Eterniseed › Curriculum › 1 Macabei
1 Macabei 9-10 — Eterniseed (Catolic cu deuterocanon)
Deschidere
Capitolele nouă și zece din 1 Macabei poartă cititorul prin moartea lui Iuda Macabeul la bătălia de la Elasa și prin succesiunea fratelui său Ionatan la conducerea rezistenței evreiești și la însăși demnitatea de mare preot. Cartea trece aici din faza eroică a revoltei în faza politică și dinastică, în care conducătorul macabeu devine actor pe scena mai largă a crizelor de succesiune seleucide și a diplomației romane. Iuda cade în capitolul nouă, depășit numeric de douăzeci la unu la Elasa, moartea sa fiind plânsă de tot Israelul într-un mod pe care autorul inspirat îl consemnează cu ecouri deliberate ale plângerii pentru Saul și Ionatan la Muntele Ghilboa. Ionatan îi succede fratelui său la conducerea grupului de hasidei care supraviețuiesc, duce un lung război de gherilă împotriva lui Bachide și, în capitolul zece, este curtat pe rând de Demetriu I Soter și de Alexandru Balas, pretendentul la tron, ambii oferindu-i demnitatea de mare preot în schimbul alinierii sale politice. Ionatan acceptă oferta lui Alexandru, îmbracă veșmintele sfinte la sărbătoarea Corturilor în anul o sută șaizeci seleucid și, din acel moment, familia macabeană unește în sine funcțiile de conducător militar, conducător politic și mare preot. Biserica citește această dezvoltare cu atenție la caracterul ei mixt: dobândirea politică a demnității de mare preot de către o familie nezadokită a fost cauza proximă a sciziunii ulterioare din iudaism între partidul saducheu (pretins zadokită) și partidul fariseu, iar fuziunea macabeană a funcției politice cu cea preoțească prefigurează prin contrast distincția atentă din Noul Testament între autoritatea spirituală a lui Petru și autoritatea temporală a Cezarului.
Citește
Citire
Citește 1 Macabei capitolele 9 și 10 cu atenție la textura umană a morții lui Iuda și la textura politică a succesiunii lui Ionatan. În capitolul nouă, observă întoarcerea lui Bachide în Iudeea după înfrângerea lui Nicanor; marea armată pe care a adus-o împotriva lui Iuda; topirea rapidă a forței lui Iuda când au văzut mărimea armatei siriene; refuzul lui Iuda de a se retrage deși doar opt sute au rămas cu el; bătălia de la Elasa; căderea lui Iuda în momentul în care aripa dreaptă siriană a început să se prăbușească înaintea lui; plângerea întregului Israel că cel puternic căzuse; și înmormântarea lui Iuda la Modin în mormântul părinților săi. În capitolul zece, observă ridicarea lui Alexandru Balas care pretindea descendență din Antioh Epifanul; războiul de licitații dintre Demetriu Soter și Alexandru pentru alianța lui Ionatan; ofertele de înalte demnități, de preoție, de confirmare a independenței; alegerea lui Ionatan pentru Alexandru; îmbrăcarea sa în veșmintele sfinte la sărbătoarea Corturilor în anul o sută șaizeci seleucid; alianța matrimonială a lui Alexandru cu Cleopatra Thea a Egiptului ptolemaic la Ptolemais; și prezența lui Ionatan la acea sărbătoare ca oaspete de onoare al ambilor regi.
Studiu
Moartea lui Iuda Macabeul la bătălia de la Elasa este consemnată de autorul inspirat cu ecouri deliberate ale morții lui Saul și Ionatan la Muntele Ghilboa din prima carte a lui Samuel. Ambele narațiuni încep cu disproporția catastrofală a forțelor; ambele consemnează dezertarea trupelor la vederea dușmanului; ambele se încheie cu moartea conducătorului în ciuda vitejiei sale personale; ambele se încheie cu plângere națională. Scopul autorului în acest cadru tipologic este teologic: el îl așază pe Iuda în linia marilor conducători israeliti căzuți în apărarea legământului, chiar în timp ce consemnează complicațiile politice care urmează morții lui Iuda și care disting epoca macabeană de perioada regilor. Plângerea lui Israel este consemnată în termeni izbitori: cum a căzut cel puternic, mântuitorul lui Israel; și poporul a intrat în jale și a plâns multe zile. Biserica a citit această plângere ca o mărturie particulară a legăturii de iubire pe care poporul lui Dumnezeu o poartă față de cei pe care Dumnezeu i-a ridicat printre ei și ca o prefigurare a plângerii pe care femeile aveau s-o rostească la picioarele crucii adevăratului Mântuitor al lui Israel care a căzut la propria sa Elasa numită Calvar. Succesiunea lui Ionatan la conducerea grupului de hasidei este descrisă cu atenție la continuitatea formală a familiei. Frații se adună să țină sfat; îl aleg pe Ionatan să fie conducătorul lor în locul lui Iuda; și Ionatan acceptă funcția. Biserica recunoaște în această tranziție principiul că providența poate aduce daruri de conducere într-o familie de-a lungul generațiilor și că harisma macabeană nu s-a epuizat în figura eroică a lui Iuda, ci a continuat în forme diferite prin Ionatan și apoi prin Simon. Capitolul relatează apoi lungul război de gherilă pe care Ionatan l-a purtat împotriva lui Bachide în pustiul de la est de Iordan și în ținutul deluros al Iudeii: frații l-au ambuscat și l-au depășit în manevre pe generalul sirian în mod repetat până când Bachide a încheiat în cele din urmă un tratat care l-a lăsat pe Ionatan în control efectiv al ținutului, în timp ce cetățuia Ierusalimului a rămas în mâini siriene. Al zecelea capitol deschide apoi faza politică a conducerii lui Ionatan. Ridicarea lui Alexandru Balas ca pretendent la tronul seleucid pretinzând descendență din Antioh Epifanul a declanșat un război de licitații între el și Demetriu Soter pentru sprijinul politic al lui Ionatan, a cărui forță de tâlhari devenise un factor semnificativ în ținutul iudeu. Textul consemnează scrisorile și ofertele cu detalii notabile. Demetriu i-a oferit mai întâi lui Ionatan poziția de prieten al regelui și dreptul de a aduna o armată și de a păstra fortărețele întărite; Alexandru i-a oferit apoi lui Ionatan însăși demnitatea de mare preot, titlul de prieten al regelui, dreptul de a purta purpură regală și o coroană de aur. Ionatan a acceptat oferta lui Alexandru și a îmbrăcat veșmintele sfinte la sărbătoarea Corturilor în anul o sută șaizeci seleucid, care corespunde cu octombrie 152 î.Hr. Biserica citește această acceptare cu judecată mixtă. Pe de o parte, restaurarea de facto a unei preoții mari evreiești sub protecție militară evreiască a fost împlinirea practică a cauzei macabeene, deoarece demnitatea de mare preot fusese golită prin uciderile lui Onia al Treilea și apostazia succesorilor săi. Pe de altă parte, familia macabeană nu era zadokită — nu era coborâtoare din Sadoc, preotul din vremea lui Solomon, a cărui familie deținuse demnitatea de mare preot de la Solomon la Onia — și dobândirea demnității de mare preot de către o familie nezadokită prin numire politică de către un rege păgân a fost teologic neregulată și avea să se dovedească sămânța sciziunii ulterioare din iudaism între saduchei (partidul loialist zadokit, al cărui nume derivă de la Sadoc) și farisei (partidul de descendență hasideică ce a acceptat dinastia hasmoneană). Noul Testament moștenește această tensiune: familiile preoțești care se opun lui Isus nu sunt nici ele zadokite, ci numiții hasmoneeni și herodieni din perioada romană, iar anunțul lui Isus că El este adevăratul templu și adevăratul mare preot după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 7) taie prin întreaga pretenție hasmoneană și saducheană. Biserica citește fuziunea hasmoneană a funcției preoțești, politice și militare din capitolele nouă și zece ca pe folia negativă a principiului petrin articulat mai târziu, prin care autoritatea spirituală a cheilor este deținută în linia apostolilor fără a fi fuzionată cu autoritatea temporală a Cezarului.
Considerați
Considerare
Consideră moartea lui Iuda Macabeul la Elasa ca pe o școală a conducerii care nu își părăsește postul chiar și când este depășit numeric de douăzeci la unu. Textul se străduiește să consemneze că atunci când Iuda a văzut mărimea armatei siriene majoritatea soldaților săi s-au topit, că a fost îndemnat să se retragă, că a refuzat spunând că nu se va întoarce de la dușman chiar dacă ceasul lor venise, că a angajat lupta cu cei opt sute care au rămas și că a căzut când aripa dreaptă siriană începuse să se prăbușească înaintea lui. Biserica a citit această scenă din perioada patristică ca pe o școală a curajului preoțesc și pastoral care nu abandonează turma când lupii se înmulțesc. Unde în propria ta responsabilitate pastorală sau familială sau vocațională ai fost ispitit să te retragi când disproporția forțelor părea copleșitoare? Consideră de asemenea dobândirea demnității de mare preot de către Ionatan. Tradiția morală catolică a fost clară cu privire la diferența dintre sprijinul politic legitim al Bisericii și numirea politică a episcopilor de către conducători laici — lunga luptă medievală a Controversei Investiturii sub Sfântul Grigore al Șaptelea și dincolo de ea este tocmai modul în care Biserica a rezolvat lecția pe care precedentul macabean a întruchipat-o în forma sa problematică. Funcția spirituală nu trebuie să fie în darul conducătorului temporal; libertatea Bisericii față de patronajul civil este ea însăși o componentă a catolicității sale. Unde vezi în viața prezentă a Bisericii sau a țării tale aceeași ispită de a fuziona funcția spirituală cu numirea politică? Consideră în cele din urmă ironia providențială a tensiunii macabeene. Însăși familia a cărei eroism a eliberat templul de Antioh avea să devină, prin dobândirea politică a preoției, familia ai cărei urmași aveau să-l omoare pe Mesia care a venit să împlinească tot ce templul prefigurase. Biserica păstrează această tensiune fără a o dizolva; mărturia macabeană rămâne luminoasă, iar eroarea hasmoneană este consemnată cu onestitate.
Răspunde
Răspuns
Roagă-te un deceniu din Tainele Durerose în această săptămână pentru starea preoțească — pentru episcopii și preoții propriei tale dioceze care trebuie să navigheze tensiunile perene dintre puterile temporale care curtează Biserica și autoritatea spirituală a cheilor care îi aparține doar ei. Pe măsură ce rostești fiecare Bucură-te, Marie, ține înaintea ochiului tău interior lungul șir de la Matatia și Iuda și Ionatan prin Petru și apostoli până la actualul succesor al lui Petru, cerând ca funcția spirituală să fie ținută liberă de orice încurcătură temporală.
Roagă-te
Rugăciune
Dumnezeule atotputernic și veșnic, care în moartea lui Iuda Macabeul la Elasa ai păstrat pentru plângerea poporului tău memoria mântuitorului lui Israel care nu și-a întors fața de la dușman chiar când era depășit numeric de douăzeci la unu, susține în episcopii și preoții tăi același curaj pastoral care nu abandonează turma când lupii se înmulțesc. Unde dobândirea macabeană a demnității de mare preot prin numire politică a unui rege păgân a prefigurat ispita perenă de a fuziona funcția spirituală cu patronajul temporal, ține-ți Biserica liberă de orice astfel de încurcătură, ca funcția cheilor să rămână în succesiunea apostolică neîmpovărată de darul vreunui conducător civil. Prin mijlocirea Sfântului Petru căruia i-a fost încredințată mai întâi autoritatea spirituală și prin rugăciunile Fericitei Fecioare Maria, mama poporului preoțesc care își plânge conducătorii căzuți și se roagă pentru cei încă pe câmp, dă-ne păstori a căror iubire față de Tine întrece iubirea lor de funcție. Prin Hristos Domnul nostru, care trăiește și domnește cu Tine în unitatea Duhului Sfânt, un singur Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt redate în engleză de Eterniseed din originalul de domeniu public prin convergență multi-model, verificate independent pentru fidelitate față de sursă și revizuite de un panel cross-provider cu patru modele. Fiecare citat este verificat mecanic ca fiind un substring exact al acelei redări publicate.