete, murise în cele din urmă acolo. Pământul nu le căzuse, așadar, prin drept ereditar, nici prin propriile eforturi; tatăl lor Iacov nefiind permis nici măcar să locuiască temporar acolo. Îl numesc sirian, deoarece, când se căsătorise cu fiicele lui Laban și născuse copii și era înaintat în vârstă înainte de a se întoarce acasă, părea să fi renunțat la pământul Canaanului. Deoarece fusese mulțumit mulți ani cu locuința pe care și-o alesese pentru sine în Siria, urmașii săi au mărturisit pe drept că era un pelerin și un străin din cauza lungului său exil; și din același motiv că și ei puteau fi socotiți străini. Ei adaugă că tatăl lor Iacov a părăsit din nou pământul Canaanului când a fost silit de foamete să coboare în Egipt; și, în timp ce povestesc că a locuit temporar acolo cu puțini și apoi a crescut într-un neam puternic, ei recunosc astfel că erau egipteni, deoarece izvorâseră de acolo, unde era începutul numelui și rasei lor. În restul pasajului ei confirmă mai departe faptul că au fost conduși în pământul Canaanului de mâna lui Dumnezeu; deoarece, când erau asupriți de tiranie, au strigat către El și au fost ascultați. Li se poruncește, de asemenea, să sărbătorească semnele și minunile prin care răscumpărarea lor a fost mai clar manifestată, pentru ca ei să mulțumească fără ezitare lui Dumnezeu și să pună în contrast închinarea Sa curată cu toate închipuirile păgânilor: altfel, aceasta ar fi fost doar un exercițiu rece al evlaviei. Ceea ce urmează în ultimul verset, „Și te vei bucura”, etc., pare într-adevăr să fi fost o făgăduință, ca și cum Dumnezeu, punând înaintea lor asigurarea binecuvântării Sale, a adăugat un stimulent pentru a trezi poporul la o afecțiune mai veselă; dar sensul ar părea mai clar și mai natural dacă copula ar fi schimbată în adverbul temporal atunci; căci acesta este lucrul principal în folosirea hranei și băuturii noastre, cu o conștiință veselă și bucuroasă să le acceptăm ca mărturie a favorii părintești a lui Dumnezeu. Nimic nu este mai nenorocit decât îndoiala; și de aceea Pavel cere de la noi în mod special această încredere, poruncindu-ne să nu mâncăm fără credință. (Romani 14:23.) Așadar, pentru a-i face pe israeliți mai prompti în datoria lor, Moise le amintește că vor putea să se bucure liber de darurile lui Dumnezeu doar dacă își vor exprima recunoștința așa cum El a poruncit.
Răspunde

Răspuns

Cum modelează grija lui Dumnezeu atât pentru dreptate, cât și pentru milă felul în care îi tratezi pe alții astăzi? În ce feluri ai putea recunoaște mai credincios că tot ce ai vine de la Domnul? Unde te invită Dumnezeu la o generozitate și o aducere aminte mai mare în închinarea ta?
Roagă-te

Rugăciune

Tată Suveran, Cel ce ai statornicit dreptatea și mila în legea legământului Tău, dă-ne har să păzim neprihănirea pe care o poruncești și să arătăm milă așa cum ne-ai arătat nouă. Prin Duhul, împuternicește-ne să aducem întâiul și cel mai bun dintre toate darurile Tale, cu inimi ce își amintesc de puternica Ta izbăvire și se odihnesc în răscumpărarea împlinită de Hristos. Întărește-ne să trăim înaintea Ta într-o ascultare plină de bucurie, încrezându-ne în credincioșia Ta neschimbătoare de a păstra legământul cu poporul Tău. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →