Eterniseed › Curriculum › Leviticul
Lev 1-2 — cu Matthew Henry
Deschidere
Comentariul clasic al lui Matthew Henry deschide o fereastră spre sistemul sacrificial al Israelului antic, arătând cum fiecare detaliu din Levitic indică dincolo de ritual spre relația cu Dumnezeu. În aceste prime două capitole, Henry urmărește instrucțiunile divine pentru arderile de tot și darurile de mâncare, evidențiind atât scopul lor imediat pentru Israel, cât și semnificația lor evanghelică durabilă. Expunerea sa atentă ne invită să reflectăm cum închinarea care Îl cinstește pe Dumnezeu trebuie oferită de bunăvoie, curat și potrivit Cuvântului Său. Ascultând astăzi glasul lui Henry, ni se reamintește că adevărata devoțiune cere încă ce este mai bun din partea noastră și întreaga inimă în spatele fiecărui dar. Lăsați reflecțiile sale să ne apropie de jertfa desăvârșită a lui Hristos și de jertfele vii la care suntem chemați.
Citește
Acordă-ți acum timp să citești Leviticul capitolele 1 și 2 încet și cu rugăciune. Observă instrucțiunile atente date pentru fiecare fel de jertfă și accentul repetat pe ceea ce este plăcut Domnului. Lasă textul să trezească atât reverență față de sfințenia lui Dumnezeu, cât și recunoștință pentru accesul pe care El îl oferă prin jertfă. În timp ce citești, cere Duhului să-ți pregătească inima pentru perspectivele pe care Matthew Henry le va aduce din aceste capitole.
Studiu
Henry începe prin a stabili sursa divină și scopul legilor jertfelor.
Observă aici: 1. Se presupune că oamenii vor fi înclinați să aducă daruri Domnului. Lumina însăși a firii îndrumă pe om, într-un fel sau altul, să-L cinstească pe Făcătorul său și să-I aducă omagiu ca Domn al său. Religia revelată presupune că religia naturală este o instituție antică și timpurie, deoarece căderea i-a îndrumat pe oameni să-L slăvească pe Dumnezeu prin jertfă, ceea ce era o recunoaștere implicită că au primit totul de la Dumnezeu ca făpturi și că au pierdut totul în fața Lui ca păcătoși. O conștiință pe deplin convinsă de dependență și vinovăție ar fi gata să vină înaintea lui Dumnezeu cu mii de berbeci, Mica 6:6-7. 2. S-a făcut prevedere ca oamenii să nu-și urmeze propriile fantezii, nici să devină deșerți în închipuirile și invențiile lor despre jertfele lor, ca nu cumva, în timp ce pretindeau că-L cinstesc pe Dumnezeu, să-L dezonoreze cu adevărat și să facă ceva nedemn de El. De aceea, totul este îndrumat să fie făcut cu cuviință cuvenită, după o anumită rânduială și astfel încât jertfele să fie cât mai semnificative atât pentru marea jertfă de ispășire pe care Hristos urma să o aducă la împlinirea vremii, cât și pentru jertfele spirituale de mulțumire pe care credincioșii ar trebui să le aducă zilnic. 3. Dumnezeu a dat aceste legi lui Israel prin Moise; nimic nu se repetă mai des decât aceasta: 'Domnul a vorbit lui Moise, zicând: Vorbește copiilor lui Israel'. Dumnezeu ar fi putut să le vorbească El Însuși copiilor lui Israel, așa cum a făcut cu Cele Zece Porunci; dar a ales să le transmită prin Moise, deoarece ei doriseră ca El să nu le mai vorbească direct, și El hotărâse ca Moise să fie, mai presus de toți prorocii, un tip al lui Hristos, prin care Dumnezeu va vorbi în aceste zile din urmă, Evrei 1:2. Prin alți proroci, Dumnezeu a trimis mesaje poporului Său, dar prin Moise le-a dat legi; și de aceea era potrivit să-L prefigureze pe Acela căruia Tatăl I-a dat toată judecata. În plus, comoara revelației divine trebuia pusă întotdeauna în vase de lut, ca credința noastră să fie încercată și ca puterea desăvârșită să fie de la Dumnezeu. 4. Dumnezeu i-a vorbit din cort. De îndată ce Șechina a luat în stăpânire noua ei locuință, în semn de acceptare a ceea ce fusese făcut, Dumnezeu a vorbit cu Moise de la scaunul îndurării, în timp ce acesta aștepta în afara vălului, sau mai degrabă la ușă, auzind doar un glas; și este probabil că a scris ceea ce a auzit atunci, pentru a preveni orice greșeală sau uitare la repetarea lui. Cortul a fost ridicat ca loc de comuniune între Dumnezeu și Israel; acolo, unde ei Îi aduceau slujbele lor lui Dumnezeu, Dumnezeu le-a descoperit voia Sa. Astfel, prin Cuvânt și prin rugăciune, avem acum părtășie cu Tatăl și cu Fiul Său Isus Hristos, Faptele 6:4. Când vorbim cu Dumnezeu, trebuie să dorim să auzim de la El și să socotim mare favoare faptul că El binevoiește să ne vorbească. Domnul l-a chemat pe Moise, nu să se apropie (sub acea rânduială, chiar și Moise trebuia să păstreze distanța), ci să asculte și să ia aminte la ceea ce urma să fie spus. O literă mai mică decât de obicei în cuvântul ebraic pentru 'chemă', ne spun criticii evrei, sugerează că Dumnezeu a vorbit cu un glas blând și subțire. Legea morală a fost dată cu groază de pe un munte arzând, în tunete și fulgere; dar legea vindecătoare a jertfei a fost dată mai blând de la scaunul îndurării, deoarece aceasta era un tip al harului Evangheliei, care este slujirea vieții și a păcii.Henry detaliază apoi cerințele pentru o ardere de tot din turmă.
Dacă un om era bogat și își permitea, se presupunea că va aduce arderea de tot, cu care intenționa să-L cinstească pe Dumnezeu, din turma sa de vite mari. Cel ce consideră că Dumnezeu este Cel mai bun va hotărî să-I dea ce are mai bun, altfel nu-I dă slava cuvenită Numelui Său. Acum, dacă un om hotărâse să înjunghie un bou, nu pentru o petrecere a familiei și a prietenilor, ci ca jertfă Dumnezeului său, aceste reguli trebuiau respectate cu sfințenie: 1. Animalul adus trebuia să fie de parte bărbătească, fără cusur și cel mai bun din pășunea sa. Fiind destinat doar cinstirii Aceluia care este infinit desăvârșit, trebuia să fie cel mai desăvârșit în felul său. Aceasta însemna puterea și curăția deplină care erau în Hristos, jertfa care murea, și sinceritatea inimii și neprihănirea vieții care ar trebui să fie în creștini, care sunt înfățișați lui Dumnezeu ca jertfe vii. Dar, literal, în Hristos Isus nu este nici bărbat, nici femeie; nici vreun cusur natural al trupului nu este o piedică pentru acceptarea noastră la Dumnezeu, ci doar defectele și diformitățile morale aduse de păcat în suflet. 2. Stăpânul trebuia să o aducă de bunăvoie. Ceea ce se face în religie, astfel încât să-L mulțumească pe Dumnezeu, trebuie făcut fără altă constrângere decât cea a dragostei. Dumnezeu primește poporul de bunăvoie și pe cel ce dă cu bucurie. Ainsworth și alții citesc nu ca principiu, ci ca scop al aducerii: 'S-o aducă pentru primirea Sa favorabilă înaintea Domnului. Să-și propună aceasta ca scop în aducerea jertfei sale și să-și țină privirea ațintită asupra acestui scop — ca să fie primit de Domnul'. Numai aceia vor găsi primire care doresc și intenționează cu sinceritate aceasta în toate slujbele lor religioase, 2 Corinteni 5:9. 3. Trebuia adusă la ușa cortului, unde stătea altarul de aramă al arderilor de tot, care sfințea darul, și nu în altă parte. Trebuia s-o aducă la ușă, ca unul nevrednic să intre, recunoscând că nu există intrare pentru un păcătos în legământ și comuniune cu Dumnezeu decât prin jertfă; dar trebuia s-o aducă la cortul întâlnirii, în semn de comuniune cu întreaga adunare a lui Israel chiar și în această slujbă personală. 4. Cel ce aducea trebuia să-și pună mâna pe capul jertfei sale, v. 4. 'Trebuie să pună ambele mâini', spun doctorii evrei, 'cu toată puterea, între coarnele animalului', însemnând prin aceasta: (1) Transferul întregului său drept și interes asupra animalului către Dumnezeu, efectiv și printr-o predare manuală, închinându-l slujbei Sale. (2) O recunoaștere că merita să moară și ar fi fost gata să moară dacă Dumnezeu ar fi cerut-o, pentru slujirea cinstei Sale și obținerea favorii Sale. (3) O dependență de jertfă, ca un tip instituit al marii jertfe pe care a fost pusă nelegiuirea noastră a tuturor. Semnificația mistică a jertfelor și mai ales acest ritual, unii cred că apostolul îl are în vedere prin doctrina punerii mâinilor (Evrei 6:2), care prefigura credința evanghelică. Punerea mâinii de către cel ce aducea pe capul jertfei era pentru a arăta dorința și speranța sa ca ea să fie primită de la el ca să facă ispășire pentru el. Deși arderile de tot nu se refereau la un păcat anume, ca jertfa pentru păcat, totuși ele trebuiau să facă ispășire pentru păcat în general; și cel ce își punea mâna pe capul unei arderi de tot trebuia să mărturisească că a lăsat nefăcut ce trebuia să facă și a făcut ce nu trebuia să facă și să se roage ca, deși merita să moară el însuși, moartea jertfei sale să fie primită pentru ispășirea vinovăției sale. 5. Jertfa trebuia înjunghiată de preoții sau leviții, înaintea Domnului, adică într-un mod religios și evlavios, și cu privirea la Dumnezeu și la cinstea Sa. Aceasta însemna că Domnul nostru Isus urma să-și facă sufletul sau viața o jertfă pentru păcat. Mesia, prințul, trebuia să fie tăiat ca jertfă, dar nu pentru Sine, Daniel 9:26. Înseamnă de asemenea că în creștini, care sunt jertfe vii, partea brutală trebuie omorâtă sau ucisă, carnea răstignită cu patimile și poftele ei stricate și toate poftele vieții animale. 6. Preoții trebuiau să stropească sângele pe altar (v. 5); căci sângele fiind viața, acesta făcea ispășire pentru suflet. Aceasta însemna privirea directă și efectivă pe care Domnul nostru Isus a avut-o față de satisfacerea dreptății Tatălui Său și asigurarea cinstei Sale vătămate, în vărsarea sângelui Său; S-a adus pe Sine fără pată lui Dumnezeu. Înseamnă de asemenea liniștirea și curățirea conștiințelor noastre prin stropirea sângelui lui Isus Hristos asupra lor prin credință, 1 Petru 1:2; Evrei 10:22. 7. Animalul trebuia jupuit și tăiat cuviincios, împărțit în mai multe încheieturi sau bucăți, după arta măcelarului; apoi toate bucățile, cu capul și grăsimea (picioarele și măruntaiele fiind mai întâi spălate), trebuiau arse împreună pe altar, v. 6-9. 'Dar cu ce scop', ar spune unii, 'această risipă? De ce să se ardă toată această carne bună, care ar fi putut fi dată săracilor și ar fi hrănit familiile lor flămânde mult timp, să fie arsă împreună până la cenușă?' Așa a fost voia lui Dumnezeu; și nu este de noi să obiectăm sau să găsim greșeli. Când a fost ars pentru cinstea lui Dumnezeu, în ascultare de porunca Sa și pentru a însemna binecuvântări spirituale, a fost cu adevărat mai bine întrebuințat și a răspuns mai bine scopului creației sale decât atunci când a fost folosit ca hrană pentru om. Nu trebuie să socotim niciodată pierdut ceea ce este dat lui Dumnezeu. Arderea jertfei însemna suferințele aspre ale lui Hristos și afecțiunile evlavioase cu care, ca un foc sfânt, creștinii trebuie să se aducă pe ei înșiși, duhul, sufletul și trupul lor întreg, lui Dumnezeu. 8. Se spune că aceasta este o jertfă de miros plăcut sau de odihnă, Domnului. Arderea cărnii este neplăcută în sine; dar aceasta, ca un act de ascultare de o poruncă divină și un tip al lui Hristos, era bineplăcută lui Dumnezeu: El era împăcat cu cel ce aducea și Își găsea plăcere în acea împăcare. S-a odihnit și S-a împrospătat cu aceste rânduieli ale harului Său, ca la început cu lucrările creației (Exod 31:17), bucurându-Se de ele, Psalmii 104:31. Jertfirea de Sine a lui Hristos lui Dumnezeu se spune că este de miros plăcut (Efeseni 5:2), iar jertfele spirituale ale creștinilor se spun că sunt primite de Dumnezeu, prin Hristos, 1 Petru 2:5.Henry continuă cu prevederile pentru jertfe din turmă sau din păsări.
Aici avem legile privind arderile de tot, care erau din turmă sau din păsări. Cei de rang mijlociu, care nu-și permiteau bine să aducă un bou, ar aduce o oaie sau o capră; iar cei ce nu puteau face aceasta ar fi primiți de Dumnezeu dacă aduceau o turturea sau un porumbel. Căci Dumnezeu, în legea și în Evanghelia Sa, ca și în providența Sa, ia în considerare pe cei săraci. Este de observat că acele creaturi au fost alese pentru jertfă care erau cele mai blânde și mai blajine, inofensive, pentru a prefigura nevinovăția și blândețea care erau în Hristos și pentru a învăța nevinovăția și blândețea care ar trebui să fie în creștini. Se dau aici îndrumări: 1. Privind arderile de tot din turmă, v. 10. Metoda de a le pregăti este aproape aceeași cu cea a boilor; doar că aici se poruncește ca jertfa să fie înjunghiată pe partea de nord a altarului, ceea ce, deși menționat aici doar, era probabil să fie respectat și pentru cele dintâi și alte jertfe. Poate că pe acea parte a altarului era cel mai mare spațiu liber și loc pentru preoți să se întoarcă. S-a observat demult că vremea frumoasă vine din nord și că vântul de nord alungă ploaia; și prin aceste jertfe furtunile mâniei lui Dumnezeu sunt risipite și lumina feței lui Dumnezeu este obținută, care este mai plăcută decât cea mai luminoasă vreme frumoasă. 2. Privind pe cele din păsări. Trebuie să fie fie turturele (și, dacă da, 'trebuie să fie turturele bătrâne', spun evreii), fie porumbei, și, dacă da, trebuie să fie porumbei tineri. Ceea ce era mai plăcut la mesele oamenilor trebuia adus la altarul lui Dumnezeu. În aducerea acestor păsări: (1) Capul trebuia smuls, 'complet smuls', spun unii; alții cred că doar ciupit, astfel încât să omoare pasărea, dar să lase capul atârnând de trup. Dar pare mai probabil că trebuia separat complet, căci trebuia ars primul. (2) Sângele trebuia stors la marginea altarului. (3) Măruntaiele cu penele trebuiau aruncate pe gunoi. (4) Trupul trebuia deschis, stropit cu sare și apoi ars pe altar. 'Această jertfă de păsări', spun evreii, 'era una dintre cele mai dificile slujbe pe care preoții trebuiau să le facă', pentru a învăța pe cei ce slujesc în lucrurile sfinte să fie la fel de preocupați de mântuirea săracilor ca și de cea a bogaților și că slujbele săracilor sunt la fel de primite de Dumnezeu, dacă vin dintr-o inimă dreaptă, ca slujbele bogaților, căci El primește după ce are omul și nu după ce nu are, 2 Corinteni 8:12. Turturelele sau porumbeii tineri ai omului sărac se spun aici că sunt o jertfă de miros plăcut, la fel ca cea a unui bou sau a unui taur care are coarne sau copite. Totuși, după toate acestea, a-L iubi pe Dumnezeu din toată inima și a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți este mai bun decât toate arderile de tot și jertfele, Marcu 12:33.
Considerați
Reflectează
Henry reflectă asupra motivului pentru care darurile de mâncare au fost rânduite atât pentru bogați, cât și pentru săraci.
I. Acest fel de daruri a fost rânduit: 1. În condescendență față de săraci și de capacitatea lor, ca aceia care trăiau ei înșiși doar din pâine și prăjituri să poată aduce o jertfă primită lui Dumnezeu din ceea ce era hrana lor grosolană și simplă și, făcând pentru altarul lui Dumnezeu, ca văduva din Sarepta pentru prorocul Său, o mică prăjitură întâi, să poată dobândi o astfel de binecuvântare peste pumnul de făină din butoi și uleiul din ulcior, încât să nu lipsească. 2. Ca o recunoaștere cuvenită a îndurării lui Dumnezeu față de ei în hrana lor. Aceasta era ca o chirie, prin care mărturiseau dependența lor de Dumnezeu, mulțumirea lor față de El și așteptările lor de la El ca proprietar și binefăcător darnic, care dă tuturor viață, suflare și hrană potrivită. Astfel trebuiau să-L cinstească pe Domnul cu averea lor și, în semn că mănâncă și beau spre slava Lui, trebuiau să consacre din mâncarea și băutura lor slujbei Sale imediate. Cei ce acum, cu o inimă recunoscătoare și milostivă, împart pâinea lor celor flămânzi și asigură nevoile celor lipsiți de hrana zilnică și, când ei înșiși mănâncă grăsimea și beau dulceața, trimit porții celor pentru care nimic nu este pregătit, aduc lui Dumnezeu un dar de mâncare primit. Prorocul deplânge ca unul dintre efectele cumplite ale foametei faptul că prin ea darul de mâncare și darul de băutură au fost tăiate din casa Domnului (Ioel 1:9) și socotea cea mai mare binecuvântare a belșugului faptul că ar fi învierea lor, Ioel 2:14.Henry încheie subliniind semnificația legământului a sării în fiecare jertfă.
II. Sarea este cerută în toate darurile lor, v. 13. Altarul era masa Domnului; și de aceea, sarea fiind mereu pusă pe mesele noastre, Dumnezeu a vrut ca ea să fie mereu folosită la a Sa. Este numită sarea legământului, deoarece, așa cum oamenii își întăreau legămintele unii cu alții mâncând și bând împreună, la toate aceste mese fiind folosită sarea, tot așa Dumnezeu, primind darurile poporului Său și ospătându-i pe jertfele Sale, cinând cu ei și ei cu El (Apocalipsa 3:20), a întărit legământul cu ei. La cei din vechime, sarea era un simbol al prieteniei. Sarea pentru jertfă nu era adusă de cei ce aduceau, ci era asigurată din cheltuiala publică, ca și lemnele, Ezra 7:20-22. Și era o cameră în curtea templului numită camera sării, în care o păstrau. Poate fi mâncat ce este fără gust fără sare? Dumnezeu voia să le arate prin aceasta că jertfele lor în sine erau fără gust. Sfinții, care sunt jertfe vii lui Dumnezeu, trebuie să aibă sare în ei înșiși, căci fiecare jertfă trebuie să fie sărată cu sare (Marcu 9:49-50), iar vorbirea noastră trebuie să fie mereu cu har (Coloseni 4:6), tot așa toate împlinirile noastre religioase trebuie să fie asezonate cu acea sare. Creștinismul este sarea pământului.
Răspunde
1. În ce domeniu al vieții mele sunt ispitit să-I ofer lui Dumnezeu mai puțin decât ce am mai bun?
2. Cum schimbă cerința unei inimi de bunăvoie felul în care abordez închinarea și slujirea?
3. Unde mă invită Dumnezeu să adaug 'sarea' credincioșiei legământului la darurile mele zilnice?
Roagă-te
Tată Ceresc, pe măsură ce medităm la jertfele pe care le-ai poruncit în Levitic, vedem cum ele ne îndreaptă spre jertfa perfectă și finală a Fiului Tău. Prin Duhul Tău, dă-ne inimi binevoitoare ca să-Ți aducem ce avem mai bun, fără aluat sau interes de sine, încrezându-ne doar în lucrarea ispășitoare a lui Hristos, ca să facă viețile noastre acceptabile Ție. Fie ca tot ce aducem să se înalțe ca o mireasmă plăcută care Îți aduce slavă. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →