← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Iuda

Iuda 1 — cu Matthew Henry

Iuda 1Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
În lecția de astăzi ne întoarcem la bogatul comentariu al lui Matthew Henry asupra epistolei lui Iuda. Cu profunzime pastorală și atenție atentă la text, Henry dezvăluie chemarea urgentă a apostolului de a lupta cu ardoare pentru credința odată încredințată sfinților. Expunerea sa evidențiază atât privilegiile credincioșilor cât și avertismentele solemne împotriva celor care ar corupe evanghelia. Pe măsură ce urmăm îndrumarea lui Henry prin capitolul unu, suntem invitați să primim încurajare proaspătă și vigilență sobră pentru propria noastră umblare cu Hristos. Acest studiu ne apropie de inima mesajului lui Iuda și de adevărurile durabile pe care le păstrează pentru biserică în fiecare epocă.
Citește

Citire

Vă invităm acum să citiți Epistola lui Iuda capitolul unu în întregime. Ascultați cu rugăciune glasul Duhului în timp ce apostolul salută pe cei chemați, avertizează împotriva intrușilor nelegiuiți și amintește judecățile străvechi care mai vorbesc și astăzi. Lăsați cuvintele să se așeze adânc înainte de a ne întoarce la expunerea lui Matthew Henry.
Studiu
Henry începe prin a examina identitatea și chemarea autorului epistolei. I. Avem o prezentare a scriitorului acestei epistole, Iuda sau Iuda sau Iuda. El era omonim cu unul dintre strămoșii săi, patriarhul — fiul lui Iacov, cel mai de seamă deși nu întâiul născut dintre fiii săi, din ale cărui coapse (în linie dreaptă, printr-o succesiune directă) a venit Mesia. Acesta era un nume de valoare, de eminență și de cinste; totuși 1. El a avut un omonim rău. A existat un Iuda (unul dintre cei doisprezece, numit Iscarioteanul, după locul nașterii sale) care a fost un trădător josnic, vânzătorul Domnului său și al nostru. Aceleași nume pot fi comune celor mai buni și celor mai răi oameni. Poate fi instructiv să fii numit după numele unor oameni eminamente buni, dar nu se poate trage de aici nicio concluzie cu privire la ceea ce vom dovedi, deși putem chiar de aici să concluzionăm ce fel de persoane doreau și sperau părinții sau strămoșii noștri buni să fim. Dar, 2. Iuda al nostru a fost cu totul alt om. El a fost apostol, la fel ca Iscarioteanul; dar el a fost un ucenic și un urmaș sincer al lui Hristos, spre deosebire de celălalt. El a fost un slujitor credincios al lui Isus Hristos, celălalt a fost trădătorul și ucigașul Său; de aceea aici unul este deosebit cu mare grijă de celălalt. Nota doctorului Manton asupra acestui fapt este că Dumnezeu poartă mare grijă de numele bun al slujitorilor Săi sinceri și folositori. De ce atunci să fim risipitori cu propria noastră reputație și utilitate sau cu ale altora? Apostolul nostru se numește aici slujitor al lui Isus Hristos, socotind aceasta un titlu preacinstitor. Este mai de cinste să fii un slujitor sincer și folositor al lui Hristos decât să fii un rege pământesc, oricât de puternic și de prosper ar fi. El ar fi putut pretinde rudenie cu Hristos după trup, dar renunță la aceasta și se laudă mai degrabă că este slujitorul Său. Observați, (1.) Este cu adevărat o cinste mai mare să fii un slujitor credincios al lui Isus Hristos decât să fii rudă cu El după trup. Mulți dintre rudele naturale ale lui Hristos, precum și dintre strămoșii Săi, au pierit; nu din lipsă de afecțiune naturală în El ca om, ci din necredință și îndărătnicie în ei înșiși, ceea ce ar trebui să-i facă pe urmașii și rudele apropiate ale persoanelor cele mai de seamă prin evlavie sinceră și exemplară să fie geloși pe ei înșiși cu o gelozie evlavioasă. Un fiu al lui Noe poate fi mântuit în corabie de la un potop de distrugere vremelnică și totuși să fie copleșit la urmă într-un potop de mânie dumnezeiască și să sufere răzbunarea focului veșnic. Hristos Însuși ne spune că acela care ascultă cuvântul Său și îl împlinește (adică numai acela) este ca fratele, sora și mama Sa, adică este legat de El într-un mod mai cinstit și mai folositor decât cele mai apropiate și mai dragi rude naturale ale Sale, considerate doar ca atare. Vezi Matei 12:48-50. (2.) Prin faptul că apostolul Iuda se numește pe sine slujitor, deși apostol, un slujitor cu demnitate în împărăția lui Hristos, este o mare cinste pentru cel mai umil slujitor sincer (și se aplică proporțional fiecărui creștin drept) că este slujitorul lui Isus Hristos. Apostolii au fost slujitori înainte de a fi apostoli și au rămas doar slujitori. Depărtați deci orice pretenție din partea slujitorilor lui Hristos la o stăpânire domnească fie unii asupra altora, fie asupra turmelor încredințate lor. Să avem mereu în vedere cuvintele scumpului nostru Răscumpărător: Nu va fi așa între voi, Matei 20:25,26. —Și frate al lui Iacov, adică al celui pe care cei din vechime îl numesc primul episcop al Ierusalimului, al cărui caracter și martiriu sunt menționate de Iosif, atribuind distrugerea oribilă a acelui oraș și a acelei națiuni acestei cruzimi nelegiuite, ca una dintre cauzele ei principale. Despre acest Iacov, Iuda al nostru era frate, fie în sensul cel mai strict, fie într-un sens mai larg (deși foarte obișnuit); nu hotărăsc. El socotește totuși o cinste pentru sine faptul că era fratele unui astfel de om. Trebuie să-i cinstim pe cei care sunt mai presus de noi prin vârstă, daruri, haruri, poziție; nu să-i invidiem, dar nici să-i măgulim, nici să fim conduși doar de exemplul lor, când avem motive să credem că acționează greșit. Astfel, apostolul Pavel i s-a împotrivit la față apostolului său tovarăș Petru, în ciuda înaltei prețuiri pe care o avea pentru el și a dragostei afectuoase pe care i-o purta, când a văzut că era de condamnat, adică cu adevărat vrednic de condamnare, Galateni 2:11 și versetele următoare. El descrie apoi pe cei cărora le este adresată scrisoarea. II. Suntem informați aici cui îi este adresată această epistolă; și anume tuturor celor care sunt sfințiți de Dumnezeu Tatăl și păstrați în Isus Hristos și chemați. Încep cu ultimul — chemați, adică chemați creștini, după judecata dragostei, mai departe de care nu putem și nici nu trebuie în dreptate să mergem în judecățile sau opiniile pe care ni le formăm sau le primim unii despre alții; căci ceea ce nu apare nu este și nici nu trebuie să intre în socoteală în toate relațiile și mustrările noastre unii față de alții, oricare ar fi îndurările pe care bunătatea dumnezeiască le-ar socoti de cuviință să le facă pentru o râvnă cinstită, deși greșit îndrumată. Biserica nu pretinde (sunt sigur că nu trebuie) să judece lucrurile ascunse sau tainice (lucruri aduse la lumină înainte de vreme), ca nu cumva râvna noastră pripită și preposteră să facă mai mult rău decât bine, sau mă tem că va face vreodată. Neghina și grâul (dacă Hristos poate fi Judecător) trebuie să crească împreună până la seceriș (Matei 13:28-30); și atunci El Însuși va lua, prin instrumente potrivite, grija la timp să le despartă. Trebuie să gândim tot ce e mai bun despre fiecare om până când apare contrariul; să nu fim gata să primim sau să răspândim, cu atât mai puțin să inventăm, caracterizări dezavantajoase ale fraților noștri. Aceasta este cel mai puțin pe care îl putem face din marea și excelenta descriere a dragostei făcută de apostol (1 Corinteni 13) și la aceasta trebuie să ne silim să ne conformăm, căci până nu o vom face, bisericile creștine vor fi (cum, vai! sunt și astăzi) pline de invidie și ceartă, de tulburare și de orice faptă rea, Iacov 3:16. Sau apostolul poate vorbi despre chemarea lor de a fi creștini, prin propovăduirea Cuvântului, pe care l-au primit cu bucurie și pe care l-au mărturisit din inimă că îl cred și astfel au fost primiți în societatea și comuniunea bisericii — Hristos capul, iar credincioșii mădularele; credincioșii adevărați în mod real, credincioșii mărturisiți în mod vizibil. Observați, creștinii sunt cei chemați, chemați afară din lume, din duhul și temperamentul ei rău — mai presus de lume, la lucruri mai înalte și mai bune, la cer, la lucruri nevăzute și veșnice — chemați de la păcat la Hristos, de la deșertăciune la seriozitate, de la necurăție la sfințenie; și aceasta în urmărirea scopului și harului dumnezeiesc; căci pe cei pe care i-a predestinat i-a și chemat, Romani 8:30. Acum, cei care sunt astfel chemați sunt 1. Sfințiți: Sfințiți de Dumnezeu Tatăl. Sfințirea este de obicei prezentată în Scriptură ca lucrarea Duhului Sfânt, totuși aici este atribuită lui Dumnezeu Tatăl, deoarece Duhul o lucrează ca Duh al Tatălui și al Fiului. Observați, toți cei care sunt chemați în mod eficient sunt sfințiți, făcuți părtași ai firii dumnezeiești (2 Petru 1:4); căci fără sfințenie nimeni nu-L va vedea pe Domnul, Evrei 12:14. Observați, sfințirea noastră nu este lucrarea noastră proprie. Dacă unii sunt sfințiți, ei sunt astfel de Dumnezeu Tatăl, fără a exclude pe Fiul sau pe Duhul, căci ei sunt una, un singur Dumnezeu. Stricăciunea și poluarea noastră sunt de la noi înșine; dar sfințirea și înnoirea noastră sunt de la Dumnezeu și de la harul Său; și de aceea, dacă pierim în nelegiuirea noastră, trebuie să purtăm vina, dar dacă suntem sfințiți și slăviți, toată cinstea și slava trebuie atribuite lui Dumnezeu și numai Lui. Recunosc că este greu să dai o prezentare clară și distinctă a acestui lucru, dar nu trebuie să negăm sau să disprețuim un adevăr necesar pentru că nu putem împăca pe deplin părțile sale diferite unele cu altele; căci, pe baza acestei presupuneri, am putea nega că oricare dintre noi ar putea mișca un centimetru din locul în care ne aflăm în prezent, deși vedem contrariul în fiecare zi și oră. 2. Cei chemați și sfințiți sunt păstrați în Isus Hristos. Așa cum Dumnezeu este Cel care începe lucrarea harului în sufletele oamenilor, tot așa El este Cel care o duce mai departe și o desăvârșește. Unde începe El va desăvârși; deși noi suntem nestatornici, El este statornic. El nu va părăsi lucrarea mâinilor Sale, Psalmul 138:8. Să nu ne încredem deci în noi înșine, nici în rezerva noastră de har deja primită, ci în El și numai în El, străduindu-ne mereu, prin toate mijloacele potrivite și rânduite, să ne păstrăm pe noi înșine, așa cum am spera vreodată ca El să ne păstreze. Observați, (1.) Credincioșii sunt păstrați de porțile iadului și pentru slava cerului. (2.) Toți cei care sunt păstrați sunt păstrați în Isus Hristos, în El ca cetate și fortăreață a lor, nu mai mult decât rămân în El și numai prin virtutea unirii lor cu El. Henry expune apoi scopul și ocazia scrierii lui Iuda. Avem aici, I. Scopul apostolului în scrierea acestei epistole către evreii și neamurile recent convertite; și anume, de a-i întări în credința creștină și într-o practică și purtare cu adevărat potrivite și conforme cu aceasta și într-o mărturisire deschisă și îndrăzneață a acesteia, mai ales în vremuri de opoziție notorie, fie prin seducție vicleană, fie prin persecuție violentă și inumană. Dar atunci trebuie să veghem cu mare grijă ca ceea ce credem, mărturisim, propovăduim și pentru care luptăm să fie cu adevărat credința creștină; nu semnele distinctive ale acestei sau acelei partide, nu ceva de dată mai recentă decât scrierile inspirate ale sfinților evangheliști și apostoli. Observați aici, 1. Mântuirea prin evanghelie este o mântuire comună, adică o ofertă și o invitație cât se poate de sinceră făcută întregii omeniri căreia îi ajunge vestea despre ea: căci așa sună porunca (Marcu 16:15,16), Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți evanghelia la orice făptură etc. Cu siguranță Dumnezeu vorbește așa cum gândește; El nu ne înșală cu cuvinte deșarte, oricât ar face oamenii; și de aceea nimeni nu este exclus de la binefacerile acestor oferte și invitații pline de har, în afară de cei care se exclud pe ei înșiși cu îndărătnicie, nepocăință și în mod definitiv. Oricine voiește poate veni și bea din apa vie în mod gratuit, Apocalipsa 22:17. Aplicarea ei se face la toți credincioșii și numai la aceștia; se face la cei slabi la fel ca la cei tari. Nimeni să nu se descurajeze din pricina unor hotărâri ascunse despre care poate ști puțin și cu care nu are nimic de-a face. Hotărârile lui Dumnezeu sunt întunecate, legămintele Sale sunt clare. 'Toți creștinii buni se întâlnesc în Hristos, capul comun, sunt mișcați de unul și același Duh, sunt călăuziți de o singură regulă, se întâlnesc aici la un singur tron al harului și speră să se întâlnească curând într-o singură moștenire comună', una glorioasă, desigur, dar ce sau cât de glorioasă nu putem și nici nu avem nevoie să știm acum; dar va fi una care va depăși cu mult toate speranțele și așteptările noastre prezente. 2. Această mântuire comună este subiectul credinței tuturor sfinților. Doctrina ei este aceea la care toți consimt din toată inima; ei o socotesc o vorbă vrednică de încredere și demnă de toată primirea, 1 Timotei 1:15. Este credința odată, sau deodată, o dată pentru totdeauna, încredințată sfinților, la care nimic nu poate fi adăugat, din care nimic nu poate fi scos, în care nimic mai mult sau mai puțin nu trebuie schimbat. Aici să rămânem; aici suntem în siguranță; dacă facem un pas mai departe, suntem în primejdie de a fi fie încurcați, fie seduși. 3. Apostolii și evangheliștii au scris cu toții despre această mântuire comună. Acest lucru nu poate fi pus la îndoială de cei care și-au citit cu atenție scrierile. Este ciudat ca cineva să creadă că au scris mai ales pentru a susține anumite scheme și opinii, mai ales unele la care nu s-au gândit niciodată și nici nu ar fi putut să se gândească. Este de ajuns că ne-au declarat pe deplin, prin inspirația Duhului Sfânt, tot ce este necesar ca fiecare să creadă și să facă pentru a obține un interes personal în mântuirea comună. 4. Cei care propovăduiesc sau scriu despre mântuirea comună trebuie să dea toată silința ca s-o facă bine: nu trebuie să-și îngăduie să aducă lui Dumnezeu sau poporului Său ceea ce nu-i costă nimic sau aproape nimic, puțină sau nicio osteneală sau gândire, 2 Samuel 24:24. Aceasta ar însemna să-L tratăm pe Dumnezeu cu lipsă de respect și pe om cu nedreptate. Apostolul (deși inspirat) a dat toată silința să scrie despre mântuirea comună. Ce se va întâmpla atunci cu cei care (deși neinspirați) nu dau nicio silință sau aproape nicio silință, ci spun poporului (chiar în numele lui Dumnezeu) orice le vine la gură — orice vine la îndemână — care, doar pentru că folosesc cuvinte din Scriptură, nu le pasă cum le interpretează sau le aplică? Cei care vorbesc despre lucruri sfinte trebuie să vorbească despre ele întotdeauna cu cea mai mare reverență, grijă și silință. 5. Cei care au primit doctrina acestei mântuiri comune trebuie să lupte cu ardoare pentru ea. Cu ardoare, nu cu furie. Cei care se luptă pentru credința creștină sau în cursa creștină trebuie să lupte în mod legiuit, altfel își pierd osteneala și riscă mult să-și piardă cununa, 2 Timotei 2:5. Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, Iacov 1:20. A minți pentru adevăr este rău, iar a certa pentru el nu este cu mult mai bun. Observați, cei care au primit adevărul trebuie să lupte pentru el. Dar cum? Așa cum au făcut apostolii; suferind cu răbdare și curaj pentru el, nu făcând pe alții să sufere dacă nu îmbrățișează imediat fiecare noțiune pe care ne place (dovedită sau nedovedită) s-o numim credință sau fundamentală. Nu trebuie să ne lăsăm jefuiți de niciun articol esențial al credinței creștine prin viclenia sau pretextele plauzibile ale oricăruia care stă la pândă ca să înșele, Efeseni 4:14. Apostolul Pavel ne spune că a propovăduit evanghelia (luați aminte, era evanghelia) cu multă luptă (1 Tesaloniceni 2:2), adică (așa cum înțeleg eu) cu ardoare, cu o râvnă din inimă și cu o mare preocupare pentru succesul a ceea ce propovăduia. Dar, dacă vom înțelege lupta în accepțiunea obișnuită a cuvântului, trebuie să luăm în considerare cu imparțialitate cu cine s-a luptat apostolul și cum, extinderea asupra cărora nu ar fi potrivită pentru acest loc.
Considerați

Considerare

Henry încheie secțiunea amintind judecata asupra lui Israel celui necredincios. 1. Distrugerea israeliților necredincioși în pustiu, v. 5. Pavel le amintește corintenilor de acest lucru, 1 Corinteni 10. Primele zece versete ale acelui capitol (căci Scriptura este întotdeauna cel mai bun comentariu asupra ei înseși) sunt cea mai bună explicare a celui de-al cincilea verset din această epistolă a lui Iuda. Nimeni nu trebuie deci să se bizuie pe privilegiile sale, deoarece mulți care au fost scoși din Egipt printr-o serie de minuni uimitoare au pierit totuși în pustiu din pricina necredinței lor. Să nu fim deci mândri, ci să ne temem, Romani 11:20. Să ne temem ca nu cumva, rămânând o făgăduință de a intra în odihna Lui, vreunul dintre voi să pară că a rămas în urmă, Evrei 4:1. Ei au avut minuni din belșug: erau pâinea lor zilnică; totuși chiar și ei au pierit în necredință. Noi avem avantaje mai mari (mult mai mari) decât au avut ei; să fie eroarea lor (eroarea lor atât de fatală) un avertisment înfricoșător pentru noi.
Răspunde

Răspuns

1. Cum modelează faptul de a ști că ești chemat, sfințit și păstrat încrederea ta zilnică în Hristos? 2. În ce feluri ai putea fi ispitit să tratezi cu ușurință harul lui Dumnezeu? 3. Ce pași vei face săptămâna aceasta pentru a lupta cu ardoare pentru credința odată încredințată?
Roagă-te

Rugăciune

Părinte milostiv, te lăudăm pentru mântuirea de obște care a fost încredințată sfinților o dată pentru totdeauna și pentru chemarea de a lupta cu ardoare pentru credință. Prin Duhul Tău, ține-ne statornici în Hristos, păzindu-ne inimile de orice tăgăduire subtilă a Domnului nostru și înmulțind mila, pacea și dragostea Ta printre noi. Păstrează-ne fără pată, cu inimi veghetoare și cu nădejde vie până în ziua arătării Sale. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →