← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › Psalmii

Psalmii 43-44 — cu Ioan Calvin

Psalmii 43-44Comentariile lui Ioan Calvin20 min
Deschidere
Astăzi stăm cu Ioan Calvin în timp ce el deschide lamentările crude din Psalmii 43 și 44. Calvin urmărește dorul psalmistului după sanctuar, amintirea izbăvirilor străvechi ale lui Dumnezeu și contrastul ascuțit al necazului prezent. Grija sa verset cu verset arată cum credincioșii aduc plângerea cinstită înaintea Domnului legământului, ancorând totuși nădejdea în credincioșia Lui neschimbătoare. Prin expunerea statornică a lui Calvin suntem invitați să ținem împreună atât durerea cât și lauda în aceeași suflare, învățând să ne pledăm cauza fără a pierde din vedere pe Dumnezeu care plantează și păstrează poporul Său. Fie ca aceste reflecții să ne atragă mai adânc în mărturia vie a Scripturii.
Citește

Citire

Oprește-te acum și citește Psalmii 43 și 44 cu încetineală. Observă refrenul repetat care se ridică din adâncuri și lunga reamintire a faptelor puternice ale lui Dumnezeu din trecut. Lasă cuvintele să se așeze, îngăduind întrebărilor psalmistului și amintirii poporului să-ți modeleze propria rugăciune înaintea Domnului care încă aude poporul legământului Său.
Studiu
Calvin începe prin a examina rugăciunea lui David din versetul 1. 1 Judecă-mă, Dumnezeule! David se plânge în primul rând de cruzimea extremă a vrăjmașilor săi; dar în versetele care urmează imediat arată că nimic nu i se părea mai greu decât să fie lipsit de posibilitatea de a ajunge la sanctuar. Avem o dovadă că se bucura de mărturia unei conștiințe bune în faptul că încredințează apărarea cauzei sale lui Dumnezeu. Termenul judecă, pe care îl folosește mai întâi, nu înseamnă altceva decât a întreprinde apărarea cauzei cuiva; și își exprimă sensul mai clar adăugând: apără cauza mea. Substanța și obiectul rugăciunii sale erau, într-adevăr, ca el să fie izbăvit de oamenii răi și răuvoitori de care era prigonit pe nedrept. Dar deoarece Dumnezeu promite ajutorul Său celor nenorociți și nevinovați care sunt chinuiți pe nedrept, David se supune mai întâi să fie cercetat de El, pentru ca, după ce a descoperit și a dovedit pe deplin dreptatea cauzei sale, să-i acorde în cele din urmă ajutorul. Și deoarece este o sursă de mângâiere foarte îmbucurătoare pentru noi să aflăm că Dumnezeu nu disprețuiește să ia cunoștință de cauza noastră, tot așa este zadarnic să așteptăm ca El să răzbune nedreptățile și relele care ni se fac, dacă propria noastră integritate nu este atât de evidentă încât să-L determine să ne fie favorabil împotriva potrivnicilor noștri. Prin națiunea nemiloasă trebuie înțeleasă întreaga ceată a vrăjmașilor lui David, care erau cruzi și lipsiți de orice simțire omenească. Ceea ce urmează, despre omul înșelător și rău, ar putea fi aplicat lui Saul; dar pare mai degrabă o formă de vorbire în care, prin enalagă, numărul singular este folosit pentru plural. Despre versetul 2, Calvin scrie: 2 Căci Tu ești Dumnezeul puterii mele Acest verset diferă foarte puțin de versetul al nouălea al psalmului precedent, iar diferența constă mai mult în cuvinte decât în conținut. Punând ca un scut împotriva ispitei faptul că a experimentat puterea lui Dumnezeu ca fiind prezentă cu el, se plânge că viața i se petrece în jale, pentru că se vede ca și cum ar fi abandonat voinței vrăjmașilor săi. El considera absolut sigur că vrăjmașii săi nu aveau putere să-i facă rău decât în măsura în care Domnul le permitea; și de aceea întreabă, ca și cum ar fi ceva cu totul de neînțeles, cum se întâmplă că vrăjmașii lui au biruit împotriva lui în timp ce el se afla sub protecția și paza sigură a lui Dumnezeu. Din aceasta își adună curaj să se roage ca Dumnezeu să binevoiască să-și manifeste din nou favoarea, pe care părea s-o fi ascuns de el pentru o vreme. Termenul lumină trebuie înțeles ca însemnând favoare; căci, după cum necazurile nu numai că întunecă fața lui Dumnezeu, ci și acoperă cerurile, ca să zicem așa, cu nori și ceață, tot așa, când ne bucurăm de binecuvântarea dumnezeiască care îmbogățește, este ca lumina veselă a unei zile senine care strălucește în jurul nostru; sau mai degrabă lumina vieții, risipind toată acea obscuritate deasă care ne-a copleșit în durere. Prin acest cuvânt psalmistul sugerează două lucruri; mai întâi, că toate nenorocirile noastre izvorăsc din nici o altă sursă decât aceea că Dumnezeu își retrage de la noi semnele iubirii Sale părintești; și, în al doilea rând, că de îndată ce El binevoiește să ne arate fața Sa senină și plină de har, izbăvirea și mântuirea se ridică și pentru noi. El adaugă adevăr, pentru că aștepta această lumină numai de la promisiunile lui Dumnezeu. Necredincioșii doresc favoarea lui Dumnezeu, dar nu își ridică ochii spre lumina Lui; căci înclinarea firească a omului tinde întotdeauna spre pământ, dacă mintea și toate simțirile sale nu sunt înălțate de Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a se încuraja în nădejdea de a obține harul lui Dumnezeu, David se odihnește cu încredere în faptul că Dumnezeu, care este adevărat și nu poate înșela pe nimeni, a promis să-și ajute slujitorii. Trebuie deci să explicăm propoziția astfel: Trimite lumina Ta, ca ea să fie un semn și o mărturie a adevărului Tău, sau ca ea să dovedească cu adevărat și cu putere că Tu ești credincios și lipsit de orice înșelăciune în promisiunile Tale. Cunoașterea favorii dumnezeiești trebuie căutată, este adevărat, în Cuvântul lui Dumnezeu; nici credința nu are altă temelie pe care să se poată odihni cu siguranță decât Cuvântul Său; dar când Dumnezeu își întinde mâna ca să ne ajute, experiența acestui lucru este o confirmare nu mică atât a Cuvântului cât și a credinței. David declară care era obiectul principal al dorinței sale și ce scop avea în vedere în căutarea izbăvirii de necazurile sale, când spune: Să mă îndrepte și să mă conducă la dealul Tău cel sfânt. Deoarece pricina principală a durerii sale consta în faptul că era alungat din adunarea celor evlavioși, el așază culmea tuturor bucuriilor sale în aceasta, ca să aibă libertatea de a lua parte la exercițiile religiei și de a-L închina pe Dumnezeu în sanctuar. În mod tacit, David face, într-adevăr, un legământ de mulțumire lui Dumnezeu; dar nu poate fi nici o îndoială că prin aceste cuvinte el arată că scopul pe care îl avea în vedere în căutarea izbăvirii de necazurile sale era ca, așa cum făcea mai înainte, să aibă libertatea de a se întoarce la sanctuar, de unde fusese alungat de tirania vrăjmașilor săi. Și merită să fie observat în mod deosebit că, deși fusese lipsit de soția sa, jefuit de bunurile sale, de casa sa și de toate celelalte mângâieri pământești, totuși simțea întotdeauna o dorință atât de arzătoare de a veni la templu, încât uita aproape totul. Dar este de ajuns pentru mine să observ acum pe scurt acest lucru, deoarece în psalmul precedent am tratat mai pe larg despre această dorință sfântă a lui David, care trebuie imitată de toți credincioșii. [127] Totuși, s-ar putea întreba: Cum se face că aici se face mențiune de Muntele Sion, care nu a fost rânduit pentru slujba lui Dumnezeu decât după moartea lui Saul? Singura soluție pe care o pot da acestei dificultăți este că David, compunând acest psalm la o perioadă ulterioară a vieții sale, folosește, în conformitate cu revelația care i se dăduse ulterior, un limbaj pe care altfel l-ar fi folosit mai general vorbind doar despre cort, și fără a specifica deloc locul. [128] În aceasta nu văd nici o neconcordanță. Calvin se îndreaptă apoi spre versetul 4 și promisiunea jertfei. 4. Și voi merge la altarul lui Dumnezeu. Aici el promite lui Dumnezeu o jertfă solemnă, în pomenirea izbăvirii pe care trebuia să o primească de la El; căci el nu vorbește doar despre slujba zilnică sau obișnuită, ci, pomenind de altarul pe care se obișnuia să se aducă jertfele de pace, exprimă semnul recunoștinței și al mulțumirii despre care am vorbit. Din această pricină, de asemenea, Îl numește pe Dumnezeu Dumnezeul bucuriei sale, pentru că, fiind izbăvit de durere și readus într-o stare de bucurie, hotărăște să recunoască în mod deschis un atât de mare bine. Și Îl numește bucuria veseliei sale, ca să pună și mai strălucit în lumină harul izbăvirii sale. Al doilea cuvânt din genitiv este adăugat ca un epitet, și prin el semnifică faptul că inima sa fusese umplută de o bucurie de un fel neobișnuit, când Dumnezeu l-a restabilit, împotriva așteptării tuturor. Cât despre al cincilea verset, l-am tratat deja îndeajuns în psalmul precedent și de aceea socotesc de prisos să vorbesc despre el aici.
Considerați

Considerare

Calvin încheie reflecțiile sale asupra psalmului observând lauda continuă datorată lui Dumnezeu. 8. În Dumnezeu ne vom lăuda [136] toată ziua Aceasta este încheierea primei părți a psalmului. Pentru a exprima sensul în puține cuvinte, ei recunosc că, în toate veacurile, bunătatea lui Dumnezeu fusese atât de mare față de copiii lui Avraam, încât le furniza materie continuă de mulțumire. Ca și cum lucrul ar fi încă prezent privirii lor, recunosc că, fără încetare, trebuie să aducă laudă lui Dumnezeu, pentru că au înflorit și au triumfat, nu doar pentru o singură vârstă sau o perioadă scurtă de timp, ci pentru că au continuat să facă astfel succesiv din veac în veac, [137] căci orice prosperitate le survenise, ei o atribuie harului lui Dumnezeu. Și, cu siguranță, atunci când oamenii experimentează din prosperitatea care le survine o bucurie sfântă și bine reglată, când aceasta izbucnește în laudele lui Dumnezeu. [138] Să ne aducem aminte, în primul rând, că acest verset se referă la vremea bucuriei și a prosperității în care Dumnezeu Și-a manifestat favoarea față de poporul Său; în al doilea rând, că credincioșii de aici arată că nu sunt nemulțumitori, întrucât, lăsând deoparte orice lăudăroșie deșartă, mărturisesc că toate victoriile prin care deveniseră mari și renumiți au pornit de la Dumnezeu, și că numai prin puterea Sa au continuat să existe până acum și au fost păstrați în siguranță; și, în al treilea rând, că nu doar o dată sau de două ori li se dăduse materie de bucurie, ci că aceasta a existat pentru o lungă perioadă de timp, întrucât Dumnezeu le manifestase, timp de o perioadă lungă și neîntreruptă, dovezi și semne felurite ale favorii Sale părintești, astfel încât continuitatea și, ca să zicem așa, experiența îndelungată pe care o avuseseră de ea, ar fi trebuit să fie mijlocul de a le întări nădejdea.
Răspunde

Răspuns

Unde ai nevoie cel mai mult ca Dumnezeu să-ți trimită lumina și adevărul Său astăzi? Cum întărește amintirea lucrărilor Sale din trecut nădejdea ta atunci când împrejurările prezente par ca o lepădare? În ce feluri poți transforma plângerile tale în legăminte reînnoite de laudă?
Roagă-te

Rugăciune

O, Doamne Dumnezeul nostru, trimite lumina Ta și adevărul Tău să ne conducă la dealul Tău cel sfânt când sufletele noastre sunt doborâte în noi. Prin Duhul Tău, fă-ne să ne aducem aminte de îndurările legământului Tău din vechime, ca să nădăjduim neîncetat în credincioșia Ta suverană și să-Ți aducem laudă toată ziua, prin Isus Hristos Domnul nostru. Amin.

Comentariile lui Ioan Calvin · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt extrase dintr-o ediție de domeniu public și fiecare este verificat mecanic ca fiind un substring exact al textului sursă.

Vezi originalul, traducerea noastră completă și recenzia →