Eterniseed › Curriculum › Tit
Tit 1 — cu Matthew Henry
Deschidere
Comentariul clasic al lui Matthew Henry la Tit capitolul 1 deschide o fereastră spre instrucțiunile atente ale apostolului pentru organizarea tinerei biserici din Creta. Cu căldură și precizie caracteristice, Henry urmărește salutul epistolei, nevoia urgentă de conducere sănătoasă și calitățile morale cerute celor care păstoresc poporul lui Dumnezeu. Expunerea sa ne reamintește că ordinea evangheliei nu este niciodată accidentală; ea izvorăște din slujitorii credincioși care se țin strâns de cuvântul vrednic de încredere. Pe măsură ce îl urmăm pe Henry prin aceste versete, suntem invitați să reflectăm cum aceleași principii modelează și astăzi congregațiile sănătoase. Cuvintele sale cheamă pe fiecare credincios să prețuiască slujirea care păzește adevărul și promovează evlavia în fiecare generație.
Citește
Citire
Acordă un moment de liniște pentru a citi integral Tit capitolul 1. Ascultă descrierea de sine a lui Pavel, însărcinarea dată lui Tit și portretul clar al felului de conducători pe care biserica trebuie să îi rânduiască. Lasă textul să se așeze înainte de a trece la reflecțiile lui Henry asupra acelorași versete.
Studiu
Henry începe prin a examina identitatea scriitorului și autoritatea apostolică.
I. Scriitorul. Pavel, un nume dintre neamuri luat de apostolul neamurilor, Faptele xiii. 9, 46, 47. Slujitorii vor acomoda chiar și lucruri mai mici, astfel încât să poată fi de vreun folos pentru primirea lucrării lor. Când iudeii au respins evanghelia, iar neamurile au primit-o, nu mai citim despre acest apostol cu numele său iudaic Saul, ci cu cel roman, Pavel. Un slujitor al lui Dumnezeu și un apostol al lui Iisus Hristos. Aici este descris prin relația și slujba sa: Un slujitor al lui Dumnezeu, nu doar în sensul general, ca om și creștin, ci mai ales ca slujitor, slujind lui Dumnezeu în evanghelia Fiului său, Rom. i. 9. Aceasta este o mare cinste; este slava îngerilor că sunt duhuri slujitoare și trimise să slujească pentru cei ce vor fi moștenitori ai mântuirii, Evr. i. 14. Pavel este descris mai ales ca slujitor principal, un apostol al lui Iisus Hristos; unul care L-a văzut pe Domnul și a fost chemat și însărcinat direct de El și și-a primit învățătura de la El. Observă, cei mai înalți slujitori din biserică nu sunt decât slujitori. (Multă teologie și evlavie sunt cuprinse în dedicațiile epistolelor.) Apostolii lui Iisus Hristos, care au fost trimiși să răspândească și să propage religia Sa, au fost în aceasta și slujitori ai lui Dumnezeu; ei nu au stabilit nimic incompatibil cu adevărurile și îndatoririle religiei naturale. Creștinismul, pe care l-au propovăduit, a fost pentru a clarifica și întări acele principii naturale, precum și pentru a le înălța și a adăuga ceea ce era potrivit și necesar în starea degenerată și răzvrătită a omului: de aceea apostolii lui Iisus Hristos au fost slujitori ai lui Dumnezeu, potrivit credinței aleșilor lui Dumnezeu. Învățătura lor era de acord cu credința tuturor aleșilor de la începutul lumii și era pentru a propaga și promova aceeași. Observă, există aleși ai lui Dumnezeu (1 Pet. i. 2), și în aceștia Duhul Sfânt lucrează credința divină prețioasă, potrivită celor aleși pentru viața veșnică (2 Tes. ii. 13, 14): Dumnezeu v-a ales de la început pentru mântuire, prin sfințirea Duhului și credința adevărului, la care v-a chemat prin evanghelia noastră. Credința este primul principiu al sfințirii. Și recunoașterea adevărului care este după evlavie. Evanghelia este adevăr; marele, sigur și mântuitor adevăr (Col. i. 5), cuvântul adevărului evangheliei. Credința divină nu se sprijină pe raționamente omenești și opinii probabile, ci pe cuvântul infailibil, adevărul însuși, care este după evlavie, de natură și tendință evlavioasă, curat și curățind inima credinciosului. Prin acest semn judecă doctrinele și duhurile — dacă sunt de la Dumnezeu sau nu; ceea ce este impur și dăunător adevăratei evlavii și religiei practice nu poate fi de origine divină. Tot adevărul evangheliei este după evlavie, învățând și hrănind teama și frica de Dumnezeu și ascultarea de El; este adevăr nu doar de cunoscut, ci de recunoscut; trebuie ținut în cuvânt și practică, Fil. ii. 15, 16. Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire, Rom. x. 10. Cei ce rețin adevărul în nedreptate nici nu cunosc, nici nu cred cum se cuvine. A aduce la această cunoștință și credință și la recunoașterea și mărturisirea adevărului care este după evlavie este marele scop al slujirii evangheliei, chiar și al celui mai înalt grad și ordin din ea; învățăturile lor ar trebui să aibă acest scop principal, de a naște credință și a întări în ea. În (sau pentru) nădejdea vieții veșnice, v. 2. Acesta este scopul ulterior al evangheliei, de a naște nădejde precum și credință; de a îndepărta mintea și inima de lume și de a le înălța la cer și la cele de sus. Credința și evlavia creștinilor duc la viața veșnică și dau nădejde și așteptare întemeiată a ei; căci Dumnezeu, care nu poate minți, a promis-o. Este cinstea lui Dumnezeu că nu poate minți sau înșela: și aceasta este mângâierea credincioșilor, a căror comoară este pusă în promisiunile Sale credincioase. Dar cum se spune că a promis înainte de începutul lumii? Răspuns, Prin promisiune unii înțeleg hotărârea Sa: a intenționat-o în sfaturile Sale veșnice, care erau ca o promisiune în embrion: sau mai degrabă, spun unii, pro chronon aionion este înainte de timpurile străvechi sau cu mulți ani în urmă, referindu-se la promisiunea dată întunecat, Gen. iii. 15. Aici este stabilitatea și vechimea promisiunii vieții veșnice pentru sfinți. Dumnezeu, care nu poate minți, a promis înainte de începutul lumii, adică cu multe veacuri în urmă. Cât de excelentă este atunci evanghelia, care a fost materia promisiunii divine atât de timpuriu! Cât de mult de prețuit de noi și ce mulțumiri datorate pentru privilegiul nostru dincolo de cei dinaintea noastră! Fericiți sunt ochii voștri, căci văd, etc. Nu e de mirare dacă disprețul ei este pedepsit aspru, deoarece nu doar a promis-o demult, ci (v. 3) a manifestat la timpuri potrivite cuvântul Său prin propovăduire; adică a făcut acea promisiune, dată atât de întunecat demult, la timpul cuvenit (sezonul potrivit hotărât mai înainte) mai clară prin propovăduire; ceea ce unii au numit nebunia propovăduirii a fost astfel cinstit. Credința vine prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu, prin cuvântul propovăduit. Care mi-a fost încredințat mie. Slujirea este o încredințare; nimeni nu ia această cinste, decât cel rânduit pentru ea; și oricine este rânduit și chemat trebuie să propovăduiască cuvântul. 1 Cor. ix. 16, Vai de mine dacă nu propovăduiesc evanghelia. Slujitorii care nu propovăduiesc nu sunt urmași ai apostolului. Potrivit poruncii lui Dumnezeu Mântuitorul nostru. Propovăduirea este o lucrare rânduită de un Dumnezeu ca Mântuitor. Vezi aici o dovadă a deității lui Hristos, căci prin El a fost încredințată evanghelia lui Pavel când s-a convertit (Faptele ix. 15, 17 și cap. xxii. 10, 14, 15) și din nou când Hristos i s-a arătat, v. 17-21. El este deci acest Mântuitor; nu că întreaga Treime nu ar concura: Tatăl mântuiește prin Fiul prin Duhul, și toți concurează în trimiterea slujitorilor. Nimeni să nu se odihnească deci în chemarea oamenilor, fără cea a lui Dumnezeu; El echipează, înclină, autorizează și dă ocazie pentru lucrare.Henry continuă cu salutul adresat lui Tit.
III. Salutul și rugăciunea, dorindu-i toate binecuvântările: Har, îndurare și pace de la Dumnezeu Tatăl și de la Domnul Iisus Hristos Mântuitorul nostru. Aici sunt, 1. Binecuvântările dorite: Har, îndurare și pace. Harul, favoarea liberă a lui Dumnezeu și acceptarea la El. Îndurarea, roadele acelei favori, în iertarea păcatelor și eliberarea de toate nenorocirile prin ea, atât aici cât și în veșnicie. Și pacea, efectul pozitiv și rodul îndurării. Pace cu Dumnezeu prin Hristos care este pacea noastră și cu creaturile și cu noi înșine; pace exterioară și interioară, cuprinzând tot binele oricare ar fi, care ne face fericiți în timp și în veșnicie. Observă, Harul este izvorul tuturor binecuvântărilor. Îndurarea și pacea și tot binele izvorăsc din acesta. Intră în favoarea lui Dumnezeu și toate vor fi bine; căci, 2. Acestea sunt persoanele de la care vin binecuvântările: De la Dumnezeu Tatăl, izvorul a tot binele. Fiecare binecuvântare, fiecare mângâiere vine la noi de la Dumnezeu ca Tată; El este Tatăl tuturor prin creație, dar al celor buni prin adopție și regenerare. Și Domnul Iisus Hristos Mântuitorul nostru, ca cale și mijloc de procurare și transmitere. Toate sunt de la Tatăl prin Fiul, care este Domn prin natură, moștenitor al tuturor lucrurilor și Domnul nostru, Răscumpărător și cap, rânduind și conducând mădularele Sale. Toate sunt puse sub El; noi ținem de El, ca în capite, și datorăm supunere și ascultare Lui, care este de asemenea Iisus și Hristos, Mântuitorul uns și mai ales Mântuitorul nostru, cei ce credem în El, eliberându-ne de păcat și iad și aducându-ne la cer și fericire.Henry conturează apoi calificările cerute celor ce urmează a fi hirotoniți.
I. Despre cei pe care ar trebui să îi hirotonească. El arată calificările și virtuțile lor; cele ce țin de viața și purtările lor și cele ce țin de doctrina lor: primele în versetele șase, șapte și opt, iar ultimele în al nouălea.
Considerați
Reflectare
Henry reflectă asupra necesității continue a unei guvernări ordonate a bisericii.
II. În mod special: Să hirotonească prezbiteri în fiecare cetate, adică slujitori, care erau mai ales dintre creștinii mai în vârstă și mai înțelepți și mai experimentați; sau, dacă mai tineri în ani, totuși astfel de oameni gravi și solizi în purtare și maniere. Aceștia trebuiau așezați unde era un număr potrivit de creștini, cum era de obicei cazul în orașele mai mari; deși și satele puteau avea acolo unde erau destui creștini pentru aceasta. Acești prezbiteri sau bătrâni trebuiau să aibă grija și sarcina obișnuită și statornică a bisericilor; să le hrănească și să le conducă și să îndeplinească toată lucrarea și datoria pastorală în și față de ele. Cuvântul este folosit uneori mai larg pentru oricine poartă funcție bisericească în biserică, și astfel apostolii erau prezbiteri sau bătrâni (1 Pet. v. 1); dar aici se referă la păstorii obișnuiți stabiliți, care lucrau în cuvânt și doctrină și erau peste biserici în Domnul; astfel de oameni cum sunt descriși aici de-a lungul capitolului. Acest cuvânt prezbiter unii îl folosesc în același sens cu sacerdos și îl traduc preot, un termen care nu este dat slujitorilor evangheliei, decât într-un mod figurativ sau aluziv, cum se spune că tot poporul lui Dumnezeu este făcut împărați și preoți pentru Dumnezeu (hiereis, nu presbyterous), ca să aducă jertfe duhovnicești de rugăciuni, laude și milostenii. Dar în mod propriu nu avem preot sub evanghelie, decât numai Hristos, marele preot al profesiei noastre (Evr. iii. 1), care S-a adus pe Sine jertfă lui Dumnezeu pentru noi și trăiește veșnic, în virtutea acesteia, ca să mijlocească pentru noi. Prezbiterii de aici deci nu sunt preoți proprii, ca să aducă jertfe, fie tipice fie reale; ci doar slujitori ai evangheliei, ca să împartă rânduielile lui Hristos și să hrănească biserica lui Dumnezeu, peste care Duhul Sfânt i-a pus supraveghetori. Observă, 1. O biserică fără o slujire fixă și statornică în ea este imperfectă și lipsită. 2. Unde este un număr potrivit de credincioși, prezbiteri sau bătrâni trebuie așezați; continuitatea lor în biserici este la fel de necesară ca prima lor numire, pentru desăvârșirea sfinților și zidirea trupului lui Hristos, până când toți ajung la un om desăvârșit în Hristos, până când numărul întreg al aleșilor lui Dumnezeu este chemat și unit cu Hristos într-un singur trup și adus la statura și puterea deplină și la acea măsură de har care este potrivită și rânduită pentru ei, Ef. iv. 12, 13. Aceasta este lucrare care trebuie și va fi făcută până la sfârșitul lumii, la care deci mijloacele necesare și rânduite pentru ea trebuie să dureze. Ce laudă se cuvine lui Dumnezeu pentru o astfel de instituție! Ce mulțumire din partea celor ce se bucură de beneficiile ei! Ce milă și rugăciune pentru cei ce o duc lipsă! Rugați pe Domnul secerișului să trimită lucrători în secerișul Său. Credința vine prin auzire și este păstrată, întreținută și făcută roditoare și prin ea. Necunoașterea și corupția, decăderea binelui și creșterea răului vin prin lipsa unei slujiri care învață și înviorează. Din astfel de motive a fost lăsat Tit în Creta, ca să pună în ordine lucrurile care lipseau și să hirotonească prezbiteri în fiecare cetate; dar aceasta trebuia s-o facă nu după voia sau fantezia sa, ci potrivit îndrumării apostolice.
Răspunde
Răspuns
1. Unde vezi evanghelia modelând atât credința cât și purtarea zilnică în propria ta viață?
2. Cum ai putea să te rogi pentru cei ce păstoresc acum biserica ta locală?
3. În ce mod practic poți sprijini slujirea ordonată și credincioasă a cuvântului?
Roagă-te
Rugăciune
Părinte milostiv, Te lăudăm pentru mesajul demn de încredere al Evangheliei expus în Cuvântul Tău și Te rugăm ca prin Duhul Tău să ne dai inimi care prețuiesc învățătura sănătoasă și vieți care o împodobesc cu ceea ce este bun. Ridică conducători fără prihană care iubesc adevărul și se țin cu tărie de el și protejează Biserica Ta de orice înșelător care întoarce inimile de la Tine. Ca poporul Tău să crească în credință și evlavie de dragul lui Hristos. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →