Eterniseed › Curriculum › Psalmii
Psalmii 85-86 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În această lecție zilnică ne întoarcem la expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Psalmilor 85 și 86. Perspectivele lui Calvin ne ajută să vedem cum psalmistul cere îndurare ancorându-și speranța în dragostea neschimbătoare a legământului lui Dumnezeu. Comentariul său scoate în evidență tensiunea dintre suferința prezentă și restaurarea promisă, amintindu-ne că adevărata eliberare izvorăște din iertarea liberă a lui Dumnezeu. Pe măsură ce ascultăm, suntem invitați să ne examinăm propriile rugăciuni în lumina acestor cuvinte străvechi. Înțelepciunea pastorală a lui Calvin ne îndrumă spre o încredere răbdătoare chiar și atunci când ajutorul lui Dumnezeu pare întârziat. Fie ca reflecțiile sale să ne adâncească înțelegerea harului și să trezească o încredere reînnoită în Domnul care aude strigătele poporului său.
Citește
Pregătește-ți inima să asculte Scripturile. Citește Psalmii 85 și 86 încet, observând trecerea de la amintirea îndurărilor trecute la rugămințile urgente pentru ajutorul prezent. Lasă limbajul captivității, al iertării și al dragostei statornice să-ți modeleze ascultarea. Pe măsură ce citești, gândește-te cum psalmistul așteaptă ca Dumnezeu să vorbească pace. Permite cuvintelor să devină propria ta rugăciune, mai ales în anotimpurile în care eliberarea pare îndepărtată. Ia-ți timp să zăbovești asupra promisiunilor care încheie fiecare psalm.
Studiu
Studiază
Calvin începe prin a aborda traducerea și contextul istoric al versetului 1.
1 O, Iehova! Tu ai fost binevoitor cu țara Ta. Cei care traduc aceste cuvinte la timpul viitor, după părerea mea, le strică înțelesul. Acest psalm, probabil, a fost alcătuit pentru a fi cântat de popor atunci când era persecutat de tirania crudă a lui Antioh; și din eliberarea săvârșită pentru ei în trecut, erau încurajați să aștepte în viitor semne proaspete și continue ale bunăvoinței dumnezeiești, — Dumnezeu dovedind astfel că păcatele lor, oricât de numeroase și de grave, nu puteau șterge din memoria Lui amintirea legământului Său, încât să-L facă neînduplecat față de copiii lui Avraam și surd la rugăciunile lor. [474] Dacă nu ar fi experimentat mai înainte dovezi atât de remarcabile ale bunătății dumnezeiești, ar fi trebuit neapărat să fie copleșiți de povara suferințelor lor prezente, mai ales când acestea erau atât de îndelungate. Cauza eliberării lor din robie o atribuie dragostei libere cu care Dumnezeu îmbrățișase țara pe care o alesese pentru Sine. De aici rezultă că cursul bunăvoinței Sale nu a fost întrerupt; iar credincioșii erau inspirați cu încredere în rugăciune prin reflectarea că, aducându-Și aminte de alegerea Sa, S-a arătat milostiv cu propria Sa țară. Am avut ocazia să remarcăm în altă parte că nimic nu contribuie mai eficient la a ne încuraja să venim la tronul harului decât amintirea binefacerilor anterioare ale lui Dumnezeu. Credința noastră s-ar prăbuși imediat sub adversitate, iar durerea ne-ar înăbuși inimile, dacă nu am fi învățați să credem din experiența trecutului că El este înclinat cu milă să asculte rugăciunile slujitorilor Săi și le oferă întotdeauna ajutor atunci când cerințele împrejurărilor lor o cer; mai ales că rămâne tot timpul același motiv pentru continuarea bunătății Sale. Astfel, prorocul aplică cu fericire credincioșilor din vremea sa binefacerile pe care Dumnezeu le-a acordat odinioară părinților lor, pentru că atât ei cât și părinții lor fuseseră chemați la speranța aceleiași moșteniri.Despre versetul 2 Calvin continuă expunerea sa.
2 Tu ai luat fărădelegea poporului Tău. Era foarte firesc ca credincioșii să se simtă alarmați și tulburați din cauza păcatelor lor, și de aceea prorocul îndepărtează orice temei pentru o teamă copleșitoare, arătându-le că Dumnezeu, prin eliberarea poporului Său, dăduse o dovadă irefragabilă a iertării libere. El mai înainte urmărise această eliberare până la simpla plăcere și harul liber al lui Dumnezeu ca izvor al ei; dar după ce fusese săvârșită, fărădelegile poporului despărțind între ei și Dumnezeul lor și înstrăinându-i de El, era necesar ca leacul iertării să le fie adus în ajutor. Spunând că fărădelegile lor au fost luate, el nu se referă la faptul că credincioșii au fost reformați și curățiți de păcatele lor, cu alte cuvinte, la acea lucrare prin care Dumnezeu, sfințindu-i prin Duhul regenerării, îndepărtează de fapt păcatul din ei. Ceea ce intenționa să spună explică imediat după aceea. În esență, este că Dumnezeu a fost împăcat cu iudeii prin faptul că nu le-a socotit păcatele. Când se spune că Dumnezeu acoperă păcatele, înseamnă că le îngroapă, astfel încât ele să nu vină la judecată, așa cum am arătat mai pe larg în psalmul 32, la început. Așadar, când pedepsise păcatele poporului Său prin robie, voind să-i restaureze din nou în propria lor țară, a îndepărtat marele obstacol în acest sens, ștergând fărădelegile lor; căci eliberarea de pedeapsă depinde de iertarea păcatului. Astfel, ni se oferă un argument pentru a combate acea concepție prostească a sofiștilor, pe care o prezintă ca pe o mare taină, anume că Dumnezeu păstrează pedeapsa deși iartă greșeala; în timp ce Dumnezeu vestește în fiecare parte a Cuvântului Său că scopul Său în iertare este ca, fiind împăcat, să poată în același timp ușura pedeapsa. Despre aceasta avem o confirmare suplimentară în versetul următor, unde ni se spune că Dumnezeu a fost înclinat cu milă față de poporul Său, ca să-Și retragă mâna de la a-i pedepsi. Ce răspuns plauzibil în vreun grad poate fi dat la aceasta de sofiști, care afirmă că Dumnezeu nu ar fi drept dacă, după ce a iertat greșeala, nu ar executa pedeapsa conform cerințelor stricte ale dreptății Sale? Succesiunea iertării păcatului este că Dumnezeu prin binecuvântarea Sa mărturisește că nu mai este nemulțumit.Calvin se îndreaptă apoi spre aplicarea practică găsită în versetul 8.
8. Voi asculta ce va vorbi Dumnezeu Iehova. Prorocul, prin propriul său exemplu, îndeamnă aici întregul trup al Bisericii la o îndurare liniștită și calmă. Deoarece izbucnise sub influența unei emoții puternice într-un grad de vehemență, acum se reține ca și cu o frâu; și în toate dorințele noastre, oricât de evlavioase și sfinte ar fi, trebuie să ne ferim totdeauna ca ele să nu alerge la exces. Când un om își îngăduie propria slăbiciune, este ușor purtat dincolo de hotarele moderației de un zel nepotrivit. Din acest motiv prorocul poruncește tăcere, atât asupra sa cât și asupra altora, ca să aștepte cu răbdare timpul lui Dumnezeu. Prin aceste cuvinte, arată că era într-o stare de spirit liniștită și, ca să zicem așa, continua tăcut, pentru că era convins că grija lui Dumnezeu se exercită asupra Bisericii Sale. Dacă ar fi crezut că soarta deține suveranitatea lumii și că omenirea este învârtită de un impuls orb, nu ar fi reprezentat, așa cum face, pe Dumnezeu ca susținând funcția de a guverna. A vorbi, în acest pasaj, este echivalent cu a porunci sau a rândui. Este ca și cum ar fi spus: Fiind încrezător că leacul pentru nenorocirile noastre prezente este în mâna lui Dumnezeu, voi rămâne liniștit până când va sosi timpul potrivit pentru eliberarea Bisericii. Așadar, după cum nestăpânirea patimilor noastre murmură și ridică zarvă împotriva lui Dumnezeu, tot așa răbdarea este un fel de tăcere prin care cei evlavioși se țin în supunere față de autoritatea Sa. În a doua parte a versetului, psalmistul ajunge la concluzia că starea Bisericii va fi mai prosperă: Cu siguranță El va vorbi pace poporului Său și celor blânzi ai Săi. Deoarece Dumnezeu stăpânește suprem asupra treburilor oamenilor, nu poate decât să poarte de grijă bunăstării Bisericii Sale, care este obiectul dragostei Sale speciale. Cuvântul pace, am arătat în altă parte, este folosit de evrei pentru a denota prosperitate; și, în consecință, ceea ce este exprimat aici este că Biserica, prin binecuvântarea dumnezeiască, va prospera. Mai mult, prin cuvântul vorbește, se sugerează că Dumnezeu nu va da greș în a-Și respecta promisiunile. Psalmistul ar fi putut vorbi mai clar despre Providența dumnezeiască, de exemplu în acești termeni: „Voi privi la ceea ce va face Dumnezeu”; dar deoarece binefacerile acordate Bisericii izvorăsc din promisiunile dumnezeiești, el amintește de gura lui Dumnezeu mai degrabă decât de mâna Sa; și, în același timp, arată că răbdarea depinde de ascultarea liniștită a credinței. Când cei cărora Dumnezeu le vorbește pace nu sunt descriși doar ca poporul Său, ci și ca cei blânzi ai Săi, aceasta este o marcă prin care poporul autentic al lui Dumnezeu se distinge de cei care poartă doar titlul de popor al Său. Deoarece ipocriții își arogă cu aroganță toate privilegiile Bisericii, este necesar să respingem și să arătăm lipsa de temei a lăudăroșeniei lor, pentru a-i face să știe că sunt excluși pe drept de la promisiunile lui Dumnezeu.
Considerați
Gândește
Calvin trasează o legătură teologică cu împărăția lui Hristos.
10. Îndurarea și adevărul se vor întâlni împreună. Aici verbele sunt la timpul trecut; dar este evident din scopul pasajului că ar trebui traduse la timpul viitor. Îmbrățișez cu căldură opinia susținută de mulți, că avem aici o profeție despre împărăția lui Hristos. Nu există îndoială că credincioșii și-au ridicat ochii spre El, atunci când credința lor avea nevoie de încurajare și sprijin în legătură cu restaurarea Bisericii; și mai ales după întoarcerea lor din Babilon. Între timp, scopul prorocului este să arate cât de darnic Se poartă Dumnezeu cu Biserica Sa, după ce S-a împăcat cu ea. Roadele pe care le reprezintă ca izvorând din această împăcare sunt, în primul rând, că îndurarea și adevărul se întâlnesc împreună; și, în al doilea rând, că dreptatea și pacea se îmbrățișează una pe alta. Din aceste cuvinte, Augustin deduce un sentiment frumos și plin de cea mai dulce mângâiere, anume că îndurarea lui Dumnezeu este originea și izvorul tuturor promisiunilor Sale, de unde izvorăște dreptatea care ne este oferită prin evanghelie, în timp ce din acea dreptate procedează pacea pe care o obținem prin credință, atunci când Dumnezeu ne îndreptățește în mod gratuit. Potrivit lui, dreptatea este reprezentată ca privind în jos din cer, deoarece este darul gratuit al lui Dumnezeu și nu dobândit prin meritul faptelor; și că vine din cer, deoarece nu trebuie găsită printre oameni, care sunt prin natură cu totul lipsiți de ea. El explică de asemenea adevărul răsărind din pământ ca însemnând că Dumnezeu oferă cea mai incontestabilă dovadă a credincioșiei Sale, împlinind ceea ce a promis. Dar deoarece ar trebui mai degrabă să căutăm adevărul solid decât să ne exersăm ingeniozitatea în căutarea unor interpretări rafinate, să ne mulțumim cu înțelesul natural al pasajului, și anume că îndurarea, adevărul, pacea și dreptatea vor forma distincția mare și înnobilatoare a împărăției lui Hristos. Prorocul nu proclamă laudele oamenilor, ci laudă harul pe care îl sperase mai înainte și îl ceruse numai de la Dumnezeu; învățându-ne astfel să privim aceasta ca pe un adevăr neîndoielnic, că toate aceste binecuvântări curg de la Dumnezeu. Prin figura sinecdochei, unele părți fiind puse pentru întreg, este descris în aceste patru cuvinte toate ingredientele adevăratei fericiri. Când cruzimea furie cu impunitate, când adevărul este stins, când dreptatea este asuprită și călcată în picioare, și când toate lucrurile sunt amestecate în confuzie, nu ar fi mai bine ca lumea să fie adusă la sfârșit decât ca o astfel de stare de lucruri să continue? De aici rezultă că nimic nu poate contribui mai eficient la promovarea unei vieți fericite decât ca aceste patru virtuți să înflorească și să stăpânească suprem. Împărăția lui Hristos, în alte părți ale Scripturii, este împodobită cu encomii aproape similare. Dacă, totuși, cineva ar prefera să înțeleagă îndurarea și adevărul ca referindu-se la Dumnezeu, nu am dispoziție să intru în dispută cu el. [477] Răsăritul adevărului din pământ și privirea în jos a dreptății din cer implică fără îndoială că adevărul și dreptatea vor fi răspândite universal, atât deasupra cât și dedesubt, astfel încât să umple atât cerul cât și pământul. Nu se intenționează să se atribuie ceva diferit fiecăruia dintre ele, ci să se afirme în general că nu va exista niciun colț al pământului unde aceste calități să nu înflorească.
Răspunde
1. Unde în viața ta ai nevoie să-ți amintești de îndurările trecute ale lui Dumnezeu înainte de a-ți aduce cererile prezente? 2. Cum modelează așteptarea ca Dumnezeu să vorbească pace rugăciunile tale astăzi? 3. Cum ar putea arăta încrederea că mântuirea lui Dumnezeu este aproape chiar și atunci când împrejurările par neschimbate?
Roagă-te
Doamne Dumnezeul nostru, care Te-ai întors de la mânia Ta aprigă și ai vorbit pace poporului Tău, adu-Ți aminte de legământul Tău și restaurează-ne după harul Tău suveran. Acoperă fărădelegile noastre cu îndurarea Ta îmbelșugată, ca dreptatea și adevărul să se întâlnească și slava Ta să locuiască în țara noastră. Dă-ne încredere liniștită să Te așteptăm până ce ne vei reînvia iarăși, întorcând inimile noastre în pocăință spre iubirea Ta statornică. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →