← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Isaia

Isaia 35-36 — cu Matei Henry

Isaia 35-36Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie20 min
Deschidere
În lecția de astăzi călătorim prin capitolele 35 și 36 din Isaia cu îndrumarea de încredere a lui Matei Henry. Comentariul său dezvăluie cum promisiunile milei strălucesc pe fundalul judecăților, arătând dincolo de zilele lui Ezechia spre Biserica Evangheliei și împărăția lui Hristos. Pe măsură ce Henry desface aceste capitole, descoperim încurajare pentru cei slabi, minuni ale harului și lecții practice din istorie. Cuvintele sale ne invită să vedem calea sfințeniei deschisă înaintea noastră și bucuria veșnică ce îi așteaptă pe cei ce o străbat. Să ascultăm cu atenție cum profeția antică întâlnește credința vie.
Citește

Citire

Luați textul din Isaia 35 și 36 și citiți cu încetineală, lăsând contrastul dintre pustiu și grădină, amenințare și izbăvire, să se așeze în duhul vostru. Observați promisiunile de bucurie și vindecare alături de asediul istoric. Cereți Duhului să vă deschidă ochii spre realitățile evanghelice pe care aceste capitole le prefigurează, pregătindu-vă inima pentru studiul ce urmează.
Studiu
Henry începe prin a încadra capitolul 35 în raport cu judecățile precedente și cu atingerea sa tipologică spre împărăția lui Hristos. După o profeție a judecăților lui Dumnezeu asupra lumii (cap. 24) urmează o făgăduință de mare milă păstrată pentru Biserica Sa (cap. 25), tot așa aici, după o scenă neagră și înfricoșătoare de tulburare din capitolul precedent, avem în acesta una luminoasă și plăcută, care, deși prevestește starea înfloritoare a împărăției lui Ezechia în ultima parte a domniei sale, totuși privește cu siguranță mult dincolo de aceea, așa cum profeția din capitolul precedent depășește distrugerea edomiților; ambele erau tipice și ne privește cel mai mult să privim la acele lucruri de care erau tipice, împărăția lui Hristos și împărăția cerurilor. Când lumea, care zace în răutate, va fi pusă în ruine, iar Biserica iudaică, care a persistat în necredință, va deveni o pustiire, atunci Biserica Evangheliei va fi întemeiată și făcută să înflorească. I. Neamurile vor fi aduse în ea, v. 1, 2, 7. II. Cei ce îi doresc binele, care erau slabi și temători, vor fi încurajați, v. 3, 4. III. Minuni vor fi săvârșite atât asupra sufletelor, cât și asupra trupurilor oamenilor, v. 5, 6. IV. Biserica Evangheliei va fi condusă pe calea sfințeniei, v. 8, 9. V. Ea va fi adusă la urmă la bucurii fără sfârșit, v. 10. Astfel găsim mai mult despre Hristos și cer în acest capitol decât s-ar fi așteptat cineva în Vechiul Testament. Henry explorează apoi imaginea pământului pustiu care înflorește sub influența Evangheliei. I. Pământul pustiu înflorește. În capitolul precedent am avut o țară populată și roditoare prefăcută într-un pustiu înfricoșător; aici avem în locul acestuia un pustiu prefăcut într-un pământ bun. Când țara lui Iuda a fost eliberată de armata asiriană, acele părți ale țării care fuseseră făcute ca un pustiu prin prădăciunile și silniciile săvârșite de ei au început să se refacă și să arate din nou plăcut și să înflorească precum trandafirul. Când neamurile, care fuseseră mult timp ca un pustiu, nerodind nici un rod pentru Dumnezeu, au primit Evanghelia, bucuria a venit împreună cu ea la ele, Ps. 67:3, 4; 96:11, 12. Când Hristos a fost propovăduit în Samaria a fost mare bucurie în cetatea aceea (Faptele 8:8); cei ce ședeau în întuneric au văzut o lumină mare și plină de bucurie și atunci au înflorit, adică au dat nădejde de rod din belșug; căci acesta era lucrul la care ținteau propovăduitorii Evangheliei (Ioan 15:16), să meargă și să aducă rod, Romani 1:13; Coloseni 1:6. Deși florile nu sunt rod și adesea pier și nu ajung la nimic, totuși ele sunt în vederea rodului. Harul care preface face ca sufletul care era un pustiu să se bucure cu bucurie și cântare și să înflorească din belșug. Acest pustiu înflorit va primi toată slava Libanului, care consta în tăria și măreția cedrilor săi, împreună cu excelența Carmelului și a Saronului, care consta în grâne și vite. Tot ce este de preț în orice rânduială este adus în Evanghelie. Toată frumusețea Bisericii iudaice a fost admisă în Biserica creștină și a apărut în desăvârșirea ei, așa cum arată pe larg apostolul în epistola către Evrei. Tot ce era excelent și de dorit în rânduiala mozaică este tradus în instituțiile evanghelice. Henry examinează apoi lucrările minunate săvârșite atât asupra trupurilor, cât și asupra sufletelor. I. Minuni vor fi săvârșite în împărățiile firii și ale harului, minuni ale milei lucrate asupra copiilor oamenilor, de ajuns ca să dovedească că nu este mai puțin decât un Dumnezeu care vine la noi. 1. Minuni vor fi săvârșite asupra trupurilor oamenilor (v. 5, 6): Ochii orbilor vor fi deschiși; aceasta a fost adesea făcută de Domnul nostru Iisus când era aici pe pământ, cu un cuvânt rostit, și unuia i-a dat vedere care se născuse orb, Matei 9:27; 12:22; 20:30; Ioan 9:6. Prin puterea Sa urechile surzilor au fost și ele descleştate, cu un singur cuvânt. Effatha — Deschide-te, Marcu 7:34. Mulți care erau șchiopi au primit folosirea membrelor lor atât de desăvârșit încât nu numai că puteau merge, ci și sări și cu atâta bucurie încât nu se puteau opri să nu sară de bucurie, ca acel om neputincios, Faptele 3:8. Muții au fost și ei în stare să vorbească și atunci nu e de mirare că au fost înclinați să cânte de bucurie, Matei 9:32, 33. Aceste minuni le-a săvârșit Hristos ca să dovedească că a fost trimis de Dumnezeu (Ioan 3:2), ba chiar săvârșindu-le prin propria Sa putere și în numele Său, a dovedit că este Dumnezeu, Același care la început a făcut gura omului, urechea care aude și ochiul care vede. Când a vrut să dovedească ucenicilor lui Ioan misiunea Sa dumnezeiască, a făcut-o prin minuni de acest fel, în care s-a împlinit Scriptura aceasta. 2. Minuni, minuni mai mari, vor fi săvârșite asupra sufletelor oamenilor. Prin Cuvântul și Duhul lui Hristos cei ce erau orbi duhovnicește au fost luminați (Faptele 26:18), cei ce erau surzi la chemările lui Dumnezeu au fost făcuți să le audă cu ușurință, ca Lidia, a cărei inimă a deschis-o Domnul, astfel încât ea a luat aminte, Faptele 16:14. Cei ce erau neputincioși la orice lucru bun prin harul dumnezeiesc sunt făcuți nu numai în stare de el, ci și activi în el și aleargă pe calea poruncilor lui Dumnezeu. Cei ce erau și muți și nu știau cum să vorbească despre Dumnezeu sau către Dumnezeu, având înțelegerile deschise ca să-L cunoască, vor avea astfel buzele deschise ca să arate lauda Lui. Limba muților va cânta de bucurie, bucuria mântuirii lui Dumnezeu. Lauda va fi desăvârșită din gura pruncilor și a celor ce sug.
Considerați

Cugetare

Henry extrage mai multe lecții practice din evenimentele consemnate în capitolul 36. Vom observa aici doar câteva lecții practice. 1. Un popor poate fi pe calea datoriei sale și totuși să întâlnească necaz și strâmtorare. Ezechia făcea reformă, iar poporul său era într-o anumită măsură reformat; și totuși țara lor este în acel timp invadată și o mare parte din ea pusă în pustiu. Poate că începuseră să devină nepăsători și reci în lucrarea de reformă, o făceau pe jumătate și erau gata să se oprească înainte de o reformă deplină; și atunci Dumnezeu i-a cercetat cu această judecată, ca să le dea viață și acelei cauze bune. Nu trebuie să ne mirăm dacă, atunci când facem binele, Dumnezeu trimite necazuri ca să ne trezească să facem și mai bine, să facem tot ce putem mai bine și să înaintăm spre desăvârșire. 2. Că nu trebuie să fim niciodată siguri de continuitatea păcii noastre în această lume, nici să credem că muntele nostru stă atât de tare încât nu poate fi clătinat. Ezechia nu era doar un rege evlavios, ci și prudent, atât în administrația sa de acasă, cât și în tratatele sale din afară. Treburile sale erau într-o stare bună și părea în mod deosebit să fie în termeni buni cu regele Asiriei, căci de curând făcuse pace cu el printr-un dar bogat (2 Împărați 18:14), și totuși acel prinț perfid varsă o armată în țara sa deodată și o pustiește. Este bine pentru noi, așadar, să păstrăm totdeauna o așteptare a necazului, ca atunci când vine să nu ne surprindă, și atunci va fi mai puțin o groază. 3. Dumnezeu îngăduie uneori vrăjmașilor poporului Său, chiar și pe aceia care sunt cei mai nelegiuiți și perfizi, să biruiască mult împotriva lor. Regele Asiriei a luat toate sau cele mai multe cetăți întărite ale lui Iuda, și atunci țara ar fi devenit firește o pradă ușoară pentru el. Răutatea poate prospera o vreme, dar nu poate prospera totdeauna. 4. Oamenii mândri iubesc să vorbească cu emfază, să se laude cu ceea ce sunt, au și au făcut, ba chiar și cu ceea ce vor face, să insulte pe alții și să sfideze toată omenirea, deși prin aceasta se fac ridicoli în ochii tuturor oamenilor înțelepți și supuși mâniei acelui Dumnezeu care se împotrivește celor mândri. Dar astfel ei cred că se fac temuți, deși se fac urâți, și să-și ducă la îndeplinire scopul prin cuvinte mari și deșarte, Iuda 16. 5. Vrăjmașii poporului lui Dumnezeu caută să-i biruiască înfricoșându-i, mai ales înfricoșându-i de la încrederea lor în Dumnezeu. Astfel Rabșache aici, cu zarvă și batjocură, îl coboară pe Ezechia ca fiind cu totul neputincios să se măsoare cu stăpânul său sau măcar să-i stea împotrivă. Ne privește așadar, ca să ne putem ține locul împotriva vrăjmașilor sufletelor noastre, să ne păstrăm duhurile ținând sus nădejdea noastră în Dumnezeu. 6. Este recunoscut de toți că aceia care părăsesc slujirea lui Dumnezeu își pierd ocrotirea Lui. Dacă ar fi fost adevărat ceea ce afirma Rabșache, că Ezechia dărâmase altarele lui Dumnezeu, ar fi putut deduce pe drept că nu putea cu nici o siguranță să se încreadă în El pentru ajutor și izbăvire, v. 7. Putem spune astfel celor ce păcătuiesc cu îndrăzneală, care zic că se încred în Domnul și în mila Lui. Nu este Acesta Acela ale cărui porunci le-au trăit în dispreț, al cărui nume L-au necinstit și ale cărui rânduieli le-au nesocotit? Cum pot atunci să aștepte să găsească bunăvoință la El? 7. Este un lucru ușor și foarte obișnuit ca aceia care prigonesc Biserica și poporul lui Dumnezeu să pretindă o însărcinare de la El pentru a face aceasta. Rabșache putea spune: Am venit eu acum fără Domnul? când de fapt venise împotriva Domnului, cap. 37:28. Cei ce ucid pe slujitorii Domnului cred că Îi fac un serviciu și zic: Să fie slăvit Domnul. Dar mai devreme sau mai târziu vor fi făcuți să-și cunoască greșeala cu prețul lor, spre rușinea lor.
Răspunde

Răspuns

Unde în pustiul vostru de acum aveți cea mai mare nevoie de promisiunea bucuriei care înflorește? Cum s-ar putea aplica chemarea de a întări mâinile slabe cuiva pe care îl cunoașteți astăzi? În ce feluri vă invită siguranța căii sfințeniei să mergeți mai cu îndrăzneală?
Roagă-te

Rugăciune

Dumnezeule îndurător, împlinește promisiunea Ta din Isaia de a face pustiul inimilor noastre să se bucure și să înflorească precum trandafirul, aducând râuri de apă vie în fiecare loc uscat și obosit. Prin Duhul Tău, întărește mâinile noastre slabe și întărește genunchii noștri neputincioși, ca să putem umbla pe Calea Sfințeniei cu curaj și bucurie, neînfricoșați de orice lăudăroșenie a vrăjmașului. Adu-ne la urmă la Sion cu cântări și veselie veșnică, prin Isus Hristos, Răscumpărătorul nostru. Amin.

Comentariul lui Matthew Henry la întreaga Biblie · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →