Eterniseed › Curriculum › Plângerile lui Ieremia
Plângerile 5 — cu Matthew Henry
Deschidere
Comentariul lui Matthew Henry la Plângerile 5 oferă o voce liniștitoare pentru cei care simt povara unei dureri prelungite. În acest ultim capitol, lamentarea profetului devine o rugăciune, trecând de la plângerea crudă la dependența smerită de Dumnezeul veșnic. Henry ne ajută să vedem cum mărturisirea, aducerea aminte și cererea aparțin împreună atunci când speranța pare îndepărtată. Reflecțiile sale ne amintesc că chiar și în ruina națională sau personală tronul harului rămâne deschis. Pe măsură ce urmăm expunerea sa, suntem invitați să aducem propriile noastre povești de pierdere și dorință înaintea Domnului care nu se schimbă. Lecția de astăzi urmărește acea mișcare de la durere la încredere reînnoită.
Citește
Ia un moment liniștit pentru a citi Plângerile 5 în întregime. Lasă ritmul măsurat al celor douăzeci și două de versete să te poarte prin catalogul pierderii și strigătul final pentru milă. Observă cum capitolul începe cu adresare directă către Domnul și se încheie cu un apel la restaurare. Permite cuvintelor să se așeze fără a te grăbi spre interpretare. Când termini, oprește-te și cere Duhului să-ți pregătească inima pentru perspectivele pe care Matthew Henry le va dezvolta.
Studiu
Studiază
Henry începe arătând cum poporul își transformă durerea în rugăciune la tronul harului.
Este cineva întristat? Să se roage; și în rugăciune să-și verse plângerea înaintea lui Dumnezeu și să-i facă cunoscută necazul său. Poporul lui Dumnezeu face astfel aici; fiind copleșit de durere, își varsă necazurile la picioarele tronului harului și astfel își ușurează sufletul. Ei nu se plâng de rele temute, ci de rele simțite: „Adu-ți aminte de ce a venit peste noi, v. 1. Ceea ce a fost amenințat demult împotriva noastră și a întârziat mult să vină, a venit acum în cele din urmă peste noi și suntem gata să ne prăbușim sub el. Adu-ți aminte de cele trecute, cercetează și privește ce este prezent și nu lăsa ca tot necazul în care ne aflăm să ți se pară mic și nedemn de luat în seamă”, Neemia 9:32. Observă că, așa cum este o mare mângâiere pentru noi, tot așa ar trebui să fie una suficientă în necazurile noastre faptul că Dumnezeu vede, cercetează și își aduce aminte de tot ce a venit peste noi; și în rugăciunile noastre trebuie doar să recomandăm cazul nostru considerației sale pline de har și milostive. Singurul cuvânt în care toate necazurile lor sunt rezumate este ocara: Cercetează și privește ocara noastră. Necazurile în care se aflau, comparate cu demnitatea și belșugul lor de odinioară, erau o ocară mai mare pentru ei decât ar fi fost pentru orice alt popor, mai ales ținând cont de legătura lor cu Dumnezeu și de dependența de el și de aparițiile sale de odinioară pentru ei; și de aceea se plâng de aceasta cu multă sensibilitate, pentru că, fiind o ocară, reflecta asupra numelui și cinstei acelui Dumnezeu care îi recunoscuse ca popor al său. Și ce vei face numelui tău celui mare?El atrage apoi atenția asupra recunoașterii lor pocăite a păcatului strămoșesc și personal.
I. Ei recunosc ocara păcatului pe care o poartă, ocara tinereții lor (pe care Efraim o plânge, Ieremia 31:19), a zilelor timpurii ale națiunii lor. Aceasta vine în mijlocul plângerilor lor (v. 7), dar poate fi pusă bine în fruntea lor: Părinții noștri au păcătuit și nu mai sunt; ei sunt morți și plecați, dar noi am purtat nelegiuirile lor. Aceasta nu este aici o plângere cârcotașă, nici o imputare de nedreptate lui Dumnezeu, ca aceea pe care o avem în Ieremia 31:29, Ezechiel 18:2. Părinții au mâncat struguri acri și dinții copiilor s-au ascuțit, și de aceea căile Domnului nu sunt drepte. Ci este o mărturisire pocăită a păcatelor strămoșilor lor, în care ei înșiși au persistat, pentru care suferă acum pe drept; judecățile pe care Dumnezeu le-a adus asupra lor erau atât de mari încât se vedea că Dumnezeu avea în ele un ochi la păcatele strămoșilor lor (pentru că nu fuseseră pedepsiți în mod remarcabil în această lume) precum și la propriile lor păcate; și astfel Dumnezeu a fost îndreptățit atât în îngăduința sa față de strămoși (a pus deoparte nelegiuirea lor pentru copiii lor) cât și în severitatea sa față de ei, asupra cărora a cercetat acea nelegiuire, Matei 23:35, 36. Astfel fac ei aici, 1. Se supun dreptății divine: „Doamne, ești drept în tot ce este adus peste noi, căci suntem o sămânță de făcători de rău, copii ai mâniei și moștenitori ai blestemului; suntem păcătoși și avem aceasta prin fire.” Observă că păcatele pe care Dumnezeu le privește înapoi în pedepsire trebuie să le privim noi înapoi în pocăință și trebuie să luăm seama la tot ceea ce va ajuta la îndreptățirea lui Dumnezeu în corectarea noastră. 2. Se referă la mila divină: „Doamne, părinții noștri au păcătuit și noi suferim pe drept pentru păcatele lor; dar ei nu mai sunt; au fost luați de la răul care vine; nu au trăit să vadă și să împărtășească aceste nenorociri care au venit peste noi și noi am rămas să purtăm nelegiuirile lor. Acum, deși în aceasta Dumnezeu este drept, totuși trebuie recunoscut că cazul nostru este demn de milă și de compasiune.” Observă că, dacă suntem pocăiți și răbdători sub ceea ce suferim pentru păcatele părinților noștri, putem aștepta ca cel care pedepsește să aibă milă și să se întoarcă curând în îndurare la noi.Henry subliniază apoi durerea lor specială față de pustiirea Sionului mai presus de orice altă pierdere.
Aici, I. Poporul lui Dumnezeu exprimă profunda preocupare pe care o aveau pentru ruinele templului, mai mult decât pentru oricare dintre celelalte calamități ale lor; interesele casei lui Dumnezeu le erau mai aproape de inimă decât cele proprii (v. 17, 18): Pentru aceasta inima noastră este slabă și se scufundă sub povara propriei sale greutăți; pentru aceste lucruri ochii noștri sunt întunecați și vederea noastră a pierit, cum se întâmplă de obicei într-o leșinătură sau într-un acces de leșin. „Este din cauza muntelui Sionului, care este pustiit, muntele sfânt și templul zidit pe acel munte. Pentru alte pustiiri inimile noastre se întristează și ochii noștri plâng; dar pentru aceasta inimile noastre leșină și ochii noștri sunt întunecați.” Observă că nimic nu apasă atât de greu asupra spiritelor oamenilor buni ca ceea ce amenință ruina religiei sau slăbește interesele ei; și este o mângâiere dacă putem face apel la Dumnezeu că aceasta ne afectează mai mult decât orice necaz temporal pentru noi înșine. „Poporul a pângărit muntele Sionului cu păcatele sale și de aceea Dumnezeu l-a făcut pe drept pustiit, într-o asemenea măsură încât vulpile umblă pe el la fel de liber și de obișnuit ca în păduri.” Este într-adevăr trist când muntele Sionului a devenit o parte pentru vulpi (Psalmul 63:10); dar păcatul îl făcuse mai întâi astfel, Ezechiel 13:4.În cele din urmă, el expune rugăciunea lor de încheiere pentru harul convertitor și reînnoirea îndurărilor de odinioară.
IV. Ei se roagă cu ardoare lui Dumnezeu pentru milă și har: „Doamne, nu ne lepăda pe vecie, ci întoarce-ne la tine; înnoiește zilele noastre”, v. 21. Deși aceste cuvinte nu sunt puse la urmă, totuși rabinii, pentru că nu vor ca cartea să se încheie cu acele cuvinte melancolice (v. 22), repetă această rugăciune din nou, ca soarele să nu apună sub un nor și astfel să facă aceste ultime cuvinte atât în scriere cât și în citirea acestui capitol. Ei se roagă aici, 1. Pentru harul convertitor care să-i pregătească și să-i califice pentru milă: Întoarce-ne la tine, Doamne! Ei s-au plâns că Dumnezeu i-a părăsit și i-a uitat, și atunci rugăciunea lor nu este „Întoarce-te la noi”, ci „Întoarce-ne la tine”, ceea ce implică o recunoaștere că cauza distanței era în ei înșiși. Dumnezeu nu părăsește pe nimeni până când aceștia nu-l părăsesc mai întâi pe el, nici nu stă departe de nimeni mai mult decât cât timp ei stau departe de el; dacă deci îi întoarce la el pe calea datoriei, fără îndoială că se va întoarce repede la ei pe calea milei. Aceasta este de acord cu acea rugăciune repetată (Psalmul 80:3, 7, 19): Întoarce-ne iarăși și atunci fă să strălucească fața ta. Întoarce-ne de la idolii noștri la tine însuți, printr-o pocăință și o reformare sinceră, și atunci vom fi întorși. Aceasta implică o recunoaștere ulterioară a propriei lor slăbiciuni și incapacități de a se întoarce singuri. Există în firea noastră o înclinație de a ne abate de la Dumnezeu, dar nicio dispoziție de a ne întoarce la el până când harul său nu lucrează în noi atât voința cât și fapta. Atât de necesar este acel har încât putem spune cu adevărat: Întoarce-ne sau nu vom fi întorși, ci vom rătăci fără sfârșit; și atât de puternic și de eficient este acel har încât putem spune la fel de adevărat: Întoarce-ne și vom fi întorși; căci este o zi a puterii, putere atotputernică, în care poporul lui Dumnezeu este făcut popor de bunăvoie, Psalmul 110:3. 2. Pentru mila restauratoare: Întoarce-ne la tine și atunci înnoiește zilele noastre ca de odinioară, pune-ne în aceeași stare fericită în care erau strămoșii noștri demult și în care au continuat mult timp; să fie cu noi ca la început și la obârșie, Isaia 1:26. Observă că, dacă Dumnezeu prin harul său ne înnoiește inimile, el va înnoi prin favoarea sa zilele noastre, astfel încât să ne înnoim tinerețea ca vulturul, Psalmul 103:5. Cei care se pocăiesc și fac primele lor fapte se vor bucura și își vor recăpăta primele mângâieri. Îndurările lui Dumnezeu față de poporul său au fost totdeauna din vechime (Psalmul 25:6); și de aceea ei pot spera, chiar atunci când el pare să-i fi părăsit și uitat, că mila care a fost din veșnicie va fi până în veșnicie.
Considerați
Cugetă
Henry găsește o mângâiere statornică în caracterul neschimbător al tronului veșnic al lui Dumnezeu.
II. Ei se mângâie cu doctrina veșniciei lui Dumnezeu și a perpetuității guvernării sale (v. 19): Dar tu, Doamne, rămâi pe vecie. Ei sunt învățați să facă aceasta de psalmul care este intitulat O rugăciune a celui întristat, Psalmul 102:27, 28. Când toate mângâierile noastre create ne sunt luate și inimile ne slăbesc, putem atunci să ne încurajăm cu credința, 1. În veșnicia lui Dumnezeu: Tu rămâi pe vecie. Ceea ce zguduie lumea nu-i dă nicio tulburare celui care a făcut-o; oricare ar fi revoluțiile de pe pământ, nu există nicio schimbare în Mintea Eternă; Dumnezeu este totdeauna același și rămâne pe vecie infinit de înțelept și sfânt, drept și bun; la el nu este nici schimbare, nici umbră de întoarcere. 2. În continuitatea neșovăielnică a stăpânirii sale: Tronul tău este din generație în generație; tronul slavei, tronul harului și tronul guvernării sunt toate neschimbabile, nemișcătoare; și aceasta este materie de mângâiere pentru noi când cununa a căzut de pe capul nostru. Când tronurile prinților, care ar trebui să fie protectorii noștri, sunt aduse în țărână și îngropate în ea, tronul lui Dumnezeu continuă totuși; el stăpânește încă lumea și o stăpânește pentru binele bisericii. Domnul domnește, domnește pe vecie, chiar Dumnezeul tău, Sioane!El încheie observând cum capitolul modelează o expostulare smerită care totuși cinstește suveranitatea divină.
III. Ei se ceartă smerit cu Dumnezeu cu privire la starea joasă în care se aflau acum și la încruntările cerului sub care se aflau acum (v. 20): „Pentru ce ne părăsești atât de mult timp, ca și cum am fi cu totul lipsiți de semnele prezenței tale? Pentru ce amâni eliberarea noastră, ca și cum ne-ai fi părăsit cu totul? Tu ești același și, deși tronul sanctuarului tău este dărâmat, tronul tău din ceruri este neclintit. Dar nu vei fi același pentru noi?” Nu ca și cum ar fi crezut că Dumnezeu i-a uitat și părăsit, cu atât mai puțin s-ar fi temut că îi uită și îi părăsește pe vecie; dar astfel ei exprimă valoarea pe care o aveau pentru favoarea și prezența sa, de care li se părea lung că erau lipsiți de dovada și mângâierea ei. Ultimul verset poate fi citit ca o astfel de expostulare și așa îl citește nota marginală: „Căci ne vei lepăda cu totul? Te vei mânia pe vecie împotriva noastră, nu numai să nu zâmbești asupra noastră și să ne aduci aminte în milă, ci să te încrunți asupra noastră și să ne pui sub semnele mâniei tale, nu numai să nu te apropii de noi, ci să ne arunci din prezența ta și să ne oprești să ne apropiem de tine? Cum se poate împăca aceasta cu bunătatea și credincioșia ta și cu stabilitatea legământului tău?” Noi îl citim: „Dar tu ne-ai lepădat; ne-ai dat motiv să ne temem că ai făcut-o. Doamne, cât timp vom fi în această ispită?” Observă că, deși nu ne putem certa cu Dumnezeu, totuși ne putem ruga cu el; și, deși nu putem concluziona că el ne-a lepădat, totuși putem (cu profetul, Ieremia 12:1) să ne certăm smerit cu el cu privire la judecățile sale, mai ales la continuarea pustiirilor sanctuarului său.
Răspunde
Unde în împrejurările tale actuale simți nevoia de a trece de la plângere la rugăciune sinceră? Cum ar putea aducerea aminte de tronul neschimbător al lui Dumnezeu să remodeleze felul în care vezi pierderile recente? Ce pas de pocăință sau de dependență reînnoită te îndeamnă Duhul să faci astăzi?
Roagă-te
Doamne Dumnezeule, pe măsură ce cugetăm la plângerea poporului Tău din exilul său, aducem toată ocara și slăbiciunea inimii înaintea tronului Tău veșnic. Dă-ne har să mărturisim atât păcatele noastre, cât și pe cele moștenite, încrezându-ne în dreptatea și mila Ta îndurătoare. Prin Duhul Tău, înnoiește zilele noastre ca odinioară, întorcându-ne din nou la Tine, ca să umblăm în ascultare nouă și să nădăjduim în bunăstarea Bisericii Tale. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →