← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › 2 Împărați

2 Regi 17-18 — cu Matei Henry

2 Împărați 17-18Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Expunerea atentă a lui Matei Henry asupra Scripturii aduce o claritate proaspătă la relatarea sobră a ultimelor zile ale lui Israel. În lecția de astăzi urmărim perspectivele sale prin 2 Regi 17–18, unde lunga răzvrătire a regatului de nord ajunge la sfârșitul său amar. Reflecțiile lui Henry ne ajută să urmărim atât răbdarea cât și dreptatea lui Dumnezeu, invitându-ne totodată să ne examinăm propriile inimi. Pe măsură ce ascultăm, descoperim avertismente care rămân urgente pentru fiecare generație. Să lăsăm cuvintele sale să ne călăuzească spre o mai adâncă venerare față de Domnul care încă își cheamă poporul la credincioșie deplină.
Citește
Pune deoparte timp fără grabă pentru a citi 2 Regi 17–18. Ascultă ritmul constant al idolatriei persistente a lui Israel și al avertismentelor răbdătoare pe care Dumnezeu le-a trimis prin profeții Săi. Observă cum textul trece de la evenimentele politice la cauzele spirituale mai profunde din spatele prăbușirii națiunii. Lasă narațiunea să trezească atât întristare cât și hotărâre pe măsură ce te pregătești să studiezi comentariul lui Henry.
Studiu

Studiază

Henry începe prin a schița structura și principalele diviziuni ale capitolului 17. Acest capitol ne oferă o relatare a captivității celor zece seminții și astfel încheie istoria acelui regat, după ce a continuat aproximativ 265 de ani, de la înființarea lui Ieroboam, fiul lui Nebat. În el avem: I. O scurtă narațiune a acestei distrugeri, ver. 1-6. II. Observații asupra ei și cauzele ei, pentru justificarea lui Dumnezeu în ea și pentru avertizarea altora, ver. 7-23. III. O relatare a națiunilor care le-au urmat în stăpânirea pământului lor și a religiei amestecate înființate printre ele, ver. 24-41. Henry trece apoi la perspectiva divină asupra cauzelor ruinei lui Israel. Deși distrugerea regatului celor zece seminții a fost relatată doar pe scurt, în aceste versete este comentată pe larg de istoricul nostru și sunt atribuite motivele ei, nu luate din cauzele secundare — slăbiciunea lui Israel, gestionarea sa nepolitică și puterea și măreția crescândă a monarhului asirian (aceste lucruri sunt trecute cu vederea) — ci doar din Cauza Primă. Observă: 1. Domnul a fost Cel care a îndepărtat pe Israel dinaintea ochilor Săi; oricine ar fi fost instrumentele, El a fost autorul acestei calamități. A fost o distrugere de la Cel Atotputernic; asirianul a fost doar nuiaua mâniei Sale, Isa. x. 5. Domnul a fost Cel care a respins sămânța lui Israel, altfel dușmanii lor nu i-ar fi putut cuprinde, v. 20. Cine a dat pe Iacov ca pradă și pe Israel jefuitorilor? Nu Domnul? Isa. xliii. 24. Pierdem beneficiul judecăților naționale dacă nu vedem mâna lui Dumnezeu în ele și împlinirea Scripturii, căci și aceasta este remarcată aici (v. 23): Domnul l-a îndepărtat pe Israel din favoarea Sa și din pământul lor, așa cum a spus prin toți slujitorii Săi profeții. Mai degrabă vor trece cerul și pământul decât să cadă la pământ o iotă din Cuvântul lui Dumnezeu. Când Cuvântul lui Dumnezeu și lucrările Sale sunt comparate, se va constata nu doar că ele se potrivesc, ci că se ilustrează reciproc. Dar de ce ar distruge Dumnezeu un popor care a fost ridicat și încorporat, ca Israel, prin minuni și oracole? De ce ar desface El ceea ce El Însuși a făcut cu un asemenea preț imens? A fost pur și simplu un act de suveranitate? Nu, a fost un act de justiție necesară. Căci, 2. Ei L-au provocat la aceasta prin nelegiuirea lor. A fost lucrarea lui Dumnezeu? Nu, a fost a lor; prin calea și faptele lor și-au procurat toate acestea și nelegiuirea lor i-a corectat. Istoricul sacru arată aici pe larg acest lucru, pentru ca să apară că Dumnezeu nu le-a făcut niciun rău și ca alții să audă și să se teamă. Vino și vezi ce a făcut tot acest rău, ce le-a frânt puterea și le-a pus cinstea în țărână; a fost păcatul; acesta și nimic altceva a despărțit între ei și Dumnezeu. Aceasta este aici expusă foarte mișcător ca fiind cauza tuturor pustiirilor lui Israel. El arată aici, Apoi Henry examinează modurile specifice în care poporul L-a provocat pe Domnul prin idolatrie. II. Ce au făcut ei împotriva lui Dumnezeu, în ciuda acestor angajamente pe care El le-a pus asupra lor. 1. În general. Au păcătuit împotriva Domnului Dumnezeului lor (v. 7), au făcut lucruri care nu erau drepte (v. 9), dar în ascuns. Atât de legați erau de practicile lor rele încât, atunci când nu le puteau face public, fie din rușine fie din teamă, le făceau în ascuns — o dovadă a ateismului lor, căci credeau că ceea ce se făcea în ascuns era ferit de ochiul lui Dumnezeu Însuși și nu va fi cerut. Din nou, au săvârșit lucruri rele într-o contradicție directă cu legea divină, încât păreau ca și cum ar fi fost făcute cu scopul de a-L provoca pe Domnul la mânie (v. 11), în disprețul autorității Sale și sfidarea dreptății Sale. Au respins rânduielile lui Dumnezeu și legământul Său (v. 15), nu au vrut să fie legați nici de porunca Sa nici de consimțământul pe care ei înșiși îl dăduseră legământului, ci au aruncat obligațiile ambelor și de aceea Dumnezeu i-a respins pe dreptate, v. 20. Vezi Osea iv. 6. Au părăsit toate poruncile Domnului Dumnezeului lor (v. 16), au părăsit calea, au părăsit lucrarea pe care acele porunci le prescriau și le îndreptau. Ba mai mult, în cele din urmă, s-au vândut pe ei înșiși ca să facă rău înaintea Domnului, adică s-au dedicat cu totul păcatului, ca niște robi în slujba celor cărora sunt vânduți și, prin persistarea lor obstinată în păcat, și-au împietrit atât de mult inimile încât la lungime a devenit moral imposibil să se mai poată întoarce, așa cum cel ce s-a vândut și-a pus libertatea dincolo de orice întoarcere. 2. În particular. Deși erau vinovați (fără îndoială) de multe imoralități și au încălcat toate poruncile celei de-a doua table, totuși nimic nu este specificat aici decât idolatria lor. Acesta a fost păcatul care îi înconjura cel mai ușor; acesta a fost, dintre toate păcatele, cel mai provocator pentru Dumnezeu: a fost adulterul spiritual care a rupt legământul căsătoriei și a fost poarta de intrare a oricărei alte răutăți. De aceea este menționat iar și iar aici ca fiind păcatul care i-a ruinat. (1.) Au temut alți dumnezei (v. 7), adică i-au închinat și le-au adus omagiul lor, ca și cum le-ar fi temut de mânia lor. (2.) Au umblat în rânduielile neamurilor, care erau contrare rânduielilor lui Dumnezeu (v. 8), au făcut ca neamurile (v. 11), au mers după neamurile care erau împrejurul lor (v. 15), prostituând astfel cinstea deosebirii lor și zădărnicind planul lui Dumnezeu cu privire la ei, care era ca ei să fie deosebiți de neamuri. Oare cei învățați de Dumnezeu să meargă la școală la neamuri — cei însușiți lui Dumnezeu să-și ia măsurile de la națiunile părăsite de El? (3.) Au umblat în rânduielile regilor idolatri ai lui Israel (v. 8), în toate păcatele lui Ieroboam, v. 22. Când regii lor și-au asumat puterea de a altera și adăuga la instituțiile divine, ei li s-au supus și au crezut că porunca regilor lor îi va apăra în neascultarea de porunca Dumnezeului lor. (4.) Și-au zidit locuri înalte în toate cetățile lor, v. 9. Dacă într-un loc era doar turnul străjerilor (un turn de țară fără ziduri, ci doar un turn pentru adăpostul străjerului în vreme de primejdie) sau doar o colibă pentru păstori, trebuia să fie cinstit cu un loc înalt și acela cu un altar. Dacă era o cetate întărită, trebuia să fie și mai fortificată cu un loc înalt. Părăsind singurul loc al lui Dumnezeu, nu mai cunoșteau sfârșit al locurilor înalte, în care fiecare om urma propria fantezie și își îndrepta evlavia către ce dumnezeu voia. Lucrurile sfinte erau astfel profanate și făcute comune, când altarele lor erau ca grămezile în brazdele câmpului, Osea xii. 11. (5.) Și-au ridicat chipuri și dumbrăvi — Așerim (chiar chipuri de lemn, așa cred unii că termenul pe care îl traducem dumbrăvi ar trebui redat) sau Aștarot (așa alții) — îndreptate împotriva celei de-a doua porunci, v. 10. Au slujit idolilor (v. 12), lucrările mâinilor lor și creaturi ale fanteziei lor, deși Dumnezeu îi avertizase în mod deosebit să nu facă acest lucru. (6.) Au ars tămâie în toate locurile înalte, în cinstea dumnezeilor străini, căci era spre necinstea adevăratului Dumnezeu, v. 11. (7.) Au urmat deșertăciunea. Idolii sunt numiți astfel pentru că nu puteau face nici bine nici rău, ci erau cele mai nesemnificative lucruri posibile; cei ce i se închinau erau asemenea lor și astfel au devenit deșerți și buni de nimic (v. 16), deșerți în evlavia lor, care era brută și ridicolă, și astfel au devenit deșerți în toată purtarea lor. (8.) Pe lângă chipurile turnate, chiar cei doi viței, au închinat toată oastea cerului — soarele, luna și stelele: căci nu se înțelege despre oastea cerească a îngerilor; nu s-au putut ridica atât de mult deasupra lucrurilor sensibile încât să se gândească la ei. Și, totodată, au slujit lui Baal, eroii divinizați ai neamurilor, v. 16. (9.) Și-au făcut copiii să treacă prin foc, în semn al închinării lor idolilor. (10.) Au folosit ghicitorii și descântece, ca să primească îndrumări de la dumnezeii cărora le aduceau evlavia. Henry continuă descriind avertismentele repetate pe care Dumnezeu le-a trimis prin profeți și văzători. III. Ce mijloace a folosit Dumnezeu cu ei, ca să-i întoarcă de la idolatriile lor, și cu cât de puțin folos. A mărturisit împotriva lor, le-a arătat păcatele și i-a avertizat de consecințele fatale ale acestora prin toți profeții și toți văzătorii (căci așa erau numiți profeții în trecut) și i-a îndemnat să se întoarcă de la căile lor rele, v. 13. Am citit despre profeți, mai mult sau mai puțin, în fiecare domnie. Deși părăsiseră familia preoțească a lui Dumnezeu, El nu i-a lăsat fără o succesiune de profeți, care își făceau datoria de a-i învăța buna cunoștință a Domnului, dar totul în zadar (v. 14); nu au vrut să asculte, ci și-au împietrit grumazul, au persistat în idolatriile lor și au fost ca părinții lor, care nu au vrut să-și plece grumazul sub jugul lui Dumnezeu, pentru că nu au crezut în El, nu au primit adevărurile Sale și nu au vrut să se încredințeze promisiunilor Sale: pare să se refere la părinții lor din pustiu; același păcat care i-a ținut pe ei afară din Canaan i-a scos pe aceștia afară și acela a fost necredința.
Considerați

Consideră

Henry încheie secțiunea remarcând complicitatea lui Iuda în aceleași păcate. În cele din urmă, aici este o plângere împotriva lui Iuda în mijlocul tuturor (v. 19): De asemenea Iuda n-a păzit poruncile lui Dumnezeu; deși nu erau încă pe deplin atât de răi ca Israel, totuși au umblat în rânduielile lui Israel; și aceasta a agravat păcatul lui Israel, că au comunicat infecția lui lui Iuda; vezi Ezech. xxiii. 11. Cei ce aduc păcatul într-o țară sau familie aduc o plagă în ea și vor trebui să răspundă pentru tot răul care urmează.
Răspunde
1. Unde în viața mea toler ez compromisuri mici care ar putea crește într-o răzvrătire deschisă? 2. Cum am răspuns la avertismentele pe care Dumnezeu le-a trimis deja prin Scriptură și prin frații credincioși? 3. Ce pași pot face astăzi ca să mă tem numai de Domnul și să resping orice idol rival?
Roagă-te
Doamne Dumnezeule, Cuvântul Tău stă ca o avertizare solemnă împotriva idolatriei și a inimilor împărțite care au adus judecata asupra lui Israel. Prin Duhul Tău, dă-ne o frică smerită care să se întoarcă de la orice rival al slavei Tale și să se alipească prin credință doar de Hristos. Ține Biserica Ta statornică în închinare curată și ascultare sinceră, ca să nu ne împietrim inimile, ci să umblăm cu credincioșie înaintea Ta. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →