Eterniseed › Curriculum › Ioan
Ioan 17 — cu Whedon
Deschidere
În ceasurile liniştite dinaintea crucii, Domnul nostru îşi înalţă glasul în Rugăciunea Marelui Preot din Ioan 17. Comentariul lui Daniel D. Whedon la Vechiul şi Noul Testament ne călăuzeşte prin această sfântă mijlocire cu claritatea şi căldura convingerii metodiste episcopale. Whedon arată cum Fiul veşnic se înfăţişează pe sine, pe apostolii săi şi pe toţi credincioşii viitori înaintea Tatălui, cerând slava de drept şi mijlocind pentru păstrare, sfinţire şi unitate. Citirea sa arminian-wesleyană subliniază că rugăciunea acoperă orice suflet dispus să creadă, excluzând doar pe aceia care se exclud singuri. Intrăm în această lecţie gata să auzim însăşi inima Mijlocitorului nostru.
Citește
Citire
Să citim acum cu glas tare capitolul al şaptesprezecelea din Evanghelia după Ioan. Ascultă cadenţa măsurată a cuvintelor Mântuitorului când se întoarce de la ucenicii săi către Tatăl. Permite Duhului care a inspirat consemnarea să-ţi atragă inima în aceeaşi mijlocire veşnică. Citeşte încet, oprindu-te după fiecare cerere, ca pretenţiile Fiului şi făgăduinţele întinse credincioşilor să se aşeze adânc în tine.
Studiu
Whedon începe prin a încadra scopul şi audienţa rugăciunii.
Introducere. Astfel se încheie cuvântarea de despărţire a Mântuitorului către apostolii săi. De la om se întoarce acum la Dumnezeu; şi, cum se cuvine în adresarea către Dumnezeu, în rugăciune. Totuşi nu este adresată atât de exclusiv lui Dumnezeu încât omul să fie cu totul lăsat în afara gândului; căci orice rugăciune audibilă şi publică este pentru om; adică pentru alţii decât cel care se roagă, precum şi către Dumnezeu. Însăşi instituirea rugăciunii publice include un scop de învăţătură, anume de a descoperi şi perpetua cunoaşterea a ceea ce sunt nevoile noastre şi cum să le exprimăm înaintea lui Dumnezeu. De o astfel de natură este Rugăciunea Domnească. Şi în acelaşi scop a fost rostită cu glas tare de Isus această memorabilă rugăciune mijlocitoare în auzul apostolilor săi şi consemnată sub călăuzirea Duhului binecuvântat de mâna acelui apostol care a locuit cel mai adânc în inima lui Isus. Am putea presupune că rugăciunea este consemnată cu acurateţe verbală.El descrie apoi structura înfăţişării de sine a lui Hristos.
Rugăciunea de faţă este rostită ca şi cum, în fapt, marea lucrare ar fi fost împlinită; şi ca şi cum, de la scena bătăliei, biruitorul pătat de sânge ar păşi în triumf pe pragul cerului în prezenţa Tatălui său, cerând învestirea sa cu o slavă ce îi aparţine atât prin moştenire originară cât şi prin biruinţă finală. Deşi numită pe drept rugăciune, doar o mică parte şi doar câteva puncte sunt propriu-zis cereri. Pentru sine revendică, ca drept al său, învestirea sa glorioasă. Pentru ucenicii săi mijloceşte unitate, păstrare şi sfinţire. Pentru toţi credincioşii viitori mijloceşte aceeaşi unitate sfântă şi, indirect, se roagă pentru convertirea lumii la credinţă. Cea mai mare parte a rugăciunii este ceea ce vom numi reprezentare; săvârşită de Acela care este marele reprezentant al nostru toţi înaintea lui Dumnezeu.Apoi explică dăruirea puterii de către Tatăl Fiului.
Versetul 2. 2. Întrucât Întrucât, deoarece sau din moment ce. El cere Tatălui să-l slăvească, întrucât posedă puterea de a răsplăti acea slavă adunându-şi Biserica slăvită. Cu siguranţă toate acestea sunt limbaj pe care făpturile nu l-ar putea folosi niciodată cu Dumnezeu. Stă pe picior de egalitate şi presupune merit. Revendică, mai degrabă decât mijloceşte; oferind compensaţie, slavă pentru slavă. Dat lui Totuşi Tatăl, chiar în această egalitate, este izvor, dătător, superior. Toată carnea Toată umanitatea. Puterea morţii sale nu este parţială, ci universală, cuprinzând orice copil al lui Adam atât înainte cât şi după naştere. Ne naştem sub ispăşire. Câţi i-ai dat lui Daţi lui, în scopul veşnic al răscumpărării, ca credincioşi cunoscuţi dinainte şi moştenitori perseverenţi ai mântuirii; după cum se exprimă în Ioan 17:20: „Şi pe aceia care vor crede în mine”; şi în Ioan 17:8, chiar apostolii sunt aceia care „au crezut”. Şi cum planul acela al răscumpărării este condiţionat, mântuind în anticipare divină pe toţi cei cunoscuţi dinainte ca credincioşi, tot aşa nu presupune nicio lipsă de putere de a crede în alţii. Nu exclude pe nimeni care nu se exclude singur. De aceea această rugăciune mijlocitoare acoperă pe toţi cei care doresc să se aşeze sub ea.În cele din urmă lărgeşte mijlocirea către toţi credincioşii viitori.
Versetele 20-26. Reprezentarea de către Hristos a credincioşilor viitori şi a lumii, Ioan 17:20-26. Mijlocitorul nostru îşi lărgeşte acum sfera atât de larg încât orice om se poate înscrie în limitele rugăciunii. Direct, se roagă pentru desăvârşirea tuturor credincioşilor şi primirea lor în slavă. Indirect, se roagă ca toţi să devină credincioşi. Hristos nu poate, desigur, să se roage ca lumea, ca lume, să fie luată în cer. Nu poate să se roage ca păcătosul să fie slăvit în păcatele sale; mai mult decât poate să se roage ca Satana neschimbat să fie reinstalat în cerul cel mai înalt. Nu poate decât să se roage ca lumea să fie, prin agenţii rânduiţi, câştigată astfel încât să intre în raza rugăciunilor sale pentru Biserica sa. Nimeni nu este exclus din rugăciunea sa bisericească dacă nu se exclude singur.
Considerați
Considerare
Whedon încheie apăsând asupra naturii adevăratei unităţi creştine.
Versetul 23. 23. Tu în mine Astfel încât centrul şi nucleul acestei unităţi este însuşi Dumnezeu. Unitatea Bisericii constă în doctrină şi în duh. Istoricul doctrinei evanghelice constată că sistemul, în marile sale linii, formează o grandioasă structură arhitectonică, extinzându-se prin veacuri, identică în contururile sale generale şi excluzând toate semi-credinţele, ereziile, noutăţile şi infidelităţile. Ca atare sistem, prin coerenţa sa, puterea şi permanenţa sa, formează o dovadă puternică a realităţii credinţei creştine, menită să facă lumea să creadă. Totuşi mai adâncă şi mai absolută este unitatea duhului. Diferenţele doctrinare sunt multe; experienţa creştină este vital una. Spune dr. Shedd: „Încercat prin testul enunţării dogmatice exacte, există o diferenţă clară între crezul arminianului şi cel al calvinistului; dar încercat prin testul evlaviei practice şi al simţământului evlavios, există puţină diferenţă între caracterul lui John Wesley şi cel al lui John Calvin.” Pentru aceasta dă ca motiv faptul că „viaţa religioasă practică este mult mai mult un produs al Duhului Sfânt decât este construcţia speculativă a adevărului Scripturii. Pietatea este cu siguranţă produsul harului divin; dar crezul nu este format cu siguranţă sub iluminare divină”.
Răspunde
Răspuns
Cum modelează cunoaşterea că această rugăciune este mereu oferită în cer umblarea ta zilnică? În ce feluri păzeşti unitatea Duhului printre credincioşii împreună cu tine? Unde s-ar putea să te excluzi singur de la însăşi mijlocirea pe care Hristos o oferă pentru toţi cei ce vor crede?
Roagă-te
Rugăciune
Sfinte Tată, îţi mulţumim pentru Rugăciunea Marelui Preot a Fiului tău, consemnată spre învăţătura şi mângâierea noastră. Dă-ne har să ne odihnim sub acoperământul ei, ca să fim păziţi de cel rău şi sfinţiţi prin adevărul tău. Uneşte-ne, Doamne, în aceeaşi dragoste cu care l-ai iubit pe Fiul tău dinainte de întemeierea lumii. Păzeşte-ţi Biserica de orice schismă şi umple-o cu slava care curge numai de la tine. Fie ca lumea să creadă încă pentru că vede unitatea poporului tău. Prin Isus Hristos Domnul nostru, care trăieşte şi domneşte cu tine şi cu Duhul Sfânt, un singur Dumnezeu, în veci. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →