← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Leviticul

Leviticul 23-24 — cu Matthew Henry

Leviticul 23-24Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
Comentariul lui Matthew Henry la Leviticul 23–24 ne invită în ritmul timpului sacru. În aceste capitole, Domnul consacră sabatele săptămânale și sărbătorile anuale care modelează viața lui Israel cu Dumnezeu. Henry călăuzește cititorii prin fiecare anotimp rânduit, arătând cum adunările sfinte, jertfele și odihna împreună alcătuiesc un calendar al amintirii și al bucuriei. Reflecțiile sale evidențiază atât împlinirea practică cerută poporului, cât și tiparele spirituale mai profunde pe care aceste sărbători le prefigurează. Urmărind expunerea sa, descoperim cum timpurile rânduite de Dumnezeu ne cheamă și astăzi la închinare rânduielnică, la dependență recunoscătoare și la sfințenie comună.
Citește

Citire

Acordă-ți acum timp să citești Leviticul capitolele 23 și 24 încet și cu rugăciune. Observă rânduiala atentă a sabatelor, a Paștelui, a primelor roade, a Rusaliilor, a trâmbițelor, a ispășirii și a corturilor. Lasă apelurile repetate la adunări sfinte și la jertfe să pătrundă în inimă. Cere Duhului să-ți deschidă inima spre frumusețea ritmurilor rânduite de Dumnezeu înainte de a trece la perspectivele lui Henry.
Studiu
Henry începe prin a da o prezentare generală a timpurilor sfinte rânduite de Dumnezeu. Iată, I. O prezentare generală a timpurilor sfinte pe care Dumnezeu le-a rânduit (v. 2), și numai rânduiala Lui poate face timpul sfânt; căci El este Stăpânul timpului și, îndată ce a pus roțile acestuia în mișcare, El a sfințit și a binecuvântat o zi mai presus de celelalte, Facerea ii, 3. Omul poate, prin rânduiala sa, să facă o zi bună (Estera ix, 19), dar este prerogativa lui Dumnezeu să facă o zi sfântă; și nimic nu este sfințit decât prin pecetea instituției Sale. După cum toată sfințenia lăuntrică vine din harul Său deosebit, tot așa toată sfințenia exterioară vine din rânduiala Sa deosebită. Acum, cu privire la timpurile sfinte rânduite aici, observăm: 1. Ele sunt numite sărbători. Ziua ispășirii, care era una dintre ele, era un post; totuși, deoarece cele mai multe dintre ele erau rânduite pentru bucurie și veselie, ele sunt numite în general sărbători. Unii le citesc: Acestea sunt adunările Mele, dar aceasta coincide cu adunările. Aș prefera să le citesc: Acestea sunt solemnitățile Mele; astfel este tradus cuvântul folosit aici (Isaia xxxiii, 20), unde Sionul este numit cetatea solemnităților noastre: și, citind astfel aici, ziua ispășirii era tot atât de mare o solemnitate ca oricare alta. 2. Ele sunt sărbătorile Domnului (sărbătorile Mele), ținute spre cinstirea numelui Său și în ascultare de porunca Sa. 3. Ele au fost proclamate; căci nu trebuiau ținute doar de preoții care slujeau la sanctuar, ci de tot poporul. Iar această proclamare era sunetul vesel despre care citim: Fericiți sunt oamenii care îl cunosc, Psalmul lxxxix, 15. 4. Ele trebuiau sfințite și celebrate cu adunări sfinte, pentru ca slujbele acestor sărbători să apară mai onorabile și mai mărețe, iar poporul mai unit în împlinirea lor; era spre cinstea lui Dumnezeu și a instituțiilor Sale, care nu căutau colțuri, și a căror puritate era cel mai bine păstrată prin administrarea lor publică; era de asemenea spre edificarea poporului în dragoste ca sărbătorile să fie ținute ca adunări sfinte. El trece apoi la repetarea legii sabatului. II. O repetare a legii sabatului în primul rând. Deși sărbătorile anuale erau făcute mai remarcabile prin participarea generală la sanctuar, totuși acestea nu trebuie să eclipseze strălucirea sabatului, v. 3. Li se spune aici: 1. Că în acea zi trebuie să se retragă de la toate treburile și afacerile lumii. Este un sabat de odihnă, prefigurând odihna noastră spirituală de păcat și în Dumnezeu: Să nu faceți nicio lucrare în el. În celelalte zile sfinte li se interzicea să facă vreo lucrare de slugă (v. 7), dar în sabat și în ziua ispășirii (care este numită și sabat) nu trebuiau să facă nicio lucrare, nici măcar pregătirea mâncării. 2. În acea zi trebuie să se îndeletnicească în slujba lui Dumnezeu. (1.) Este o adunare sfântă; adică: 'Dacă se află la îndemâna voastră, s-o sfințiți într-o adunare religioasă: să vină cât mai mulți la ușa cortului și ceilalți să se adune în altă parte pentru rugăciune, laudă și citirea legii', ca în școlile profeților, cât timp a dăinuit profeția, și mai târziu în sinagogi. Hristos a rânduit ca sabatul Noului Testament să fie o adunare sfântă, întâlnindu-se cu ucenicii Săi o dată și din nou (și poate mai des) în prima zi a săptămânii. (2.) 'Fie că aveți sau nu prilejul de a o sfinți într-o adunare sfântă, totuși să fie sabatul Domnului în toate locuințele voastre. Faceți o deosebire între acea zi și celelalte zile în familiile voastre. Este sabatul Domnului, ziua în care El S-a odihnit de lucrarea creației și în care ne-a rânduit și nouă să ne odihnim; să fie ținută în toate locuințele voastre, chiar acum când locuiți în corturi.' Observați: sabatele lui Dumnezeu trebuie ținute cu evlavie în fiecare casă particulară, de fiecare familie în parte, la fel ca de multe familii împreună în adunări sfinte. Sabatul Domnului în locuințele noastre va fi frumusețea, tăria și siguranța lor; le va sfinți, le va edifica și le va proslăvi. Henry continuă cu discutarea aducerii snopului de primele roade. II. O rânduială pentru aducerea unui snop de primele roade, în a doua zi a sărbătorii azimelor; prima este numită sabat, deoarece era ținută ca sabat (v. 11), și, în ziua următoare, aveau această solemnitate. Un snop sau o mână de grâne noi era adus la preot, care trebuia să-l înalțe, ca semn al înfățișării lui înaintea Dumnezeului cerului, și să-l legene înainte și înapoi înaintea Domnului, ca Stăpân al întregului pământ, și acesta trebuia primit pentru ei ca o recunoștință mulțumitoare pentru îndurarea lui Dumnezeu față de ei, îmbrăcându-le ogoarele cu grâne, și a dependenței lor de Dumnezeu și a dorinței lor către El, pentru păstrarea lui spre folosul lor. Căci era expresia atât a rugăciunii, cât și a laudei, v. 11. Un miel pentru ardere-de-tot trebuia adus împreună cu el, v. 12. După cum jertfa animalelor era în general însoțită de daruri de mâncare, tot așa această jertfă de grâne era însoțită de o ardere-de-tot, pentru ca pâinea și carnea să fie așezate împreună pe masa lui Dumnezeu. Li se interzice să mănânce din grânele lor noi până când această mână nu era adusă lui Dumnezeu; căci era potrivit ca, dacă Dumnezeu și Israel ospătează împreună, El să fie servit primul. Iar aducerea acestui snop de primele roade în numele întregii adunări a sfințit, ca să zicem așa, întreaga lor recoltă și le-a dat un folos mângâietor al tot restul; căci atunci ne putem mânca pâinea cu bucurie când am împlinit, într-o anumită măsură, datoria noastră față de Dumnezeu, iar Dumnezeu a primit lucrările noastre, căci astfel toate bucuriile noastre devin curate pentru noi. Acum, 1. Această lege a fost dată acum, deși nu a existat prilej de a o pune în aplicare până când au ajuns în Canaan: în pustiu nu au semănat grâne; dar hrănirea lor acolo cu pâine din cer i-a obligat de acum înainte să nu-I invidieze partea Sa din pâinea lor de pe pământ. Aflăm că atunci când au intrat în Canaan, mana a încetat chiar în ziua în care a fost adus snopul de primele roade; au mâncat din grânele vechi cu o zi înainte (Iosua v, 11), și apoi în această zi au adus primele roade, prin care au devenit îndreptățiți și la grânele noi (v. 12), astfel încât nu mai era nevoie de mană. 2. Acest snop de primele roade era un tip al Domnului nostru Isus, care a înviat din morți ca prim rod al celor adormiți, 1 Corinteni xv, 20. Acea ramură a Domnului (Isaia iv, 2) a fost atunci înfățișată Lui, în virtutea jertfei Sale, Mielul lui Dumnezeu, și a fost primită pentru noi. Este foarte demn de observat că Domnul nostru Isus a înviat din morți chiar în ziua în care au fost aduse primele roade, pentru a arăta că El era substanța acestei umbre. 3. Suntem învățați prin această lege să-L cinstim pe Domnul cu averea noastră și cu primele roade ale întregii noastre sporiri, Proverbe iii, 9. Ei nu trebuiau să mănânce din grânele lor noi până când partea lui Dumnezeu nu era adusă Lui din ele (v. 14), căci trebuie să începem întotdeauna cu Dumnezeu, să începem viețile cu El, să începem fiecare zi cu El, să începem fiecare masă cu El, să începem fiecare treabă și afacere cu El; căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu. El continuă cu instituirea sărbătorii Rusaliilor. Aici este instituirea sărbătorii Rusaliilor, sau a săptămânilor, cum este numită (Deuteronom xvi, 9), deoarece era ținută la cincizeci de zile, sau șapte săptămâni, după Paște. Este numită și sărbătoarea secerișului, Exod xxiii, 16. Căci, după cum aducerea snopului de primele roade era o introducere la seceriș și le dădea libertatea de a pune secera, tot așa au celebrat terminarea secerișului de grâne la această sărbătoare. 1. Atunci au adus o mână de spice de orz, acum au adus două pâini din grâu, v. 17. Aceasta era dospită. La Paște au mâncat pâine nedospită, deoarece era în amintirea pâinii pe care au mâncat-o când au ieșit din Egipt, care era nedospită; dar acum, la Rusalii, era dospită, deoarece era o recunoaștere a bunătății lui Dumnezeu față de ei în hrana lor obișnuită, care era dospită. 2. Cu acel snop de primele roade au adus doar un miel pentru ardere-de-tot, dar cu aceste pâini de primele roade au adus șapte miei, doi berbeci și un bou, toți pentru ardere-de-tot, dând astfel slavă lui Dumnezeu, ca Stăpân al pământului lor și Stăpân al secerișului lor, prin a cărui favoare au trăit și spre a cărui laudă trebuie să trăiască. Au adus de asemenea un țap pentru jertfă pentru păcat, luându-și astfel rușine ca nevrednici de pâinea pe care o mâncau și cerând iertare pentru păcatele lor, prin care și-au pierdut îndurările secerișului și de care s-au făcut vinovați primindu-le. Și în cele din urmă, doi miei pentru o jertfă de pace, pentru a cere o binecuvântare peste grânele pe care le-au strâns, care nu le-ar fi fost nici sigure, nici dulci fără acea binecuvântare, Hagai i, 9. Acestea au fost singurele jertfe de pace aduse din partea întregii adunări și au fost socotite cele mai sfinte jertfe, în timp ce alte jertfe de pace erau doar sfinte. Toate aceste jertfe sunt rânduite aici, v. 18-20. 3. Acea singură zi trebuia ținută cu o adunare sfântă, v. 21. Era una dintre zilele în care tot Israelul trebuia să-L întâlnească pe Dumnezeu și unul pe altul, la locul pe care Domnul îl va alege. Unii sugerează că, în timp ce șapte zile trebuiau să alcătuiască sărbătoarea azimelor, doar o singură zi a fost rânduită pentru sărbătoarea Rusaliilor, deoarece acesta era un timp ocupat al anului pentru ei, iar Dumnezeu le-a îngăduit să se întoarcă repede la lucrul lor în țară. Această sărbătoare anuală a fost instituită în amintirea dării legii pe Muntele Sinai, în a cincizecea zi după ieșirea din Egipt. Aceasta era sărbătoarea care li s-a spus în Egipt că trebuie ținută lui Dumnezeu în pustiu, ca amintire a căreia au ținut de atunci înainte această sărbătoare. Dar împlinirea și desăvârșirea acestei sărbători a fost revărsarea Duhului peste apostoli în ziua acestei sărbători (Faptele ii, 1), în care a fost dată legea credinței, la cincizeci de zile după ce Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit pentru noi. Și în acea zi (după cum exprimă bine episcopul Patrick) apostolii, primind ei înșiși primele roade ale Duhului, au născut trei mii de suflete, prin cuvântul adevărului, și le-au înfățișat, ca primele roade ale Bisericii creștine, lui Dumnezeu și Mielului.
Considerați

Considerare

Henry încheie secțiunea reflectând asupra legii culegerii anexate la Rusalii. La instituirea sărbătorii Rusaliilor este anexată o repetare a acelei legi pe care am avut-o mai înainte (cap. xix, 9), prin care li se cerea să lase culegerile ogoarelor lor și grânele care creșteau la capetele brazdelor pentru săraci, v. 22. Probabil că vine aici ca un lucru pe care preoții trebuie să profite de ocazie să-l amintească poporului, când aduceau primele roade, arătându-le că a asculta chiar și în această mică chestiune era mai bun decât jertfa, și că, dacă nu erau ascultători, jertfele lor nu aveau să fie primite. De asemenea, îi învăța că bucuria secerișului trebuie să se exprime în milostenie față de săraci, care trebuie să aibă partea lor din ceea ce avem, la fel ca și Dumnezeu pe a Sa. Cei care sunt cu adevărat conștienți de îndurarea pe care o primesc de la Dumnezeu vor arăta fără invidie milostenie față de săraci.
Răspunde

Răspuns

1. Care dintre sărbătorile descrise de Henry vă trezește cel mai mult dorul după o închinare rânduielnică? 2. Cum ar putea principiul de a începe fiecare seceriș cu Dumnezeu să vă remodeleze lucrul zilnic? 3. În ce mod practic puteți extinde bucuria sărbătorilor lui Dumnezeu către săracii din jurul vostru?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne al timpului și al anotimpurilor, Tu ai rânduit în Cuvântul Tău sărbători sfinte ca să chemi poporul Tău la odihnă, la aducere-aminte și la bucurie în lucrările Tale mântuitoare. Învață-ne să păzim Sabatul, să aducem pârga cu recunoștință și să sărbătorim eliberarea Ta cu bucurie, ca fiecare zi sfântă să ne apropie și mai mult de Hristos, Paștele și pârga noastră. Prin Duhul Tău, modelează-ne într-un popor care se adună cu bucurie, se pocăiește cu inimi zdrobite și arată milă străinului și săracului, până vom ospăta cu Tine în veșnicie. Amin

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →