← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Deuteronomul

Deuteronomul 9-10 — cu Ioan Calvin

Deuteronomul 9-10Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Comentariul lui Ioan Calvin la Deuteronomul 9-10 ne atrage în inima credincioșiei legământului lui Dumnezeu. Cu atenție atentă la text, Calvin arată cum moștenirea lui Israel se sprijină în întregime pe îndurarea divină mai degrabă decât pe meritul omenesc. Expunerea sa ne invită să ne examinăm propriile inimi înaintea aceluiași Dumnezeu sfânt. Pe măsură ce ascultăm, ni se reamintește că fiecare binecuvântare curge din harul anterior al lui Dumnezeu. Cuvintele lui Calvin continuă să îndrume cititorii spre recunoștință smerită și ascultare reînnoită. Să ne pregătim să primim această înțelepciune străveche proaspăt astăzi.
Citește

Citire

Întoarceți-vă acum la capitolele 9 și 10 din Deuteronomul. Lăsați cuvintele lui Moise să se așeze în mintea voastră pe măsură ce citiți încet și cu rugăciune. Observați avertismentele repetate împotriva încrederii în sine și chemarea clară de a vă aminti de faptele puternice ale lui Dumnezeu. Lăsați pasajul să trezească atât recunoștință cât și convingere pe măsură ce reflectați la povestea lui Israel și la a voastră.
Studiu
Calvin începe prin a expune dărnicia gratuită a lui Dumnezeu față de Israel. 1. Să treci astăzi peste Iordan. Întregul pasaj conține o laudă adusă dărniciei gratuite a lui Dumnezeu, prin care El a legat poporul de Sine spre ascultarea Legii. Dar aceasta (după cum am văzut deja) trebuia să fie un stimulent cât se poate de presant pentru a-i îndemna pe oameni și pentru a-i răpi cu totul la închinarea și dragostea față de Dumnezeu, față de care erau sub o obligație atât de mare. Scopul lui Moise era deci să arate că israeliții, fără niciun merit al lor, ci prin bunătatea semnalată a lui Dumnezeu, vor fi moștenitori ai țării Canaanului; și că aceasta curgea în întregime din legământ și din adoptarea lor gratuită; pentru ca, din partea lor, să persevereze în observarea credincioasă a legământului și astfel să fie mai dispuși să-L cinstească. Căci ar fi prea rușinos ca ei, pe care Dumnezeu i-a prevenit prin harul Său, să nu-L întâmpine, ca să zicem așa, supunându-se de bunăvoie stăpânirii Sale. Mai mult, ca să nu-și aroge nimic, el laudă măreția puterii lui Dumnezeu, în faptul că ei nu puteau fi biruitori asupra atâtor neamuri decât prin ajutorul miraculos al cerului. Cu acest gând, el afirmă că aceste neamuri excelau nu numai în mărime și mulțime, ci și în vitejie militară. Adaugă că cetățile lor erau mari și de nepătruns; și, în cele din urmă, că în ele se aflau copiii uriașilor, înfricoșători prin statura lor enormă. Căci Anac (după cum se relatează în Iosua 15 [246]) era un uriaș celebru, ai cărui urmași erau numiți Anakimi. Și, pentru a îndepărta orice îndoială în această privință, el îi citează pe ei înșiși ca martori, că fuseseră atât de îngroziți de înfățișarea lor încât doreau să se întoarcă din nou. Acum înțelegem obiectul tuturor acestor detalii, și anume ca slava lui Dumnezeu să strălucească în biruințele și succesul poporului. Cuvintele 'pe care îi cunoști și despre care ai auzit' se referă la iscoade; [247] căci acești uriași nu deveniseră încă cunoscuți în mod deschis poporului; dar el transferă cazul câtorva la toți, deoarece, prin relatarea iscoadelor, teroarea invadase întreaga tabără, ca și cum ar fi intrat de fapt în conflict cu ei. Deoarece, deci, fuseseră convinși de inferioritatea lor față de dușmani și cu totul descurajați de relatarea primită, Moise îi convinge pe propria lor mărturie, ca nu cumva, poate, să-și asume mai târziu lauda care se cuvenea numai lui Dumnezeu. Dar ni se învață în aceste cuvinte că o astfel de este ingratitudinea omenirii, încât ea întunecă, pe cât poate, binefacerile lui Dumnezeu și nu cedează niciodată decât atunci când este silită la convingere. Despre versetul 4, Calvin scrie: 4. Să nu vorbești în inima ta. El avertizează acum mai limpede poporul să nu se înalțe în laudă de sine mândră și nebunească. Dacă nu ar fi fost atât de depravați și răuvoitori din fire, ar fi fost de ajuns să arate harul lui Dumnezeu printr-un singur cuvânt; dar nu putea să-i îndemne la recunoștință decât corectându-le și distrugându-le mândria. El îndepărtează deci această piatră de poticnire, pentru ca generozitatea lui Dumnezeu să fie vizibilă printre ei. 'A vorbi în inimă' este echivalent cu a reflecta sau a concepe o părere. De aceea Moise nu doar mustră lăudăroșenia buzelor, ci acea aroganță ascunsă cu care oamenii se umflă atunci când își iau lauda care se cuvine lui Dumnezeu. Mai mult, el nu doar le interzice să atribuie propriei lor vitejii faptul că i-au alungat pe dușmani și au luat în stăpânire țara, ci și să-și închipuie că aceasta era dreapta răsplată a meritelor lor. Căci Dumnezeu nu este mai puțin lipsit de slava Sa atunci când oamenii opun dreptatea lor dărniciei Sale, decât atunci când se laudă că orice binecuvântări au sunt obținute prin propria lor sârguință. Pentru a face aceasta mai clar, voi repeta. Moise nu interzice poporului să creadă că ei înșiși au dobândit țara fără ajutorul lui Dumnezeu; ba chiar ia de la sine înțeles că ei înșiși vor recunoaște că prin ajutorul lui Dumnezeu au fost biruitori; dar nu se mulțumește cu această recunoștință limitată dacă ei nu recunosc în același timp că nu meritau nimic de acest fel și deci că era un act pur și gratuit al bunătății Sale. Rațiunea dată în a doua propoziție nu pare suficient de [248] concludentă, și anume că neamurile au fost alungate din cauza propriei lor răutăți; căci ar fi putut fi ca ceea ce Dumnezeu a luat de la acești răi reprobați să-l fi transferat celor mai vrednici; dar pare a fi o avertizare indirectă, ca israeliții să se compare cu aceste neamuri; deoarece era evident de adunat de acolo [249] că ei nu dobândiseră această țară străină, din care primii locuitori fuseseră izgoniți, prin propria lor dreptate. Și aceasta este exprimat și mai clar în următoarele două versete. Calvin se îndreaptă apoi spre versetul 5 și continuă: 5. Nu pentru dreptatea ta. În primul rând, el vrea ca pedeapsa aplicată acestor neamuri să trezească pe israeliți la frică și astfel ca ei să nu-și atribuie nimic; deoarece scopul lui Dumnezeu nu era să răsplătească meritele lor, ci să arate asprimea judecății Sale. În al doilea rând, el confirmă aceasta prin două argumente; și anume, deoarece Dumnezeu împlinise astfel ceea ce promisese lui Avraam; (care promisiune, după cum s-a văzut deja, era întemeiată pe harul pur;) și, din nou, deoarece poporul însuși era din fire pervers și răzvrătit. De aici reiese suficient că nu era loc pentru merite, deoarece prin ele legământul lui Dumnezeu ar fi fost anulat, nici, dacă ar fi existat, nu s-ar fi putut găsi vreunul într-un neam atât de depravat și contumaș. Și pe deasupra, Dumnezeu încheiase legământul cu Avraam cu aproape patru secole înainte ca ei să se nască. De aici urmează că acest beneficiu venea dintr-o altă sursă. Dar el mai înăbușă mândria lor, reproșându-le că sunt 'încăpățânați'; căci ar fi fost prea absurd să ne închipuim că Dumnezeu, pe care nu încetaseră să-L provoace cu păcatele lor, era obligat față de ei, ca și cum și-ar fi împlinit datoria. Această metaforă este luată de la boi, care sunt nefolositori până când sunt obișnuiți să-și plece gâtul; înseamnă deci același lucru cu a spune că nu doar nu se supuneau, ci că în încăpățânarea lor scuturau jugul. Prin faptul că le repetă pentru a treia oară că israeliții nu meritaseră țara prin dreptatea lor, aflăm că nimic nu este mai greu decât ca oamenii să se dezbrace de aroganța lor oarbă, prin care scad o parte din laudă de la îndurările lui Dumnezeu. Acum, dacă în privința unei moșteniri pământești Dumnezeu înalță atât de mult îndurarea Sa, ce trebuie să gândim despre moștenirea cerească? [250] El vrea ca Lui singur să i se atribuie faptul că copiii lui Israel stăpânesc țara Canaanului; cu cât mai puțin, deci, va tolera El obtruziunea meritelor oamenilor pentru dobândirea cerului? Nici nu este nimic în pretenția papistașilor că ei atribuie primul loc dărniciei lui Dumnezeu; deoarece El pretinde cu totul pentru Sine ceea ce ei ar împărți cu El. Dar dacă cineva obiectează că aceasta s-a spus doar poporului Său antic, răspund că noi nu suntem mai buni decât ei. Fiecare să se retragă în sine însuși [251] și nu va scuza duritatea gâtului său. Dar cei care sunt regenerați de Duhul lui Dumnezeu știu că nu sunt formați din fire spre ascultare; și astfel că este doar îndurarea care îi face să se deosebească de cei mai răi dintre oameni.
Considerați

Considerare

Calvin încheie secțiunea rezumând ceea ce Dumnezeu cere de la poporul Său. 13. Păzind poruncile Domnului și rânduielile Lui, pe care ți le poruncesc astăzi, ca să-ți fie bine. Și acum, Israele, ce cere Domnul Dumnezeul tău? După ce a expus fiecare Poruncă în ordinea ei, ne rămâne să vedem care este suma conținutului Legii și care este scopul și obiectul învățăturilor ei. Căci Pavel scoate la iveală adevărata ei folosire, când declară că scopul ei este
Răspunde

Răspuns

Unde creditați cel mai ușor propriul merit în loc de harul anterior al lui Dumnezeu? Cum adâncește amintirea răzvrătirii trecute recunoștința voastră pentru răbdarea lui Dumnezeu? În ce mod practic veți umbla în frica și dragostea Domnului în această săptămână?
Roagă-te

Rugăciune

Doamne Dumnezeul nostru, care ai dat pământul lui Israel nu pentru neprihănirea lor, ci potrivit milei legământului Tău jurate părinților, supune inimile noastre să renunțe la orice pretenție de merit și să se odihnească cu totul în harul Tău suveran. Adu-Ți aminte de noi după credincioșia Ta, ca să ne temem de Tine, să Te iubim și să-Ți slujim cu toată puterea noastră, prin Isus Hristos Răscumpărătorul nostru. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →