Eterniseed › Curriculum › Geneza
Geneza 25-26 — cu Ioan Calvin
Deschidere
Expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Genezei ne invită în povestea care se desfășoară a poporului legământului lui Dumnezeu. Prin comentariul său verset cu verset, privim cum patriarhii navighează prin promisiune, întârziere și scop divin. Perspectivele lui Calvin luminează modul în care credința dăinuiește de-a lungul generațiilor chiar și atunci când căile lui Dumnezeu par ascunse. Tratarea sa a casei lui Avraam și a liniei lui Isaac dezvăluie mâna statornică a providenței. Pe măsură ce îl ascultăm astăzi pe Calvin, suntem atrași să vedem credincioșia lui Dumnezeu atât în evenimente obișnuite, cât și în cele extraordinare. Această lecție deschide spațiu pentru reflecție liniștită asupra aceluiași legământ care încă susține credincioșii.
Citește
Citire
Așază-te în textul din Geneza capitolele 25 și 26. Permite narațiunii despre anii de mai târziu ai lui Avraam, căsătoria lui Isaac și nașterea lui Iacov și Esau să se desfășoare încet. Observă tensiunile sterilității, luptei și binecuvântării promise care marchează fiecare generație. Citește cu urechea atentă la modul în care Dumnezeu continuă să-și țină cuvântul chiar și atunci când vederea omenească eșuează. Lasă Scriptura să-ți pregătească inima pentru reflecțiile lui Calvin asupra acelorași pasaje.
Studiu
Calvin începe prin a examina circumstanțele care înconjoară căsătoria lui Avraam cu Chetura.
1. Atunci Avraam a mai luat o soție [15] Pare foarte absurd ca Avraam, despre care se spune că a fost mort în propriul său trup cu treizeci și opt de ani înainte de moartea Sarei, să se căsătorească după moartea ei cu o altă soție. Un astfel de act a fost, cu siguranță, nedemn de gravitatea sa. În plus, când Pavel îi laudă credința, (Romani 4:19,) el nu numai că afirmă că pântecele Sarei era mort, când Isaac era pe cale să se nască, ci și că trupul tatălui însuși era mort. Prin urmare, Avraam a acționat în cel mai prost mod, dacă, după pierderea soției sale, în decrepitudinea bătrâneții, a contractat o altă căsătorie. Mai mult, este în contradicție cu limbajul lui Pavel faptul că el, care în al o sutălea an era rece și neputincios, [16] să aibă, patruzeci de ani mai târziu, mulți fii. Mulți comentatori, pentru a evita această absurditate, presupun că Chetura a fost aceeași persoană cu Agar. Dar conjectura lor este imediat respinsă în context; unde Moise spune că Avraam a dat daruri fiilor concubinele sale. Același punct este stabilit clar din 1 Cronici 1:32. Alții presupun că, în timp ce Sara era încă în viață, el a luat o altă soție. Acest lucru, deși demn de o gravă mustrare, nu este totuși cu totul de necrezut. Știm că nu este neobișnuit ca bărbații să devină îndrăzneți prin licență excesivă. Astfel, Avraam, după ce a încălcat o dată legea căsătoriei, poate, după disputa cu privire la Agar, nu a încetat de la practica poligamiei. De asemenea, este probabil ca mintea lui să fi fost rănită de divorțul pe care Sara l-a forțat să-l facă cu Agar. O astfel de conduită a fost într-adevăr rușinoasă sau, cel puțin, nepotrivită pentru sfântul patriarh. Cu toate acestea, niciuna dintre toate conjecturile care au fost făcute nu mi se pare mai probabilă. Dacă este admis, narațiunea aparține unui alt loc; dar Moise este obișnuit frecvent să plaseze acele lucruri care au precedență în timp într-o ordine diferită. Și deși acest motiv nu ar trebui considerat concludent, totuși faptul însuși arată o ordine inversată în istorie. [17] Sara trecuse de al nouăzecilea an când și-a născut fiul Isaac; ea a murit în al o sută douăzeci și șaptelea an al vârstei sale; și Isaac s-a căsătorit când avea patruzeci de ani. Prin urmare, aproape patru ani au intervenit între moartea mamei sale și nunta sa. Dacă Avraam și-a luat o soție după aceasta, la ce se gândea, văzând că fusese obișnuit cu o viață de celibat timp de atâția ani? Prin urmare, este permis să presupunem că Moise, scriind viața lui Avraam, când s-a apropiat de scena finală, a inserat ceea ce omisese anterior. Dificultatea, totuși, nu este încă rezolvată. Căci de unde a provenit vigoarea reînnoită a lui Avraam, [18] deoarece Pavel mărturisește că trupul său se ofilise de mult din cauza vârstei? Augustin presupune nu numai că i-a fost dată putere pentru un scurt interval de timp, care ar fi putut fi suficient pentru nașterea lui Isaac; ci că, printr-o restaurare divină, a înflorit din nou în timpul rămas al vieții sale. Această opinie, atât pentru că amplifică gloria miracolului, cât și din alte motive, o îmbrățișez cu plăcere. [19] Și ceea ce am spus mai înainte, și anume că Isaac s-a născut în mod miraculos, ca fiind o sămânță spirituală, nu se opune acestei vederi; căci mai ales din cauza lui trupul slăbit al lui Avraam a fost restaurat la vigoare. Că alții s-au născut după aceea a fost, ca să spunem așa, întâmplător. Astfel, binecuvântarea lui Dumnezeu rostită în cuvintele „Creșteți și înmulțiți-vă”, care a fost anexată în mod expres căsătoriei, se extinde și la legături nelegiuite. Cu siguranță, dacă Avraam s-a căsătorit cu o soție în timp ce Sara era încă în viață, (cum cred cel mai probabil,) legătura sa adulteră a fost nedemnă de binecuvântarea divină. Dar deși nu știm de ce această adăugire a fost făcută la măsura dreaptă a favorii acordate lui Avraam, totuși providența minunată a lui Dumnezeu apare în aceasta, că în timp ce multe națiuni de importanță considerabilă au descins din ceilalți fii ai săi, legământul spiritual, al cărui semn îl purtau și ceilalți în carnea lor, a rămas în posesia exclusivă a lui Isaac.Calvin reflectă apoi asupra lungimii vieții lui Avraam ca pelerin.
7. Și acestea sunt zilele. Moise ne coboară acum la moartea lui Avraam; și primul lucru de remarcat cu privire la vârsta sa este numărul de ani în care a trăit ca pelerin; căci el merită lauda unei răbdări minunate și incomparabile, pentru că a rătăcit prin spațiul a o sută de ani, în timp ce Dumnezeu l-a condus în diverse direcții, mulțumit, atât în viață, cât și în moarte, cu simpla promisiune a lui Dumnezeu. Să se rușineze cei care găsesc dificil să suporte neliniștea unui an sau a câtorva ani, deoarece Avraam, tatăl credincioșilor, nu a fost doar un străin timp de o sută de ani, ci a fost și adesea aruncat în exil. Între timp, totuși, Moise arată în mod expres că Domnul și-a împlinit promisiunea: Vei muri la o bătrânețe bună: căci deși a dus o luptă grea și severă, totuși mângâierea sa nu a fost nici ușoară, nici mică; pentru că știa că, în mijlocul atâtor suferințe, viața sa era obiectul grijii divine. Dar dacă această singură privire către Dumnezeu l-a susținut de-a lungul întregii sale vieți, în mijlocul valurilor cele mai furtunoase, în mijlocul multor dureri amare, în mijlocul grijilor chinuitoare și, pe scurt, a unei mase acumulate de rele; să învățăm și noi — ca să nu obosim în cursa noastră — să ne bazăm pe acest sprijin, că Domnul ne-a promis un final fericit al vieții, și unul cu adevărat mult mai glorios decât cel al tatălui nostru Avraam.Calvin consideră apoi rugăciunea susținută a lui Isaac pentru soția sa Rebeca.
21. Și Isaac s-a rugat Domnului pentru soția sa. Unii traduc pasajul: Isaac s-a rugat Domnului în prezența soției sale; și înțeleg că acest lucru a fost făcut pentru ca și ea să-și adauge rugăciunile și să-L implore împreună pe Dumnezeu. Dar versiunea dată aici este mai simplă. Mai mult, acest recurs la rugăciune mărturisește că Isaac știa că este lipsit de copii, deoarece Dumnezeu nu-l binecuvântase. El știa, de asemenea, că rodnicia era un dar special al lui Dumnezeu. Căci deși favoarea de a obține urmași era larg răspândită peste întreaga rasă umană, când Dumnezeu a rostit cuvintele „creșteți și înmulțiți-vă”; totuși, pentru a arăta că oamenii nu se nasc întâmplător, El distribuie această putere de producție în grade variate. Isaac, prin urmare, recunoaște că binecuvântarea, care nu era la dispoziția omului, trebuie căutată prin rugăciune de la Dumnezeu. Acum apare cu adevărat că el era înzestrat cu o constanță neobișnuită a credinței. Deoarece legământul lui Dumnezeu îi era cunoscut, el dorea cu ardoare (dacă a dorit vreodată cineva) sămânță. Prin urmare, nu i-a intrat acum, pentru prima dată, în minte să se roage, văzând că timp de mai mult de douăzeci de ani fusese dezamăgit de speranța sa. Prin urmare, deși Moise, doar într-un singur cuvânt, spune că a obținut urmași prin rugăciunile sale către Dumnezeu; totuși, rațiunea dictează că aceste rugăciuni au continuat de-a lungul multor ani. Răbdarea omului sfânt este aici vizibilă, că în timp ce pare în zadar să-și reverse dorințele în aer, el totuși nu remite ardoarea devotamentului său. Și așa cum Isaac ne învață, prin exemplul său, să perseverăm în rugăciune; tot așa Dumnezeu arată, de asemenea, că nu întoarce niciodată o ureche surdă la dorințele poporului Său credincios, deși poate amâna mult răspunsul.
Considerați
Considerare
Calvin încheie prin a desfășura oracolul cu privire la Iacov și Esau.
Trebuie acum să vedem ce implică această victorie. Cei care o restrâng la bogății și averi pământești se joacă rece. Fără îndoială, prin acest oracol, Isaac și Rebeca au fost învățați că legământul mântuirii nu va fi comun celor două popoare, ci va fi rezervat doar posterității lui Iacov. La început, promisiunea era aparent generală, cuprinzând întreaga sămânță: acum, este restrânsă la o parte a seminței. Aceasta este rațiunea conflictului, că Dumnezeu împarte sămânța lui Iacov (a cărei condiție părea a fi una și aceeași) într-un mod în care adoptă o parte și respinge cealaltă: că o parte obține numele și privilegiul Bisericii, restul sunt socotiți străini; cu o parte rezidă binecuvântarea de care cealaltă este lipsită; așa cum s-a întâmplat de fapt mai târziu: căci știm că idumeenii au fost tăiați din trupul Bisericii; dar legământul harului a fost depus în familia lui Iacov. Dacă căutăm cauza acestei distincții, nu va fi găsită în natură; căci originea ambelor națiuni a fost aceeași. Nu va fi găsită în merit; deoarece capetele ambelor națiuni erau încă închise în pântecele mamei lor când a început disputa. Mai mult, Dumnezeu, pentru a umili mândria cărnii, a hotărât să ia de la oameni orice prilej de încredere și de lăudăroșenie. El ar fi putut să-l scoată pe Iacov primul din pântec; dar l-a făcut pe celălalt întâi născut, care, în cele din urmă, urma să devină inferior. De ce inversează astfel, intenționat, ordinea stabilită de El însuși, decât pentru a ne învăța că, fără a ține cont de demnitate, Iacov, care urma să fie moștenitorul binecuvântării promise, a fost ales în mod gratuit? Suma întregului, deci, este că preferința pe care Dumnezeu i-a acordat-o lui Iacov față de fratele său Esau, făcându-l tatăl Bisericii, nu i-a fost acordată ca răsplată pentru meritele sale, nici nu a fost obținută prin propria sa industrie, ci a provenit din simplul har al lui Dumnezeu însuși. Dar când un întreg popor este subiectul discursului, referința se face nu la alegerea secretă, care este confirmată pentru puțini, ci la adoptarea comună, care se răspândește la fel de larg ca propovăduirea externă a cuvântului. Deoarece acest subiect, enunțat atât de pe scurt, poate fi oarecum obscur, cititorii își pot aminti ceea ce am spus mai sus în expunerea capitolului al șaptesprezecelea ([2]Geneza 17:1), și anume că Dumnezeu a îmbrățișat, prin harul adopției Sale, pe toți fiii lui Avraam, deoarece a făcut un legământ cu toți; și că nu a fost în zadar că a rânduit ca promisiunea mântuirii să fie oferită în mod promi scu tuturor și să fie atestată prin semnul circumciziei în carnea lor; ci că a existat o sămânță aleasă specială din întregul popor, și aceștia ar trebui în cele din urmă să fie socotiți fiii legitimi ai lui Avraam, care prin sfatul secret al lui Dumnezeu sunt rânduiți spre mântuire. Credința, într-adevăr, este cea care distinge sămânța spirituală de cea carnală; dar întrebarea aflată acum în discuție este principiul pe baza căruia se face distincția, nu simbolul sau marca prin care este atestată. Dumnezeu, prin urmare, a ales întreaga sămânță a lui Iacov fără excepție, așa cum mărturisește Scriptura în multe locuri; deoarece El a conferit tuturor în mod egal aceleași mărturii ale harului Său, și anume, în cuvânt și sacramente. Dar o altă alegere deosebită a înflorit întotdeauna, care cuprindea un anumit număr definit de oameni, pentru ca, în distrugerea comună, Dumnezeu să-i mântuiască pe aceia pe care i-ar fi vrut.
Răspunde
Răspuns
Unde în propria ta poveste simți aceeași tensiune între circumstanțele vizibile și promisiunea ascunsă a lui Dumnezeu? Cum ar putea atenția lui Calvin față de rugăciunea răbdătoare să modeleze modul în care aștepți răspunsurile lui Dumnezeu? În ce domeniu al vieții ești invitat să ai încredere că harul ales al lui Dumnezeu, nu meritul omenesc, asigură rezultatul?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne Dumnezeul nostru, care ai întărit legământul Tău cu Isaac după mila Ta suverană de alegere, dă-ne harul să prețuim dreptul de întâi născut al făgăduințelor Tale mai presus de orice dorință trupească. Susține-ne prin credincioșia Ta față de legământ atunci când suntem ispitiți să ne îndoim sau să rătăcim și învață-ne să Te chemăm cu rugăciune răbdătoare și statornică. Formează în noi încrederea liniștită care primește fiecare vreme ca fiind ținută în mâna Ta neclintită, prin Isus Hristos Domnul nostru. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →