Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 13-14 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Astăzi intrăm în strigătele sincere și în nădejdea statornică din Psalmii 13 și 14 prin expunerea atentă a lui Ioan Calvin. Calvin ne călăuzește în tensiunea dintre tăcerea aparentă a lui Dumnezeu și încrederea nezdruncinată a credinciosului, expunând totodată adânca stricare a inimii omenești departe de Dumnezeu. Cuvintele sale ne ajută să vedem cum plângerea poate coexista cu credința și cum privirea cercetătoare a lui Dumnezeu descoperă atât nevoia noastră cât și leacul Său. Pe măsură ce ascultăm, fie ca perspectivele lui Calvin să ne apropie de Dumnezeu care aude și restaurează.
Citește
Citire
Acordați câteva clipe de liniște pentru a citi Psalmii 13 și 14 cu încetineală. Observați trecerea de la întrebările chinuite din capitolul 13 la diagnosticul sobru al nebuniei omenești din capitolul 14. Lăsați sinceritatea crudă a psalmistului să vă întâlnească acolo unde sunteți și pregătiți-vă inima să primească luminarea verset cu verset a lui Calvin asupra acestor rugăciuni străvechi.
Studiu
Calvin începe prin a examina plângerea lui David din versetul 1.
1. Până când, o, Iehova. Este foarte adevărat că David era atât de urât de majoritatea oamenilor, din pricina calomniilor și a zvonurilor false răspândite împotriva lui, încât aproape toți oamenii judecau că Dumnezeu nu îi era mai puțin potrivnic decât Saul [270] și ceilalți dușmani ai săi. Dar aici el nu vorbește atât de mult după părerea altora, cât după simțământul propriei sale minți, când se plânge că este neglijat de Dumnezeu. Nu că convingerea adevărului făgăduințelor lui Dumnezeu s-ar fi stins în inima lui sau că nu s-ar fi odihnit pe harul Său; dar când suntem multă vreme apăsați de nenorociri și nu percepem niciun semn de ajutor dumnezeiesc, acest gând se impune inevitabil: Dumnezeu ne-a uitat. A recunoaște în mijlocul necazurilor noastre că Dumnezeu are cu adevărat grijă de noi nu este felul obișnuit al oamenilor și nu este ceea ce simțămintele firii ne îndeamnă; dar prin credință înțelegem providența Sa nevăzută. Astfel, lui David i s-a părut, atât cât se putea judeca din starea reală a lucrurilor sale, că este părăsit de Dumnezeu. În același timp, însă, ochii minții sale, călăuziți de lumina credinței, au pătruns până la harul lui Dumnezeu, deși acesta era ascuns în întuneric. Când nu vedea nici o rază de nădejde bună oriunde s-ar fi întors, atât cât putea judeca rațiunea omenească, constrâns de durere, strigă că Dumnezeu nu îl ia în seamă; și totuși tocmai prin această plângere dă dovadă că credința i-a îngăduit să se ridice mai sus și să conchidă, împotriva judecății firii, că bunăstarea lui era sigură în mâna lui Dumnezeu. Dacă ar fi fost altfel, cum ar fi putut să-și îndrepte gemetele și rugăciunile către El? Urmând acest exemplu, trebuie să luptăm împotriva ispitirilor astfel încât să fim asigurați prin credință, chiar în mijlocul conflictului, că nenorocirile care ne împing la disperare trebuie biruite; așa cum vedem că slăbiciunea firii nu l-a împiedicat pe David să-L caute pe Dumnezeu și să recurgă la El: și astfel el a unit în exercițiul său, foarte frumos, afecțiuni care par a fi contrare una alteia. Cuvintele 'Până când, pentru totdeauna?' sunt o formă de exprimare defectuoasă; dar ele sunt mult mai expresive decât dacă ar fi pus întrebarea după modul obișnuit de a vorbi, 'De ce atât de mult timp?' Vorbind astfel, ne face să înțelegem că, pentru a-și hrăni nădejdea și a se încuraja în exercițiul răbdării, și-a întins privirea la distanță și că, de aceea, nu se plânge de o nenorocire de câteva zile, așa cum obișnuiesc să facă cei efeminați și lași, care văd doar ce este înaintea picioarelor lor și cedează imediat la primul atac. El ne învață, așadar, prin exemplul său, să ne întindem privirea cât mai departe în viitor, ca durerea noastră prezentă să nu ne lipsească cu totul de nădejde.Despre versetul 3, Calvin scrie:
3. Privește spre mine, răspunde-mi. Când Dumnezeu nu oferă prompt ajutor slujitorilor Săi, pare ochiului simțurilor că El nu vede nevoile lor, David, din acest motiv, cere lui Dumnezeu, în primul rând, să privească spre el și, în al doilea rând, să-l ajute. Niciuna dintre aceste lucruri, este adevărat, nu este anterioară sau posterioară în ceea ce-L privește pe Dumnezeu; dar s-a afirmat deja într-un psalm precedent și vom avea ocazia să repetăm adesea afirmația, că Duhul Sfânt adaptează în mod intenționat la înțelegerea noastră modelele de rugăciune consemnate în Scriptură. Dacă David nu ar fi fost convins că Dumnezeu Își are ochii asupra lui, nu i-ar fi folosit la nimic să strige către Dumnezeu; dar această convingere era efectul credinței. Între timp, până când Dumnezeu Își întinde de fapt mâna ca să dea ușurare, rațiunea carnală ne sugerează că El închide ochii și nu ne vede. Felul de exprimare folosit aici înseamnă același lucru ca și cum ar fi pus mila lui Dumnezeu pe primul loc, apoi ar fi adăugat ajutorul Său, pentru că Dumnezeu ne aude atunci când, având milă de noi, este mișcat și îndemnat să ne ajute. A lumina ochii înseamnă în limba ebraică același lucru cu a da suflarea vieții, căci vigoarea vieții apare mai ales în ochi. În acest sens spune Solomon,Trecând la Psalmul 14, Calvin identifică tăgăduirea lui Dumnezeu de către nebun.
Nebunul a zis. Cum cuvântul ebraic nvl, nabal, înseamnă nu numai nebun, ci și o persoană perversă, josnică și disprețuită, nu ar fi fost nepotrivit să-l traducem astfel aici; totuși sunt mulțumit să urmez interpretarea mai general acceptată, și anume că toate persoanele profane, care au lepădat toată frica de Dumnezeu și s-au abandonat nelegiuirii, sunt condamnate de nebunie. David nu aduce împotriva vrăjmașilor săi acuza de nebunie obișnuită, ci mai degrabă se ridică împotriva nebuniei și a îndrăznelii nebunești a acelora pe care lumea îi socotește eminenți prin înțelepciunea lor. Vedem de obicei că aceia care, atât în propria estimare cât și în cea a altora, excelează mult prin agerime și înțelepciune, își folosesc viclenia pentru a întinde curse și își exercită ingeniozitatea minții în a disprețui și a batjocori pe Dumnezeu. Este deci important pentru noi, în primul rând, să știm că, oricât de mult ar aplauda lumea aceste personaje viclene și batjocoritoare, care își îngăduie să se dedea oricât de mult nelegiuirii, totuși Duhul Sfânt îi condamnă ca fiind nebuni; căci nu există prostie mai brută decât uitarea de Dumnezeu. Trebuie, totuși, în același timp, să marcăm cu grijă temeiul pe care psalmistul ajunge la concluzia că ei au lepădat orice simțământ religios, și acesta este: că au răsturnat toată rânduiala, astfel încât nu mai fac nicio deosebire între drept și nedrept și nu au nicio privire pentru cinste, nici dragoste de umanitate. David, așadar, nu vorbește despre afecțiunea ascunsă a inimii celor răi, decât în măsura în care se descoperă prin faptele lor exterioare. Importul limbajului său este: Cum se face că acești oameni se dedau poftelor lor atât de îndrăzneț și de neînfrânat, încât nu țin seama de dreptate sau echitate; pe scurt, că se aruncă nebunește în orice fel de nelegiuire, dacă nu pentru că au lepădat orice simțământ religios și au stins, pe cât au putut, orice aducere aminte de Dumnezeu din mințile lor? Când persoanele păstrează în inima lor vreun simțământ religios, trebuie neapărat să aibă oarecare pudoare și să fie într-o anumită măsură reținute și împiedicate să nu disprețuiască cu totul îndemnurile conștiinței lor. De aici rezultă că atunci când cei nelegiuiți își îngăduie să-și urmeze propriile înclinații, atât de obstinat și de îndrăzneț cum sunt înfățișați aici ca făcând, fără niciun simțământ de rușine, este o dovadă că au lepădat toată frica de Dumnezeu.
Considerați
Considerare
Calvin arată apoi cum credința susține nădejdea în mijlocul întârzierii.
Psalmistul nu simte încă cât a folosit prin rugăciune; dar, bizuindu-se pe nădejdea izbăvirii pe care i-a îngăduit-o făgăduința credincioasă a lui Dumnezeu, folosește această nădejde ca pe un scut pentru a respinge acele ispitiri cu a căror groază ar putea fi mult necăjit. Deși, așadar, este aspru încercat și o mulțime de griji îl îndeamnă la disperare, el declară totuși că este hotărât să rămână neclintit în încrederea sa pe harul lui Dumnezeu și în nădejdea mântuirii. Cu aceeași încredere trebuie să fie înzestrați și susținuți toți cei evlavioși, ca să poată persevera cuvenit în rugăciune. De unde, de asemenea, deducem ceea ce am arătat mai înainte, că prin credință înțelegem harul lui Dumnezeu, care este ascuns și necunoscut înțelegerii firii. Cum verbele pe care le folosește psalmistul nu sunt puse la același timp, pot fi trase înțelesuri diferite din timpurile diferite; dar David, nu am nicio îndoială, dorește aici să mărturisească că a rămas neclintit în nădejdea izbăvirii făgăduite lui și va rămâne așa până la sfârșit, oricât de grea ar fi povara ispitirilor care ar putea apăsa asupra lui. În consecință, cuvântul 'exult' este pus la timpul viitor, pentru a indica exercițiul continuu al afecțiunii despre care se vorbește și că nicio încercare nu va scoate vreodată din inima lui bucuria credinței. Se observă că el pune bunătatea lui Dumnezeu pe primul loc, ca fiind pricina izbăvirii sale, -- Voi cânta Domnului. Traduc aceasta la timpul viitor. David, este adevărat, nu obținuse încă ceea ce dorea cu ardoare, dar fiind pe deplin convins că Dumnezeu era deja aproape ca să-i acorde izbăvirea, se angajează să-I mulțumească pentru ea. Și cu siguranță ni se cuvine să ne angajăm în rugăciune într-o astfel de stare a minții încât să fim în același timp gata să cântăm laudele lui Dumnezeu; lucru care este imposibil dacă nu suntem pe deplin convinși că rugăciunile noastre nu vor fi zadarnice. S-ar putea să nu fim cu totul lipsiți de durere, dar este totuși necesar ca această voioșie a credinței să se ridice deasupra ei și să pună în gura noastră un cântec din pricina bucuriei care ne este păstrată pentru viitor, deși nu o trăim încă; [275] așa cum îl vedem pe David aici pregătindu-se să sărbătorească în cântări harul lui Dumnezeu, înainte de a percepe deznodământul necazurilor sale. Cuvântul gml, gamal, [276] pe care alții îl traduc 'a răsplăti', nu înseamnă aici altceva decât a dărui un bine din har curat, și acesta este înțelesul său în multe alte pasaje ale Scripturii. Ce fel de mulțumire, vă rog să reflectați, ar fi aceea de a spune că Dumnezeu a răsplătit și a dat slujitorului Său răsplata cuvenită? Aceasta este de ajuns pentru a respinge sofismul absurd și neînsemnat al celor care răstălmăcesc acest pasaj pentru a dovedi meritul faptelor. Pe scurt, singurul lucru care mai rămâne de observat este că David, grăbindu-se cu promptitudine a sufletului să cânte despre binefacerile lui Dumnezeu înainte de a le fi primit, pune izbăvirea, care părea atunci la distanță, imediat înaintea ochilor săi.
Răspunde
Răspuns
Unde simțiți în viața voastră tensiunea dintre sentimentul de a fi uitat și totuși strigând către Dumnezeu? Cum afectează recunoașterea depravării omenești felul în care priviți propria inimă și lumea din jurul vostru? În ce feluri poate exemplul lui Calvin de a se agăța de făgăduințele lui Dumnezeu să vă modeleze rugăciunile în această săptămână?
Roagă-te
Rugăciune
Tată milostiv, aducem plângerile noastre înaintea tronului Tău suveran, încrezându-ne că îndurarea legământului Tău va face încă fața Ta să strălucească peste noi și să transforme jalea noastră în cântare. Păzește-ne de nebunia celor care Te uită și, prin harul care este în Hristos, întărește inimile noastre ca să se odihnească în bunătatea Ta neclintită până când vine izbăvirea. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →