Eterniseed › Curriculum › Plângerile lui Ieremia
Plângerile 1 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Astăzi intrăm în lumea întristată dar instructivă a Plângerilor capitolul 1 prin ochii lui Ioan Calvin. Comentariul său ne călăuzește în uimirea Profetului la căderea Ierusalimului și realitățile spirituale mai profunde la lucru. Calvin ne ajută să vedem cum lamentarea poate coexista cu credința și cum mâna lui Dumnezeu rămâne vizibilă chiar și în devastare. Pe măsură ce ascultăm cuvintele sale, fie ca inimile noastre să fie pregătite să primească atât greutatea judecății cât și speranța liniștită care indică dincolo de ruină. Acest studiu ne invită să încetinim și să lăsăm expunerea atentă a lui Calvin să ne modeleze înțelegerea suferinței, pocăinței și suveranității divine.
Citește
Citire
Începem prin a citi Plângerile capitolul 1 în întregime. Lăsați poezia crudă a durerii să vorbească. Observați strigătele repetate ale 'Cum' și imaginile vii ale pustiirii. Citiți încet, poate cu voce tare, lăsând textul să trezească atât mintea cât și inima. Pe măsură ce citiți, gândiți-vă ce înseamnă pentru un oraș odinioară plin de oameni și slavă să stea singur. Pregătiți-vă duhul să primească reflecțiile lui Calvin asupra acestor versete.
Studiu
Calvin începe prin a descrie uimirea Profetului la calamitatea neașteptată.
Profetul nu putea exprima îndeajuns mărimea calamității decât prin exprimarea uimirii sale. El își asumă atunci persoana unuia care, văzând ceva nou și neașteptat, este umplut de uimire. Era într-adevăr un lucru de necrezut; căci fiind un loc ales pentru ca Dumnezeu să locuiască în el, și fiind cetatea Ierusalim nu doar tronul regal al lui Dumnezeu, ci și ca un fel de sanctuar pământesc al său, cetatea ar fi putut fi socotită scutită de orice primejdie. Deoarece s-a spus,Calvin dezvoltă apoi comparația între măreția de odinioară a Ierusalimului și pustiirea ei prezentă.
Nu era, deci, fără motiv că Profetul a exclamat: Cum! căci nimeni nu ar fi putut vreodată să creadă că un asemenea lucru s-ar fi întâmplat; și apoi, după eveniment, nimeni cu o minte calmă nu ar fi putut privi un asemenea spectacol, căci nenumărate ispite trebuie să fi venit în mințile lor; și acest gând mai ales trebuie să fi răsturnat credința tuturor -- 'Ce vrea Dumnezeu? Cum se face că a promis că această cetate va fi veșnică? și acum nu este nicio înfățișare a unei cetăți, și nicio nădejde de refacere în viitor.' Așadar, acest spectacol atât de trist ar fi putut nu doar tulbura mințile evlavioase, ci și le-ar fi putut răsturna și scufunda în adâncurile disperării, Profetul exclamă: Cum! și apoi spune: Cum stă cetatea singură, care avusese mulți oameni! Aici, printr-o comparație, el amplifică nedemnitatea faptului; căci, pe de o parte, se referă la starea înfloritoare a Ierusalimului înainte de calamitate, și, pe de altă parte, arată cum locul fusese într-un fel transformat în întuneric. Căci această schimbare, după cum am spus, era ca și cum soarele ar fi căzut din cer; căci soarele nu are o poziție mai fermă în cer decât avea Ierusalimul pe pământ, deoarece păstrarea sa era legată de adevărul veșnic al lui Dumnezeu. El spune apoi că această cetate avusese mulți oameni, dar că acum stătea singură. Verbul a sta este luat în ebraică într-un sens bun și într-unul rău. Regii sunt zişi că stau pe tronurile lor; dar a sta înseamnă uneori a zăcea prăbușit, după cum am văzut mai înainte în multe locuri. Apoi spune că Ierusalimul zăcea singur, deoarece era pustiit și părăsit, deși avusese înainte un număr vast de oameni.Calvin explică apoi scopul acestei lamentări și cum ea limitează durerea excesivă.
Vedem acum atunci înțelesul Profetului. El se minunează de distrugerea cetății Ierusalim și o socotea o minune, care nu doar tulbura mințile oamenilor, ci într-un fel îi încurca. Și prin acest mod de a vorbi el arată ceva din slăbiciunea omenească; căci trebuie să fie lipsiți de orice simțire cei care nu sunt cuprinși de uimire la un asemenea spectacol jalnic. Profetul a vorbit atunci nu doar potrivit propriilor sale simțiri, ci și potrivit acelora ale tuturor celorlalți; și a deplâns acea calamitate ca și cum ar fi fost în persoana tuturor. Dar el va aplica mai târziu un leac acestei uimiri. Căci când exagerăm astfel relele, în același timp ne ascuțim durerea; și astfel se întâmplă că ajungem în cele din urmă copleșiți de disperare; iar disperarea aprinde mânia, astfel încât oamenii strigă împotriva lui Dumnezeu. Dar Profetul a jelit astfel și a fost într-un asemenea fel uimit, încât totuși nu și-a îngăduit durerea nici nu și-a hrănit uimirea; ci, după cum vom vedea, s-a reținut, ca nu cumva excesul simțirilor sale să-l poarte dincolo de hotarele cuvenite. Urmează apoi, --
Considerați
Considerare
Calvin leagă direct afecțiunea cetății de judecata dreaptă a lui Dumnezeu asupra păcatelor ei.
El spune apoi că vrăjmașii erau capul, adică stăpâneau peste ei. Iar opusul acestuia trebuie înțeles, anume că ei deveniseră coada, adică erau sub picioarele vrăjmașilor lor ca și cum ar fi fost. Și spune că vrăjmașii ei acționaseră cu succes, chiar pentru că Iehova o affligese. El jeluiește aici după obiceiul comun, cum obișnuiesc oamenii nelegiuiți; dar amestecă învățătură cu jalea sa și arată că Dumnezeu, într-o stare de lucruri atât de tulbure și confuză, apărea ca un judecător drept. El i-a chemat atunci la considerarea mâinii lui Dumnezeu, când a spus că vrăjmașii ei acționaseră cu succes, pentru că Dumnezeu o affligese. Ieronim redă cuvintele 'pentru că Iehova a vorbit'. El derivă verbul din hgh, ege, care înseamnă a vorbi sau a medita. Dar aceasta este o greșeală evidentă, după cum vom găsi alta în curând în acest capitol. Nu este nicio îndoială că Profetul arată că pricina tuturor relelor era că Dumnezeu o affligese, chiar din pricina mărimii nelegiuirilor ei sau a păcatelor ei. El începe acum să arate că nu este niciun motiv pentru care evreii să fie înghițiți de durere și disperare, dacă doar iau în considerare de unde provin relele lor. El începe astfel să le cheme atenția la judecata lui Dumnezeu. Aceasta de la sine nu ar fi fost suficientă; dar el arată mai târziu o sursă roditoare de mângâiere. Dar vom vedea aceste lucruri menționate în ordinea lor cuvenită. Rugăciune
Răspunde
Răspuns
1. Unde în propria ta viață ai fost ispitit să vezi suferința ca fiind doar aleatoare mai degrabă decât sub mâna suverană a lui Dumnezeu?
2. Cum ar putea amintirea darurilor trecute ale lui Dumnezeu să te ajute să răspunzi cum se cuvine atunci când acele daruri sunt luate?
3. În ce feluri poate deveni lamentarea o cale spre o încredere mai adâncă în loc de disperare?
Roagă-te
Rugăciune
O Doamne suveran, care în dreapta Ta judecată ai adus pustiire peste poporul legământului Tău, după cum declară Cuvântul Tău, dă-ne har să ne plângem păcatele cu durere sinceră, în timp ce ne agățăm de mila Ta care restaurează. Deschide ochii noștri să vadă mâna Ta în fiecare încercare, ca să nu devenim amorțiți în ingratitudine și nici să cădem în disperare, ci să nădăjduim cu statornicie în credincioșia legământului Tău. Atrage-ne înapoi la Tine prin amintirea bunătăților Tale de odinioară și întărește Biserica Ta să umble cu smerenie înaintea Ta.
Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →