Eterniseed › Curriculum › Geneza
Geneza 49-50 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Expunerea lui Ioan Calvin asupra Genezei 49-50 ne invită să ascultăm cum patriarhul muribund vorbește cu claritate profetică. Calvin arată cum cuvintele lui Iacov, date de Duhul, urmăresc viitorul triburilor lui Israel și indică în cele din urmă spre Hristos. Tratamentul său atent ne păzește de lecturi superficiale și de alegorii fanteziste, îndreptându-ne privirea spre harul ales al lui Dumnezeu și credincioșia legământului. Pe măsură ce îl urmăm pe Calvin prin aceste capitole, ni se amintește că fiecare promisiune și fiecare judecată slujesc povestea mai mare a mântuirii. Fie ca același Duh care l-a călăuzit pe Iacov și l-a instruit pe Calvin să ne deschidă inimile pentru a primi aceste cuvinte străvechi astăzi.
Citește
Întoarce-te acum la Geneza 49 și 50. Ascultă cum Iacov își adună fiii și, sub inspirație divină, declară ce se va întâmpla cu fiecare trib în zilele ce vor veni. Citește cu încetineală, observând binecuvântările, mustrările și privirea înainte spre un conducător ce va veni din Iuda. Lasă greutatea acestor ultime cuvinte patriarhale să se așeze în duhul tău înainte de a studia expunerea lui Calvin.
Studiu
Studiază
Calvin deschide secțiunea stabilind caracterul profetic al cuvântării lui Iacov.
1. Și Iacov a chemat. În capitolul anterior, binecuvântarea asupra lui Efraim și Manase a fost relatată în Geneza 48:1, deoarece, înainte ca Iacov să trateze despre starea întregii națiuni ce urma să se nască din el, era drept ca acești doi nepoți să fie introduși în trupul fiilor săi. Acum, ca și cum ar fi purtat deasupra cerurilor, el anunță, nu în caracterul unui om, ci ca din gura lui Dumnezeu, care va fi condiția tuturor, pentru mult timp de acum înainte. Și va fi potrivit să remarcăm mai întâi că, deoarece avea atunci treisprezece fii, el pune înaintea privirii sale, în persoana fiecăruia, același număr de națiuni sau triburi: în această faptă strălucește lumina admirabilă a credinței sale. Căci, deoarece auzise adesea de la Domnul că sămânța sa va fi înmulțită până la o mulțime de popoare, acest oracol este pentru el ca o oglindă sublimă, în care poate percepe lucruri adânc ascunse simțului omenesc. Mai mult, aceasta nu este o simplă mărturisire de credință, prin care Iacov mărturisește că speră tot ce i-a fost promis de Domnul; ci el se ridică deasupra oamenilor, ca interpret și ambasador al lui Dumnezeu, pentru a reglementa starea viitoare a Bisericii. Acum, deoarece unii interpreți au perceput că această profeție este nobilă și magnifică, au gândit că nu ar fi împodobită cu demnitatea ei proprie, dacă nu ar extrage din ea anumite mistere noi. Astfel s-a întâmplat că, străduindu-se cu ardoare să scoată alegorii profunde, s-au îndepărtat de sensul autentic al cuvintelor și au corupt, prin invențiile lor, ceea ce este aici transmis pentru edificarea solidă a celor evlavioși. Dar ca să nu depreciem sensul literal, ca și cum nu ar conține speculații suficient de profunde, să marcăm scopul Duhului Sfânt. În primul rând, fiii lui Iacov sunt informați dinainte despre soarta lor viitoare, ca să știe că sunt obiecte ale grijii speciale a lui Dumnezeu; și că, deși întreaga lume este guvernată de providența sa, ei, totuși, sunt preferați altor națiuni, ca membri ai casei sale proprii. Pare aparent un lucru umil și disprețuitor ca o regiune productivă de vii, care ar da belșug de vin ales, și una bogată în pășuni, care ar furniza lapte, să fie promisă tribului lui Iuda. Dar dacă cineva va considera că Domnul dă aici o dovadă ilustru a alegerii sale proprii, coborând, ca tatăl unei familii, la grija hranei, și arătând, în lucruri mărunte, că este unit prin legătura sacră a unui legământ cu copiii lui Avraam, nu va căuta niciun mister mai adânc. În al doilea rând, speranța moștenirii promise le este din nou reînnoită. Și, de aceea, Iacov, ca și cum i-ar pune în posesia pământului cu mâna sa proprie, explică familiar și ca într-o afacere prezentă, ce fel de locuință ar aparține fiecăruia dintre ei. Poate confirmarea unei chestiuni atât de serioase să pară disprețuitoare cititorilor sănătoși și prudenți? Totuși, scopul principal al lui Iacov este să arate mai corect de unde va apărea un rege printre ei, care să le aducă fericire deplină. Și în acest fel el explică ceea ce fusese promis obscur, despre sămânța binecuvântată. În aceste lucruri este atât de mare greutate, încât simpla tratare a lor, dacă am fi doar interpreți pricepuți, ar trebui să ne transporte cu admirație. Dar (omitem toate celelalte) un avantaj de un fel neobișnuit constă în acest singur punct, că gura oamenilor necurați și profani, care detragează liber credibilitatea lui Moise, este închisă, astfel încât ei nu mai îndrăznesc să susțină că el nu a vorbit printr-un impuls ceresc. Să ne imaginăm că Moise nu relatează ceea ce Iacov profețise mai înainte, ci vorbește în propria sa persoană; de unde, atunci, ar putea el ghici ceea ce nu s-a întâmplat decât multe veacuri mai târziu? Un astfel de exemplu este profeția despre împărăția lui David. Și nu este nicio îndoială că Dumnezeu a poruncit ca pământul să fie împărțit prin sorți, ca să nu apară nicio suspiciune că Iosua l-a împărțit între triburi, prin înțelegere, și așa cum fusese instruit de maestrul său. După ce israeliții au obținut posesia pământului, împărțirea lui nu a fost făcută prin voința oamenilor. De unde a fost că o locuință lângă țărmul mării a fost dată tribului lui Zabulon; o câmpie roditoare tribului lui Așer; și celorlalți, prin sorți, ceea ce este aici consemnat; decât că Domnul ar ratifica oracolele sale prin rezultat și ar arăta deschis că nimic din ceea ce s-a întâmplat atunci nu fusese declarat de el cu mult timp înainte că va avea loc? Mă întorc acum la cuvintele lui Moise, în care Iacov cel sfânt este introdus, relatând ceea ce fusese învățat de Duhul Sfânt despre evenimente încă foarte îndepărtate. Dar unii, cu furie canină, cer [194] De unde a derivat Moise cunoașterea unei conversații, ținute într-o colibă obscură, două sute de ani înainte de vremea sa? Întreb la rândul meu, înainte de a da un răspuns, De unde a avut el cunoașterea locurilor din pământul Canaanului, pe care le atribuie, ca un topograf priceput, fiecărui trib? Dacă aceasta era o cunoaștere derivată din cer (ceea ce trebuie acordat), de ce vor nega acești bârfitori nelegiuiți că lucrurile pe care Iacov le-a prezis au fost revelate divin lui Moise? În plus, printre multe alte lucruri pe care sfinții părinți le transmiseseră prin tradiție, această profeție putea fi atunci general cunoscută. De unde a fost că poporul, când era asuprit tiranic, a implorat ajutorul lui Dumnezeu ca eliberatorul lor? De unde a fost că, la simpla auzire a unei promisiuni date anterior, și-au ridicat mințile la o speranță bună, decât că o anumită amintire a adopțiunii divine încă înflorea printre ei? Dacă exista o cunoaștere generală a legământului Domnului printre popor; ce impudoare va fi să negi că slujitorii cerești ai lui Dumnezeu au investigat mai exact tot ce era important de cunoscut cu privire la moștenirea promisă? Căci Domnul nu a rostit oracole prin gura lui Iacov care, după moartea sa, o uitare bruscă să le distrugă; ca și cum ar fi suflat, nu știu ce sunete, în aer. Ci mai degrabă a dat instrucțiuni comune multor veacuri; ca posteritatea sa să știe din ce sursă răscumpărarea lor, precum și titlul ereditar al pământului, curgea la ei. Știm cât de târziu și chiar timid a întreprins Moise provincia ce i-a fost încredințată, când a fost chemat să-și elibereze propriul popor: pentru că era conștient că va avea de-a face cu o națiune intratabilă și perversă. Era, așadar, necesar ca el să vină pregătit cu anumite credențiale care să poată da dovada vocației sale. Și, de aici, el a scos la iveală aceste profeții, ca documente publice din arhivele sacre ale lui Dumnezeu, ca nimeni să nu presupună că el s-a introdus cu îndrăzneală în slujba sa.Pe cuvintele rostite lui Ruben, Calvin scrie:
3. Ruben, tu ești întâiul meu născut. El începe cu întâiul născut, nu de dragul onoarei, pentru a-l confirma în rangul său; ci ca să-l acopere mai complet cu rușine și să-l umilească prin mustrări drepte. Căci Ruben este aici coborât din întâia sa naștere; pentru că el a pângărit patul tatălui său prin relație incestuoasă cu soacra sa. Sensul cuvintelor sale este acesta: Tu, într-adevăr, prin natură întâiul născut, ar fi trebuit să excelezi, văzând că ești puterea mea și începutul vigoarei mele bărbătești; dar deoarece te-ai scurs ca apa, nu mai există niciun temei pentru a-ți aroga ceva ție însuți. Căci, din ziua incestului tău, acea demnitate pe care ai primit-o în ziua nașterii tale, din pântecele mamei tale, a dispărut și s-a risipit. Substantivul ('vn), unii îl traduc sămânță, alții durere; și întorc pasajul astfel: „Tu puterea mea și începutul durerii sau seminței mele.” Cei care preferă cuvântul durere atribuie ca motiv faptul că copiii aduc grijă și anxietate părinților lor. Dar dacă acesta ar fi sensul adevărat, ar fi mai degrabă o antiteză între putere și durere. Totuși, deoarece Iacov recită, în continuitate, declarația demnității care aparține întâiului născut, nu mă îndoiesc că el menționează aici începutul bărbăției sale. Căci, așa cum oamenii, într-un anumit sens, trăiesc din nou în copiii lor, întâiul născut este numit în mod propriu „începutul puterii.” La același punct aparține ceea ce urmează imediat, că el fusese excelența demnității și a puterii, până când se lipsise pe sine în mod meritat de ambele. Căci Iacov pune înaintea ochilor fiului său Ruben onoarea sa anterioară, pentru că era spre folosul său să fie făcut pe deplin conștient de unde căzuse. Astfel Pavel spune că le-a pus înaintea corintenilor păcatele prin care erau pângăriți, pentru a-i face să se rușineze. (1 Corinteni 6:5.) Căci, întrucât suntem înclinați să ne măgulim în viciile noastre, abia cineva dintre noi este adus înapoi la o minte sănătoasă, după ce a căzut, dacă nu este atins de un simț al josniciei sale. Mai mult, nimic nu este mai bine adaptat să ne rănească decât atunci când se face o comparație între acele favoruri pe care Dumnezeu ni le acordă și pedepsele pe care ni le aducem prin propria noastră vină. După ce Adam a fost dezbrăcat de toate lucrurile bune, Dumnezeu îl mustră aspru și nu fără ridicol: „Iată, Adam este ca unul dintre noi.” Ce scop este acesta menit să îndeplinească, decât ca Adam, reflectând cu sine însuși cât de departe este schimbat de acel om care fusese recent creat după chipul lui Dumnezeu și fusese înzestrat cu atâtea daruri excelente, să fie încurcat și să cadă prosternat, deplângând mizeria sa prezentă? Vedem, așadar, că mustrările sunt necesare pentru noi, ca să fim atinși la viu de mânia Domnului. Căci așa se întâmplă, nu numai că devenim nemulțumiți de păcatele pentru care purtăm acum pedeapsa, ci și că luăm mai mare grijă să păzim cu sârguință acele daruri ale lui Dumnezeu care locuiesc în noi, ca să nu piară prin neglijența noastră. Cei care referă „excelența demnității” la preoție și „excelența puterii” la funcția regală sunt, în judecata mea, interpreți prea subtili. Iau sensul mai simplu al pasajului: că, dacă Ruben ar fi stat ferm în propriul său rang, locul principal al oricărei excelențe i-ar fi aparținut lui.Calvin se întoarce apoi la judecata rostită asupra lui Simeon și Levi.
Pentru a reveni la Simeon și Levi. Cum se face că Dumnezeu, prin aplicarea unei pedepse care fusese mult amânată, să-i tragă înapoi ca niște fugari vinovați la judecată; decât pentru că impunitatea le-ar fi fost vătămătoare? Și totuși el împlinește slujba unui medic mai degrabă decât a unui judecător, care refuză să cruțe, pentru că intenționează să vindece; și care nu numai că vindecă doi care sunt bolnavi, ci, printr-un antidot, anticipează bolile altora, pentru ca ei să se ferească de cruzime. Acest lucru este de asemenea demn de a fi amintit, că Moise, publicând infamia propriului său popor, acționează ca vestitor al lui Dumnezeu: și nu numai că proclamă o dizgrație comună întregii națiuni, ci stigmatizează cu infamie tribul special din care a provenit el. De unde reiese clar că el nu a arătat respect propriei sale cărni și sângi; nici nu a fost indus, prin favoare sau ură, să dea o culoare falsă vreunui lucru sau să se abată de la fidelitatea istorică: ci, ca un slujitor și martor ales al Domnului, a fost conștient de chemarea sa, care era ca el să declare adevărul lui Dumnezeu cu sinceritate și încredere. O comparație este făcută aici nu numai între fiii lui Iacov personal; ci și între triburile care au descins din ei. Aceasta a fost cu siguranță o ocazie deosebit de potrivită pentru Moise să apere noblețea propriului său popor. Dar atât de departe este el de a revărsa elogii asupra lor, încât el marchează cu sinceritate pe progenitorul propriului său trib cu o dizonoare veșnică, care ar trebui să se răsfrângă asupra întregii sale familii. Acei câini lucaniști, care critică doctrina lui Moise, pretind că el era un om vanitos care dorea să-și dobândească comanda asupra poporului comun necioplit. Dar dacă acesta ar fi fost proiectul său, de ce nu a făcut provizii și pentru propria sa familie? Acei fii pe care ambiția l-ar fi convins să încerce să-i plaseze în cel mai înalt rang, el îi îndepărtează de onoarea preoției și îi încredințează unei slujbe umile și comune. Cine nu vede că aceste calomnii nelegiuite au fost anticipate de un sfat divin mai degrabă decât de o prudență pur umană, și că moștenitorii acestui om mare și extraordinar au fost lipsiți de onoare, din acest motiv, ca nicio suspiciune sinistră să nu adere la el? Dar ca să nu mai vorbim de copiii și nepoții săi, putem percepe că, prin cenzurarea întregului său trib în persoana lui Levi, el a acționat nu ca un om, ci ca un înger vorbind sub impulsul Duhului Sfânt și liber de orice afecțiune carnală. Mai mult, în prima clauză, el anunță crima: după aceea, adaugă pedeapsa. Crima este că armele violenței sunt în corturile lor; și de aceea el declară, atât prin limba sa cât și în inima sa, că ține sfatul lor în oroare [197], pentru că, în dorința lor de răzbunare, au nimicit o cetate cu locuitorii ei. Cu privire la sensul cuvintelor, comentatorii diferă. Căci unii iau cuvântul mkrvt (makroth) ca însemnând săbii; ca și cum Iacov ar fi spus că săbiile lor fuseseră pângărite în mod nelegiuit cu sânge nevinovat. Dar ei gândesc mai corect cei care traduc cuvântul locuințe; ca și cum ar fi spus că violența nedreaptă locuia printre ei, pentru că fuseseră atât de sanguinari. Nu mă îndoiesc că cuvântul kvd (chabod) este pus pentru limbă, ca în alte locuri [198]; și astfel sensul este clar, că Iacov, din inima sa, detestă atât de mult crima săvârșită de fiii săi, încât limba sa nu va da niciun consimțământ la ea. Ceea ce face el, în acest scop, ca ei să înceapă să fie nemulțumiți de ei înșiși și ca toți ceilalți să învețe să urască perfidia combinată cu cruzime. Furia, fără îndoială, semnifică un impuls pervers și orb al mâniei [199]: și pofta este opusă moderației raționale [200]; pentru că ei nu sunt guvernați de nicio lege. Interpreții diferă de asemenea cu privire la sensul cuvântului svr (shor). [201] Unii îl traduc „taur” și cred că sihemiții sunt desemnați alegoric prin el, văzând că erau suficient de robuști și puternici pentru a-și apăra viețile, dacă Simon și Levi nu i-ar fi enervat prin fraudă și perfidie. Dar o expunere diferită este mult de preferat, și anume că ei „au răsturnat un zid.” Căci Iacov mărește atrocitatea crimei lor, din faptul că nu au cruțat nici măcar clădirile în furia lor.Întorcându-se la Iuda, Calvin expune promisiunea preeminenței.
8. Iuda, tu ești acela pe care frații tăi îl vor lăuda. În cuvântul laudă există o aluzie la numele lui Iuda; căci așa fusese el numit de mama sa, pentru că nașterea sa dăduse ocazie de a-L lăuda pe Dumnezeu. Tatăl aduce o nouă etimologie, pentru că numele său va fi atât de celebru și ilustru printre frații săi, încât va fi onorat de ei toți la fel ca întâiul născut. [203] Dubla porțiune, într-adevăr, pe care o atribuise recent fiului său Iosif, depindea de dreptul de întâi născut: dar deoarece împărăția a fost transferată tribului lui Iuda, Iacov pronunță în mod propriu că numele său va fi ținut demn de laudă. Căci onoarea lui Iosif a fost temporară; dar aici este tratată o împărăție stabilă și durabilă, care ar trebui să fie sub autoritatea fiilor lui Iuda. De aici deducem că, atunci când Dumnezeu ar institui o stare perfectă de guvernare printre poporul său, forma monarhică a fost aleasă de el. Și întrucât numirea unui rege sub lege a fost parțial atribuită voinței omului și parțial decretului divin; această combinație a acțiunii umane cu cea divină trebuie referită la începutul monarhiei, care a fost nefavorabil, pentru că poporul dorise cu tumult un rege să le fie dat, înainte ca timpul potrivit să fi sosit. De aici graba lor nepotrivită a fost cauza pentru care împărăția nu a fost imediat înființată în tribul lui Iuda, ci a fost adusă la iveală, ca o odraslă avortonă, în persoana lui Saul. Totuși, în cele din urmă, prin favoarea și în ordinea legitimă a lui Dumnezeu, preeminența tribului lui Iuda a fost stabilită în persoana lui David.
Considerați
Consideră
Calvin reflectă asupra răsturnării surprinzătoare care transformă judecata lui Levi într-o chemare onorată.
Îi voi împărți în Iacov. Poate părea o metodă ciudată de procedură ca Iacov, în timp ce îi desemnează pe fiii săi patriarhi ai Bisericii și îi cheamă moștenitori ai legământului divin, să rostească o blestemare asupra lor în loc de o binecuvântare. Totuși, era necesar ca el să înceapă cu pedeapsa, care ar pregăti calea pentru manifestarea harului lui Dumnezeu, așa cum va fi arătat la încheierea capitolului: dar Dumnezeu atenuează pedeapsa, dându-le un nume onorabil în Biserică și lăsându-le dreptul lor nealterat: da, bunătatea sa incredibilă a strălucit în mod neașteptat, când ceea ce era pedeapsa lui Levi a devenit transformată în răsplata preoției. Împrăștierea tribului levitic și-a avut originea în crima tatălui lor, ca el să nu se felicite pe sine din cauza spiritului său pervers și fărădelege de răzbunare. Dar Dumnezeu, care la început a produs lumină din întuneric, a găsit un alt motiv pentru care leviții să fie împrăstiați printre popor — un motiv nu numai lipsit de dizgrație, ci extrem de onorabil — și anume, ca niciun colț al pământului să nu fie lipsit de instructori competenți. În cele din urmă, i-a constituit supraveghetori și guvernatori, în numele său, peste fiecare parte a pământului, ca și cum ar împrăstia pretutindeni sămânța mântuirii veșnice sau ar trimite slujitori ai harului său. De unde deducem cât de mult mai bine a fost pentru Levi să fie mustrat la timp, pentru binele său, decât să fie lăsat să piară, ca urmare a impunității prezente în păcat. Și nu trebuie considerat ciudat că, atunci când pământul a fost distribuit și cetăți au fost date leviților, departe unele de altele, acest motiv a fost suprimat [202] și unul cu totul diferit a fost adus; și anume, că Domnul era moștenirea lor. Căci acesta, așa cum am spus recent, este una dintre minunile lui Dumnezeu, de a aduce lumină din întuneric. Dacă Levi ar fi fost condamnat la exil îndepărtat, ar fi fost cel mai demn de pedeapsă: dar acum, Dumnezeu îl cruță într-o măsură, atribuindu-i o viață rătăcitoare în moștenirea sa părintească. Ulterior, marca infamiei fiind îndepărtată, Dumnezeu își trimite posteritatea în părți diferite, sub titlul unei ambasade distinse. În Simeon a rămas o anumită, deși obscură, urmă a blestemului: pentru că un teritoriu distinct nu a căzut la sorți fiilor săi; ci au fost amestecați cu tribul lui Iuda, așa cum se afirmă în Iosua 19:1. Ulterior au mers la Muntele Seir, alungându-i pe amaleciți și luând în posesie pământul lor, așa cum este scris (1 Cronici 4:40-43). Aici, de asemenea, percepem fortitudinea bărbătească a pieptului sfântului Iacov, care, deși un bătrân decrepit și un exilat, zăcând pe patul său privat și umil, totuși atribuie provincii fiilor săi, ca de pe tronul înalt al unui mare rege. El face acest lucru și în dreptul său propriu, știind că legământul lui Dumnezeu fusese depus la el, prin care fusese chemat moștenitor și domn al pământului: și în același timp își revendică autoritatea ca susținând caracterul de profet al lui Dumnezeu. Căci ne privește foarte mult, atunci când cuvântul lui Dumnezeu sună în urechile noastre, să aprehendem prin credință lucrul proclamat, ca și cum slujitorii săi ar fi fost porunciți să ducă la îndeplinire ceea ce pronunță. De aceea i s-a spus lui Ieremia,
Răspunde
Unde în propria mea viață văd cuvântul lui Dumnezeu expunând păcatul și totuși păstrând speranța legământului? Cum modelează modelul judecății urmate de milă viziunea mea asupra modului în care Dumnezeu tratează cu poporul său? În ce feluri sunt invitat să am încredere în lucrarea Duhului chiar atunci când circumstanțele prezente par contrare promisiunilor?
Roagă-te
O, Tată Suveran, care ai vestit prin Iacov sceptrul neclintit ce avea să răsară din Iuda și Ți-ai arătat credincioșia legământului, prefăcând răul în bine spre păstrarea poporului Tău, dă-ne inimi care să primească Cuvântul Tău cu sfântă reverență. Păzește-ne să nu tratăm cu ușurință judecățile Tale sau să ne încredem în îndurările Tale și ațintește-ne ochii prin Duhul asupra Împăratului care împlinește orice făgăduință. Întărește-ne credința ca să se odihnească în harul Tău neschimbător până ce toate vor fi împlinite în Hristos. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →