Eterniseed › Curriculum › Leviticul
Leviticul 27 — cu Ioan Calvin
Deschidere
În lecția de astăzi ne întoarcem la expunerea atentă a lui Ioan Calvin asupra Leviticului capitolul 27, unde reformatorul examinează practica antică a jurămintelor și răscumpărarea lor legiuită. Tratamentul lui Calvin dezvăluie atât îndurarea cât și precizia lucrării lui Dumnezeu în legământ cu Israel. Comentariul său ne călăuzește prin diversele categorii de persoane, animale, case și pământuri închinate, arătând cum Dumnezeu a adaptat slăbiciunea omenească fără a compromite sfințenia. Ascultând cuvintele lui Calvin suntem invitați să reflectăm la seriozitatea cu care Dumnezeu primește făgăduințele noastre și la prevederea pe care o face pentru împlinirea lor. Fie ca acest studiu să ne adâncească evlavia față de Dumnezeu care și invită și reglementează devotamentul nostru.
Citește
Citire
Vă invităm acum să citiți Leviticul capitolul 27 în întregime. Ascultați distincțiile atente pe care Dumnezeu le face între ceea ce poate fi jurat și ceea ce trebuie să rămână neatins, între răscumpărare și închinare irevocabilă. Observați evaluările ordonate care protejează atât pe cei săraci cât și integritatea sanctuarului. În timp ce citiți, cereți Duhului să vă pregătească inima pentru expunerea lui Calvin asupra acestor rânduieli străvechi și semnificația lor durabilă pentru viața credinței.
Studiu
Calvin începe prin a expune cele două moduri de închinare și rânduielile care guvernează răscumpărarea persoanelor.
1. Și Domnul a vorbit lui Moise. În acest capitol Moise arată în ce fel și la ce preț ceea ce a fost odată oferit urmează să fie răscumpărat, presupunând că jurămintele nu pot fi plătite în mod convenabil. Acum trebuie observat că printre poporul antic existau două moduri de închinare, unul prin anatemă, pe care evreii îl numesc chrm, cherem, celălalt pentru folosul templului și alte exerciții ale religiei. Anatemă [317] putea fi făcută din animale necurate și alte lucruri necurate, după cum putem vedea în privința cetății Ierihon și cazuri similare; dar nu era propriu-zis îngăduit să se facă jurăminte decât despre un om sau animal curat sau altceva care putea fi destinat slujirii lui Dumnezeu. Astfel din turmele lor jurau țapi și oi; din cirezile lor, boi sau viței, ca să experimenteze bunătatea lui Dumnezeu în fecunditatea lor. Dacă o persoană era mâhnită de lipsa de urmași, cerând-o de la Dumnezeu oferea în jurământul său pe fiul sau fiica sa; pe acest temei Samuel, înainte de a fi conceput în pântece, a fost dedicat lui Dumnezeu. (1 Samuel 1:22.) Dacă cineva avea un copil slab născut, sau dacă unul dintre copiii săi era foarte bolnav, sau dacă el însuși era în vreo dificultate, era obișnuit să se recurgă la jurăminte, ca Dumnezeu să protejeze ceea ce era dedicat Lui. Nici nu poate fi pus la îndoială că mulți au abuzat de aceasta și au căzut în practici nebunești; dar Dumnezeu a tolerat aceste greșeli atâta timp cât nu se opuneau Legii Sale. Mai mult, deoarece se întâmplă adesea ca cei care sunt sub obligația unui jurământ să-și schimbe mintea și să nu fie foarte dornici și gata să-l plătească, ba chiar să-l descarce cu multă durere și neplăcere; Dumnezeu a permis ca ceea ce a fost promis să poată fi răscumpărat la un anumit preț, pentru ca ofertele lor să fie de bunăvoie. Prin impunerea acestei răscumpărări, care era de natura unei amenzi, a fost pedepsită pripeala și prevenită viitoarea necugetare, astfel încât să chibzuiască bine ce fac înainte de a face jurământul și să nu le fie neplăcut să stea prin promisiunile lor. În afară de aceasta, trebuie remarcat că aceste jurăminte au fost confirmate nu pentru că erau cu totul plăcute lui Dumnezeu, ci ca poporul să nu se obișnuiască cu disprețul nelegiuit față de El, dacă înșelătorul ar putea refuza cu impunitate lui Dumnezeu ceea ce promisese. Moise tratează mai întâi despre persoane; și evaluează un bărbat la cincizeci de sicli ai sanctuarului de la douăzeci și cinci de ani până la șaizeci; deoarece aceasta este cea mai bună perioadă a vieții în care lucrarea unui om este profitabilă. O femeie o evaluează la treizeci de sicli; deoarece în cea mai mare parte se obține mai puțin profit de la o femeie decât de la un bărbat; și deși s-ar putea întâmpla ca unele femei să fie mult mai valoroase decât bărbații, deoarece uneori se găsesc femei harnice, prudente, discrete și puternice la muncă, în timp ce bărbații sunt leneși, plictisitori, leneși și slabi, totuși trebuie dată o lege generală, deoarece examinarea ar fi fost prea dificilă dacă fiecare individ ar fi fost evaluat după calitățile sale bune. Dumnezeu atunci nu acordă atenție exactă meritelor fiecăruia, ci se mulțumește cu calculul comun. El stabilește apoi reguli cu privire la o vârstă mai timpurie, și anume de la cinci la douăzeci, și evaluează masculul la douăzeci de sicli, femela la zece. El coboară apoi la prunci și stabilește prețul unui mascul de la o lună la cinci ani la cinci sicli și o femelă la trei. În al patrulea rând, evaluează pe cei care au mai mult de șaizeci, masculul la cincisprezece sicli, femela la zece; deoarece bătrânețea slăbește vigoarea atât a minții cât și a trupului și o distruge treptat. În al cincilea rând, se face o excepție ca săracii să nu fie împovărați dincolo de mijloacele lor slabe, ca preotul să micșoreze prețul atât cât socotea de cuviință. Totuși această micșorare se referea și la cei bogați, dacă persoana care urma să fie răscumpărată nu valora prețul obișnuit, deși se pare că Dumnezeu face aici în mod special o prevedere pentru săraci din cuvintele 'după [318] ce va putea dobândi mâna celui ce a jurat;' prin care clauză Moise [319] obișnuiește să exprime sărăcia sau lipsa, deoarece săracii și nevoiașii nu sunt aprovizionați suficient pentru dorințele lor.Calvin se întoarce apoi la tratarea animalelor necuvântătoare sub sistemul jurămintelor.
11. Și dacă este vreo fiară necurată. Moise tratează acum, în al doilea rând, despre animalele necuvântătoare; pe care Dumnezeu poruncește să I le sacrifice, dacă sunt potrivite pentru aceasta, și nu îngăduie ca jurământul să fie schimbat. Dar dacă sunt imperfecte sau necurate, El stabilește regula pentru răscumpărarea lor. Dar aici se ridică întrebarea: Cum poate fi îngăduit să se jure ceea ce Dumnezeu interzisese să I se ofere și astfel interzisese să fie adus în templu, ca fiind necurat? Cu siguranță dacă ar fi intrat în mintea cuiva să sacrifice un animal necurat, superstiția ar fi fost respinsă, ba chiar ar fi nevoie de ispășire. Dar aici, după părerea mea, se face referire la un alt fel de ofrandă, care nu viciase jertfele și slujirea lui Dumnezeu fiind contrară poruncilor Legii Sale. Nu era deci nimic ciudat în faptul că El accepta un astfel de jurământ, deși pedepsește ușurătatea lui printr-o amendă bănească. În afară de aceasta, presupuneți că un cal puternic și bine încercat era în pericol, stăpânul său a făcut un jurământ că dacă va fi salvat va fi obligat să plătească prețul lui; și tot așa în celelalte cazuri. A jura nu era altceva decât a încredința credincioșiei și protecției lui Dumnezeu tot ceea ce doreau să fie păstrat. De aici prea marea obișnuință a jurămintelor, pe care totuși era necesar să le descarce în vreun fel, ca numele sacru al lui Dumnezeu să nu fie expus ridicolului. Această evaluare Dumnezeu a lăsat-o la arbitrajul preotului. Dar dacă un animal putea fi oferit ca jertfă, nu era îngăduită nicio răscumpărare; și dacă cineva înlocuise un alt animal sau plătise prețul lui, era pedepsit pentru frauda sa, deoarece ambele (adică animalul și înlocuitorul sau prețul lui) erau închinate lui Dumnezeu. Evaluarea, care este impusă celui ce a jurat, este ireversibilă, deoarece Dumnezeu poruncește pur și simplu israeliților să stea la judecata preotului și să se țină de taxarea, cum este numită, poruncită lor ca o regulă fixă; și, în afară de aceasta, trebuiau să adauge o cincime, ca o amendă suplimentară, la prețul stabilit de preot.Calvin abordează apoi închinarea și răscumpărarea caselor și pământurilor.
14. Și când un om va sfinți casa sa. Urmează un al treilea fel de jurăminte, și anume închinarea caselor și pământurilor; sub acest cap se stabilește de asemenea o alternativă, astfel încât religia să nu fie disprețuită și totuși justii posesori să nu fie alungați din casele lor sau pământurile să nu devină inutile din lipsa cultivării. Acele persoane își jurau casele, care cereau de la Dumnezeu pentru ei și familiile lor să le locuiască în sănătate, siguranță și în prosperitate generală; și cel ce dorea să obțină fertilitate pentru câmpurile sale jura unu din zece sau douăzeci de acri. Fără îndoială rugăciuni superstițioase erau uneori amestecate cu acest exercițiu de evlavie, ca și cum ar putea dobândi favoare pentru ei înșiși făcând o înțelegere cu Dumnezeu. Totuși, întrucât lucrul nu era greșit în sine, Dumnezeu a suportat cu îngăduință greșelile care nu puteau fi corectate foarte ușor, ca nu cumva, în ura Sa față de ele, să desființeze cu totul ceea ce era folositor și lăudabil. De aici a fost permisă răscumpărarea atât a casei cât și a pământului. Dar dacă cineva comisese fraudă vânzând o bucată de pământ care fusese jurată, se adaugă o pedeapsă mai grea, adică să rămână fără ea pentru totdeauna. Vom vorbi mai pe larg în altă parte despre anul de veselie. [320] În prezent trebuie observat că, ca nu cumva împărțirea pământului făcută de Iosua să fie vreodată schimbată, deoarece Dumnezeu arătase clar că a fost făcută prin autoritatea Sa, Dumnezeu a chemat înapoi fiecare dintre seminții în fiecare al cincizecilea an la partea lor inițială și astfel a restabilit pe deplin pe posesorii pe care sărăcia îi alungase. În proporție cu apropierea sau depărtarea acelui an, deoarece posesiunea ar fi cu atât mai scurtă sau mai lungă, pământul era ieftin sau scump. Dumnezeu nu măsoară aici câmpurile cu prăjina sau lanțul, ci le evaluează pur și simplu, ca printre un popor necioplit, după sămânță; și anume, dacă un câmp la semănat ia un homer [321] de orz, va rămâne în mâinile posesorului său dacă plătește cincizeci de sicli ai sanctuarului. Am văzut în altă parte că aceștia erau dubli față de siclul obișnuit. Dar deoarece jurămintele erau adesea făcute la mijlocul sau spre sfârșitul anului de veselie, se stabilește o distincție; și Dumnezeu poruncește preoților să ia în considerare timpul și cu cât este mai aproape anul de veselie să micșoreze atât de mult din preț. Unde însă a avut loc o fraudă, Dumnezeu nu ar fi vrut ca cumpărătorul cinstit să fie evacuat; dar, când anul de veselie s-a încheiat, a atribuit câmpul, care fusese ținut pentru o vreme în sacrilegiu, preoților pentru totdeauna. Moise compară această închinare cu o anatemă, pe care evreii o numesc chrm, cherem, [322] un cuvânt al cărui sens radical este distrugere sau desființare; din care cauză latinii iau un lucru 'devotat' într-un sens rău, ca ceea ce este destinat distrugerii finale. Legea este apoi extinsă la pământurile care fuseseră vândute și care, în anul de veselie, se întorceau la foștii proprietari; deoarece atunci prima împărțire a pământului era pe deplin restabilită. Pentru aceste câmpuri Dumnezeu poruncește să se plătească un preț, pe baza calculului timpului, astfel încât să se ia în considerare doar produsul și nu taxa.
Considerați
Reflectare
Calvin face o legătură clară între practicile de jurăminte ale lui Israel și abuzurile ecleziastice de mai târziu.
Acum, deoarece oamenii au imitat în mod nepotrivit și într-o mimare nebunească jurămintele pe care Dumnezeu le-a permis evreilor sub Lege, tot așa Papa, în prevederea răscumpărării lor, a îndrăznit în aroganța sa diavolească să rivalizeze cu Dumnezeu. Titulus [323] este bine cunoscut în Cartea a Treia a Decretalelor; 'De voto, et ejus redemptione;' unde autorul său, oricine ar fi fost, a căutat atât de mult să înșele lumea cu prostiile sale nerușinate, încât nu a ezitat să adune sentințe direct contradictorii; și chiar dacă nu ar exista contradicții acolo, totuși nu se stabilește nimic altceva decât cum trebuie răscumpărate pelerinajele votive, care apar clar din declarația lui Hristos ca fiind greșite de la predicarea evangheliei. (Ioan 4:21.) Și cu siguranță a fost o fascinație minunată a diavolului, că ceea ce se spunea sub Lege despre plata jurămintelor la Ierusalim, să fie transferat creștinilor, când Hristos pronunțase că venise timpul când adevărații închinători fără distincție de loc să se închine lui Dumnezeu pretutindeni în duh și în adevăr. Dacă avocații plătiți [324] ai Papei obiectează că aceeași regulă se obține în răscumpărarea jurămintelor, deoarece nu trebuie refuzat un remediu sau o atenuare, dacă vreunul ar fi prea împovărător sau greu, răspund că oamenii acționează rău când își atribuie ceea ce Dumnezeu a rezervat pentru propria Sa judecată; căci nici sub Legea veche nu era îngăduit unui om muritor să schimbe un jurământ, decât cu permisiunea Sa. Dacă din nou obiectează că judecata a fost dată preoților, aici nebunia lor este de două ori respinsă; deoarece nu pot arăta că au fost numiți judecători; nici nu pot scăpa de acuzația de temeritate, deoarece fără nicio poruncă pronunță cu privire la această răscumpărare a jurămintelor, în timp ce preoții de odinioară nu avansau nimic decât din gura lui Dumnezeu și conform regulii fixe stabilite aici.
Răspunde
Răspuns
Cum subliniază Calvin accentul pe jurăminte voluntare dar obligatorii provocarea modului superficial în care uneori facem promisiuni lui Dumnezeu astăzi? În ce feluri ar putea principiul răscumpărării din Leviticul 27 să ne îndrepte spre răscumpărarea mai mare împlinită în Hristos? Unde în propria voastră viață simțiți nevoia unei seriozități mai mari în angajamentele pe care le aduceți înaintea Domnului?
Roagă-te
Rugăciune
Doamne Suveran, care singur stăpânești toate lucrurile și ne-ai legat de Tine printr-un legământ, dă-ne har să cinstim fiecare jurământ făcut în prezența Ta și să răscumpărăm ce am consacrat potrivit cu măsura propriei Tale providențe. În Hristos, adevărata și desăvârșita răscumpărare, ne-ai eliberat de prezumție și de orice cuvânt pripit, ca să ne oferim de bunăvoie ca unii cumpărați cu sânge prețios. Prin Duhul Ține-ne statornici, ca nu cumva să tratăm cu ușurință ce aparține doar Ție. Amin.
Sursă și verificare
Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.
Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →