Eterniseed › Curriculum › Habacuc
Habacuc 3 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În această lecție ascultăm cum Ioan Calvin deschide bogățiile din Habacuc capitolul 3. Calvin arată cum profetul oferă o formă de rugăciune care să ancoreze exilații în credința adevărată atunci când orice sprijin vizibil dispăruse. Expunerea sa atentă ne atrage în aceeași postură de dependență smerită, reamintindu-ne că legământul lui Dumnezeu rămâne singurul temei pe care putem face apel la cer. Prin îndrumarea lui Calvin învățăm din nou că rugăciunea nu este un gând ulterior, ci mijlocul prin care credința este ținută vie. Ne apropiem deci de capitol cu reverență, gata să primim atât avertizarea cât și mângâierea pe care Calvin le dezvăluie.
Citește
Citire
Luați Biblia și citiți Habacuc capitolul 3 încet și cu glas tare. Observați tremurul profetului înaintea glasului lui Dumnezeu, cererea sa îndrăzneață ca Domnul să reînvie lucrarea Sa și hotărârea finală de a se bucura chiar și atunci când orice binecuvântare pământească eșuează. Lăsați cuvintele să se așeze în inima voastră înainte de a ne întoarce la expunerea lui Calvin.
Studiu
Calvin începe prin a explica de ce profetul a dictat această rugăciune pentru popor.
Nu încape îndoială că Profetul a dictat această formă de rugăciune pentru poporul său, înainte ca acesta să fie dus în exil, ca să se exercite mereu în studiul religiei. Știm într-adevăr că Dumnezeu nu poate fi închinat cu dreptate și din inimă decât în credință. De aceea, pentru a ține israeliții risipiți în limitele cuvenite, ca să nu se îndepărteze de religia adevărată, Profetul le pune înainte materialele credinței și îi stimulează la rugăciune; și știm că credința noastră nu poate fi susținută într-un mod mai bun decât prin exercițiul rugăciunii.Despre titlul rugăciunii, Calvin scrie:
O numește rugăciunea sa, nu pentru că a folosit-o el însuși în particular sau a compus-o pentru sine, ci pentru ca rugăciunea să aibă o anumită autoritate în popor; căci ei știau că o formă de rugăciune dictată pentru ei prin gura unui Profet era același lucru ca și cum Însuși Duhul le-ar arăta cum trebuie să se roage lui Dumnezeu. Numele lui Habacuc este adăugat la ea, nu pentru că a folosit-o el însuși, ci pentru ca poporul să fie mai încurajat să se roage, când știa că Duhul Sfânt, prin Profet, le-a devenit călăuză și învățător.Calvin trece apoi la mărturisirea fricii profetului la glasul lui Dumnezeu.
Profetul spune aici, în numele întregului popor, că a fost înspăimântat de glasul lui Dumnezeu, căci așa înțeleg cuvântul, deși în multe locuri înseamnă veste, cum îl explică unii și aici. Dar deoarece propovăduirea Evangheliei este numită în Isaia 53:1, smh, shemoe, veste, mi se pare mai potrivit pasajului de față să-l redau ca glasul lui Dumnezeu; căci sentimentul general, că credincioșii au fost înspăimântați de vestea despre Dumnezeu, ar fi rece. Mai degrabă trebuie aplicat la profețiile care au fost deja explicate: și fără îndoială Habacuc nu a intenționat aici să vorbească doar în general despre puterea lui Dumnezeu; ci, așa cum am văzut în ultima lecție, mărturisește smerit păcatele poporului și apoi se roagă pentru iertare. Nu este deci de îndoit că spune aici că a fost înspăimântat de glasul lui Dumnezeu, adică atunci când L-a auzit amenințând cu o pedeapsă atât de grea. Adaugă apoi: Reînvie lucrarea Ta în mijlocul anilor și fă-o cunoscută. În cele din urmă, prin anticipare, subliniază că Dumnezeu își va aduce aminte de îndurarea Sa, deși drept ofensat de păcatele poporului.În cele din urmă Calvin abordează implorarea ca Dumnezeu să-și aducă aminte de îndurare în mânie.
Ceea ce adaugă acum — în mânie adu-ți aminte de îndurare — are scopul de a anticipa o obiecție; căci acest gând ar fi putut să le vină credincioșilor: 'nu avem temei să sperăm iertare de la Dumnezeu, pe care L-am provocat atât de grav, nici vreun motiv să ne mai bizuim pe legământul pe care l-am călcat cu atâta perfidie'. Profetul întâmpină această obiecție și fuge la favoarea plină de har a lui Dumnezeu, oricât de mult vedea că poporul va trebui să sufere pedeapsa dreaptă a păcatelor sale, așa cum meritau. Mărturisește deci că Dumnezeu era drept mâniat pe poporul Său și totuși speranța mântuirii nu era din această cauză închisă, căci Domnul promisese să fie îndurător. Deoarece Dumnezeu nu este deci inexorabil față de poporul Său — ba chiar, în timp ce îi pedepsește, nu încetează să fie Tată — de aceea Profetul unește aici îndurarea lui Dumnezeu cu mânia Sa.
Considerați
Considerare
Calvin arată cum aceeași rugăciune se aplică credincioșilor din orice veac.
Înțelegem acum sensul real al Profetului. După ce a mărturisit că israeliții s-au cutremurat pe dreptate la glasul lui Dumnezeu, văzându-se dați pe drept pierzaniei, face apel la îndurarea lui Dumnezeu și se roagă ca El să reînvie lucrarea Sa. Aduce aici în față doar favoarea adopției: astfel mărturisește că nu exista niciun motiv pentru care Dumnezeu să ierte poporul Său, decât că a binevoit să-i adopte în mod liber și să-i aleagă ca popor al Său deosebit; căci din această cauză obișnuiește Dumnezeu să-și arate favoarea față de noi până la sfârșit. Așadar, deoarece acest popor fusese odată ales de Dumnezeu, Profetul consemnează această adopție și se roagă ca Dumnezeu să continue și să împlinească până la capăt ceea ce începuse. În privința jumătății drumului vieții, comparația trebuie observată; căci vedem că neamul lui Avraam nu a fost ales pentru scurt timp, ci până la manifestarea lui Hristos Răscumpărătorul. Acum avem în comun cu poporul antic faptul că Dumnezeu ne adoptă, ca să ne aducă în cele din urmă la moștenirea vieții veșnice. Până când lucrarea mântuirii noastre va fi împlinită, suntem, ca să zicem așa, în alergarea noastră. Putem deci adopta această formă de rugăciune, care ne este prescrisă de Duhul Sfânt — ca Dumnezeu să nu-și părăsească lucrarea Sa; în mijlocul drumului nostru.Despre tensiunea dintre mânie și îndurare, Calvin scrie:
Percepem acum cum Profetul a unit ultima propoziție cu cele precedente. Ori de câte ori judecata cărnii ne-ar duce la disperare, să punem mereu împotriva ei acest adevăr — că Dumnezeu este mâniat într-un asemenea mod încât nu uită niciodată îndurarea Sa — adică în purtarea Sa cu aleșii Săi. Urmează —
Răspunde
Răspuns
1. În ce împrejurări actuale aveți cea mai mare nevoie de curajul de a rosti rugăciunea pe care Calvin o subliniază?
2. Cum modelează mărturisirea 'neștiințelor' felul în care vă apropiați de sfințenia lui Dumnezeu?
3. În ce domeniu al vieții vă invită Domnul să aveți încredere că El își va aduce aminte de îndurare chiar și atunci când vă disciplinează?
Roagă-te
Rugăciune
O, Doamne Dumnezeul nostru, înviază lucrarea Ta în mijlocul anilor și, în mânie, adu-Ți aminte de îndurare, ca să nu pledeăm nimic altceva decât credincioșia legământului Tău atunci când toată apărarea a dispărut. Dă-ne har să tremurăm înaintea judecăților Tale suverane, totuși să ne bucurăm numai în Tine, Dumnezeul mântuirii noastre, chiar când smochinul nu înflorește și câmpurile nu dau rod. Păstrează credința noastră de la a cădea până când Fiul Tău va reveni și fiecare promisiune va sta împlinită. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →