← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 79-80 — cu Ioan Calvin

Psalmii 79-80Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
În această lecție ne întoarcem la vocea lui Ioan Calvin în timp ce el deschide Scripturile asupra Psalmilor 79 și 80. Expunerea atentă a lui Calvin ne ajută să auzim strigătele poporului lui Dumnezeu în mijlocul ruinii și exilului, arătându-ne totodată mila statornică a Domnului. Comentariul său scoate la iveală atât adâncimea lamentației sfinților, cât și temeiurile speranței lor în numele lui Dumnezeu. Prin cuvintele sale suntem invitați să aducem propriile noastre necazuri înaintea tronului harului cu onestitate și credință. Fie ca perspectivele lui Calvin să ne trezească inimile să ne încredem în Păstorul lui Israel care își restaurează turma.
Citește
Acordă-ți acum timp să citești Psalmii 79 și 80 cu încetineală și în rugăciune. Observă lamentația crudă asupra templelor pângărite și a poporului risipit, strigătele urgente ca Dumnezeu să acționeze și rugămintea repetată ca Domnul să se întoarcă și să mântuiască. Lasă cuvintele acestor psalmi să se așeze în inima ta înainte de a asculta expunerea lui Calvin.
Studiu
Calvin începe prin a explica plângerea profetului în persoana credincioșilor. 1. Dumnezeule! Neamurile au intrat în moștenirea Ta. Aici profetul, în persoana credincioșilor, se plânge că templul a fost pângărit și cetatea distrusă. În versetele al doilea și al treilea, se plânge că sfinții au fost uciși fără deosebire și că trupurile lor moarte au fost aruncate pe fața pământului și lipsite de cinstea înmormântării. Aproape fiecare cuvânt exprimă cruzimea acestor vrăjmași ai Bisericii. Când se consideră că Dumnezeu a ales țara Iudeii ca posesiune pentru poporul Său, părea nepotrivit cu această alegere să o abandoneze națiunilor păgâne, ca ele să o calce în picioare în chip rușinos și să o pustiască după plăcerea lor. Profetul, deci, se plânge că atunci când neamurile au intrat în moștenirea lui Dumnezeu, ordinea naturii a fost, ca să zicem așa, răsturnată. Distrugerea templului, despre care vorbește în a doua propoziție, era și mai puțin de îndurat; căci astfel slujirea lui Dumnezeu pe pământ a fost stinsă și religia nimicită. Adaugă că Ierusalimul, care era scaunul împărătesc al lui Dumnezeu, a fost redus la mormane. Prin aceste cuvinte este arătată o răsturnare înfiorătoare. Pângărirea templului și distrugerea cetății sfinte, implicând, așa cum făceau, o nelegiuire care îndrăznea împotriva cerului și care ar fi trebuit pe drept să provoace mânia lui Dumnezeu împotriva acestor vrăjmași — profetul începe cu ele și apoi ajunge să vorbească despre măcelul sfinților. Cruzimea atroce a acestor persecuții este arătată din împrejurarea că nu numai că i-au omorât pe slujitorii lui Dumnezeu, ci și le-au expus trupurile moarte fiarelor câmpului și păsărilor de pradă, ca să fie devorate, în loc să le îngroape. Oamenii au avut întotdeauna un respect atât de sfânt pentru înmormântarea morților, încât se feresc să-i lipsească chiar și pe vrăjmașii lor de cinstea sepulturii. [370] De aici rezultă că aceia care își găsesc o plăcere barbară în a vedea trupurile morților sfâșiate și devorate de fiare seamănă mai mult cu aceste animale sălbatice și crude decât cu ființele umane. Se arată de asemenea că acești persecutori au acționat mai atroce decât dușmanii obișnuiți, întrucât nu au făcut mai mult caz de vărsarea sângelui omenesc decât de vărsarea apei. Din aceasta învățăm setea lor nesățioasă de măcel. Când se adaugă că nu era nimeni care să-i îngroape, aceasta trebuie înțeleasă ca aplicându-se fraților și rudelor celor uciși. Locuitorii cetății au fost cuprinși de o asemenea groază din cauza măcelului nediscriminat săvârșit de acești asasini nemiloși asupra tuturor celor care le ieșeau în cale, încât nimeni nu îndrăznea să iasă. Dumnezeu, intenționând ca, în înmormântarea oamenilor, să existe o mărturie despre învierea din ziua de apoi, a fost o dublă nedreptate ca sfinții să fie deposedați de acest drept după moartea lor. Dar se poate întreba: Deoarece Dumnezeu amenință adesea pe cei răi cu acest fel de pedeapsă, de ce a îngăduit ca poporul Său să fie devorat de fiare? Trebuie să ne amintim, ceea ce am afirmat în altă parte, că aleșii, la fel ca și cei răi, sunt supuși pedepselor vremelnice care țin doar de trup. Diferența dintre cele două cazuri stă numai în rezultat; căci Dumnezeu transformă ceea ce în sine este un semn al mâniei Sale în mijlocul mântuirii propriilor Săi copii. Aceeași explicație, deci, trebuie dată lipsei lor de înmormântare care este dată morții lor. Cei mai de seamă dintre slujitorii lui Dumnezeu pot fi supuși unei morți crude și rușinoase — o pedeapsă pe care știm că este adesea executată asupra ucigașilor și altor disprețuitori ai lui Dumnezeu; dar totuși moartea sfinților nu încetează să fie prețioasă în ochii Lui: și când El a îngăduit ca ei să fie persecutați pe nedrept în trup, El arată, prin luarea răzbunării asupra vrăjmașilor lor, cât de dragi I-au fost. În același fel, Dumnezeu, pentru a imprima semnele mâniei Sale asupra celor răi, chiar după moartea lor, îi lipsește de înmormântare; și, de aceea, El amenință un rege rău: 'Va fi înmormântat cu înmormântarea unui măgar, tras și aruncat dincolo de porțile Ierusalimului' (Ieremia 22:19; vezi și Ieremia 36:30). [371] Când El își expune propriii copii la o asemenea nedreptate, El poate părea pentru o vreme că i-a părăsit; dar mai târziu o transformă în mijloc de a le spori mântuirea; căci credința lor, fiind supusă acestei încercări, dobândește un nou triumf. Când în timpurile străvechi trupurile morților erau unse, acea ceremonie era săvârșită de dragul celor vii pe care îi lăsau în urmă, ca să-i învețe, când vedeau trupurile morților păstrate cu grijă, să nutrească în inimile lor speranța unei vieți mai bune. Credincioșii, deci, prin faptul că sunt lipsiți de înmormântare, nu suferă nicio pierdere, când se ridică prin credință deasupra acestor ajutoare inferioare, ca să înainteze cu pași repezi spre o nemurire fericită. Calvin trece apoi la rugămintea care începe în versetul 5. 5 Până când, Doamne, Te vei mânia pentru totdeauna? Am observat deja că aceste două expresii, până când și pentru totdeauna, când sunt unite, denotă o continuitate prelungită și neîntreruptă a nenorocirilor; și că nu există niciun semn, privind spre viitor, că ele vor lua sfârșit. Putem, deci, concluziona că această plângere nu s-a încheiat în decurs de o lună sau două după ce persecuția împotriva Bisericii a început, ci într-un moment în care inimile credincioșilor erau aproape zdrobite din cauza oboselii produse de suferința prelungită. Aici ei mărturisesc că marea acumulare de nenorociri cu care sunt copleșiți trebuie trasă de la mânia lui Dumnezeu. Fiind pe deplin convinși că cei răi, oricât ar complota, nu pot pricinui vătămare, decât în măsura în care Dumnezeu le îngăduie — din aceasta, pe care o consideră un principiu de netăgăduit, ei concluzionează imediat că atunci când El dă atâta libertate vrăjmașilor lor păgâni în a-i persecuta, mânia Lui este mult provocată. Nici nu ar privi spre Dumnezeu în speranța că El va întinde mâna ca să-i mântuiască, fără această convingere; căci este lucrarea Aceluia care a dat frâu liber să tragă frâul. Ori de câte ori Dumnezeu ne cercetează cu nuiaua, și conștiința noastră ne acuză, ne revine în mod special să privim la mâna Lui. Aici poporul Său din vechime nu-L acuză că este nedrept nemulțumit, ci recunoaște dreptatea pedepsei aplicate lor. Dumnezeu va găsi întotdeauna în slujitorii Săi temeiuri drepte pentru a-i disciplina. El, totuși, adesea, în exercitarea milei Sale, iartă păcatele lor și îi exercită cu crucea pentru un alt scop decât să mărturisească nemulțumirea Sa față de păcatele lor, așa cum a fost voia Lui să încerce răbdarea lui Iov și așa cum a binevoit să cheme martirii la o luptă de cinste. Dar aici poporul, de bunăvoie, chemându-se înaintea tribunalului divin, trasează nenorocirile pe care le-au îndurat la propriile lor păcate, ca la cauza pricinuitoare. De aici se poate, cu probabilitate, deduce că acest psalm a fost compus în timpul captivității babiloniene. Sub tirania lui Antioh Epifanes, ei au folosit, așa cum am văzut anterior, o formă diferită de rugăciune, spunând, Despre versetul 9, Calvin scrie: 9 Ajută, Dumnezeule al mântuirii noastre! Ei repetă din nou în acest verset că oricare ar fi necazurile pe care le-au îndurat, ele trebuie trasate la mânia lui Dumnezeu și că nu pot avea nicio mângâiere sub ele decât dacă El s-ar împăca cu ei. Fiind profund conștienți că au comis multe fărădelegi, pentru a-și întări speranța de a obține iertare, ei folosesc o varietate de expresii. În primul rând, ca un argument pentru a-L determina pe Dumnezeu să le arate favoare, I se adresează ca Dumnezeul mântuirii lor. În al doilea rând, mărturisesc că nu aduc nimic de la ei înșiși ca să-L influențeze să aibă milă de ei; și că singura pledoarie pe care o prezintă înaintea Lui este slava Sa proprie. Din aceasta învățăm că păcătoșii nu sunt împăcați cu Dumnezeu prin satisfacții sau prin meritul faptelor bune, ci printr-o iertare liberă și nemeritată. Observația pe care am făcut-o puțin mai înainte și pe care am explicat-o mai pe larg în psalmul al șaselea, trebuie ținută minte aici — Că atunci când Dumnezeu ne cercetează cu nuiaua, în loc să dorim doar să fim eliberați de pedepsele exterioare, grija noastră principală ar trebui să fie ca Dumnezeu să fie împăcat față de noi: nici nu ar trebui să urmăm exemplul bolnavilor nebuni, care sunt îngrijorați doar să li se îndepărteze simptomele bolii și nu țin seama de a fi eliberați de sursa și cauza ei. Cu privire la cuvântul kphr, chapper, [376] pe care exegeții îl traduc 'Fii milostiv' sau 'îndurător', am avut ocazia să vorbesc în altă parte. El înseamnă în mod propriu a curăța sau a ispăși și se aplică la jertfe. Ori de câte ori, deci, dorim să obținem favoarea lui Dumnezeu, să ne amintim de moartea lui Hristos; căci 'fără vărsare de sânge nu este iertare' (Evrei 9:22).
Considerați

Consideră

Calvin abordează tensiunea aparentă din rugăciunea pentru judecata asupra neamurilor. 6. Varsă-Ți furia asupra neamurilor care nu Te-au cunoscut. Această rugăciune pare incompatibilă cu regula dragostei; căci, în timp ce ne simțim îngrijorați de propriile noastre nenorociri și dorim să fim eliberați de ele, ar trebui să dorim ca și alții să fie eliberați la fel ca noi. S-ar părea, deci, că credincioșii trebuie blamați aici dorind distrugerea necredincioșilor, pentru a căror mântuire ar fi trebuit mai degrabă să fie îngrijorați. Dar ni se cuvine să ne amintim ceea ce am afirmat anterior, că omul care ar oferi o astfel de rugăciune în mod drept trebuie să fie sub influența zelului pentru binele public; astfel încât, prin nedreptățile făcute lui personal, să nu-și lase afecțiunile trupești să fie trezite, nici să se lase purtat de mânie împotriva vrăjmașilor săi; ci, uitând de interesele sale individuale, să aibă o singură privire la mântuirea comună a Bisericii și la ceea ce contribuie la aceasta. În al doilea rând, trebuie să-L implore pe Dumnezeu să-i acorde duhul discernământului și al judecății, ca în rugăciune să nu fie împins de un zel necugetat: un subiect pe care l-am tratat mai pe larg în altă parte. În afară de aceasta, trebuie observat că evreii evlavioși de aici nu numai că lasă deoparte propriul lor avantaj particular pentru a consulta binele întregii Biserici, ci își îndreaptă și în principal ochii spre Hristos, implorându-L să dedice distrugerii vrăjmașii Săi a căror pocăință este fără speranță. Ei, deci, nu se aruncă cu nesocotință în această rugăciune ca Dumnezeu să-i distrugă pe acești sau pe alți vrăjmași, nici nu anticipează judecata lui Dumnezeu; ci dorind ca cei răi să fie implicați în condamnarea pe care o merită, ei așteaptă totodată cu răbdare până când Judecătorul ceresc îi separă pe cei răi de cei aleși. Făcând aceasta, ei nu leapădă afecțiunea pe care o cere dragostea; căci, deși ar dori ca toți să fie mântuiți, ei totuși știu că reformarea unora dintre vrăjmașii lui Hristos este fără speranță și pierzarea lor absolut sigură.
Răspunde
Unde în viața ta ai cea mai mare nevoie să mărturisești că necazurile prezente decurg din mâna dreaptă a lui Dumnezeu? Cum ar putea amintirea numelui și slavei lui Dumnezeu să remodeleze felul în care îți aduci cererile înaintea Lui? În ce domeniu aștepți ca Domnul să Se întoarcă din nou și să facă să strălucească fața Sa?
Roagă-te
Doamne Dumnezeul nostru, Stăpân peste toate națiunile și credincios legământului Tău, mărturisim nelegiuirile noastre și păcatele celor ce au fost înaintea noastră. Nu ni le socoti, ci ridică-Te pentru slava Numelui Tău, restabilește via Ta și fă să strălucească fața Ta peste noi, ca să fim mântuiți. Prin îndurarea Ta bogată, întoarce-ne iarăși și dă-ne har să ne încredem în eliberarea Ta suverană până când Sionul va fi pe deplin răscumpărat. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →