← Curriculum

Eterniseed › Curriculum › 1 Macabei

1 Macabei 15-16 — Eterniseed (Catolic cu deuterocanon)

1 Macabei 15-16Eterniseed Original — Vocea Catolică22 min
Deschidere
Capitolele cincisprezece și șaisprezece din 1 Macabei aduc cartea și generația macabeică la încheiere. Antioh al Șaptelea Sidetes, noul rege seleucid care îl înlocuise pe Trifon și recăpătase tronul antiohian, la început a căutat alianța lui Simon cu mari promisiuni de independență și prietenie; dar după ce și-a consolidat propria poziție, s-a întors împotriva națiunii evreiești, a cerut predarea cetăților fortificate și plata tributului pentru teritoriile pe care le revendica ca seleucide și a trimis pe generalul său Cendebeu să devasteze coasta iudeană. Răspunsul macabeic este condus de fiii lui Simon, Ioan (cunoscut mai târziu ca Ioan Hircan) și Iuda, care îl înfrâng pe Cendebeu la Modin și Kidron într-o campanie pe care autorul inspirat o consemnează cu demnitate sobră. Capitolul al șaisprezecelea relatează apoi ultima trădare a întregii cărți: Ptolemeu, fiul lui Abub, ginerele lui Simon și guvernatorul Ierihonului, i-a invitat pe Simon și pe doi dintre fiii săi la un ospăț în mica fortăreață Dok de deasupra Ierihonului și i-a ucis la masă. Ioan Hircan, fiul supraviețuitor, scapă la Ierusalim și preia conducerea națiunii; cartea se încheie cu notația scurtă a autorului inspirat că faptele ulterioare ale lui Ioan, războaiele sale, faptele sale bărbătești, refacerea zidurilor sunt scrise în cronicile preoției sale din ziua în care a devenit mare preot după tatăl său. Biserica citește această scenă finală cu ochi sobri: însăși dinastia macabeică ce fusese ridicată pentru a elibera templul de Antioh avea să succombe, chiar în generația nepoților săi, violenței interne, intrigilor curții elenistice și tipului de trădare la un ospăț pe care autorul inspirat l-a folosit de-a lungul cărții ca semn recurent al decăderii morale.
Citește

Citire

Citește 1 Macabei capitolele 15 și 16 cu atenție sobră la încheierea generației macabeice. În capitolul cincisprezece, observă scrisoarea inițială a lui Antioh al Șaptelea Sidetes către Simon prin care îi oferea pace, alianță și dreptul de a bate monedă evreiască; primirea ofertei de către Simon; cererea ulterioară a lui Antioh pentru predarea Ioppei, Gazariei, cetățuii Acra din Ierusalim și a tributului pentru teritoriile revendicate de Antioh; refuzul lui Simon față de cererea nedreaptă, oferind totuși compensație pentru pretențiile legitime; trimiterea de către Antioh a generalului Cendebeu să devasteze coasta iudeană; și construirea de către Cendebeu a unei baze la Kedron de unde să atace Iudeea. În capitolul al șaisprezecelea, observă însărcinarea dată de Simon fiilor săi Ioan și Iuda de a conduce campania împotriva lui Cendebeu; bătălia de la Modin în care Cendebeu a fost învins; inspecția lui Simon prin cetățile Iudeei; sosirea sa la mica fortăreață Dok de deasupra Ierihonului unde ginerele său Ptolemeu, fiul lui Abub, guverna; ospățul lui Ptolemeu la care Simon și fiii săi Matatia și Iuda au fost uciși; expediția ucigașă simultană trimisă de Ptolemeu la Gazara pentru a-l prinde pe Ioan; avertizarea lui Ioan de către prieteni, executarea emisarilor lui Ptolemeu, întoarcerea sa la Ierusalim; și notația finală că faptele lui Ioan sunt scrise în cronicile preoției sale.
Studiu
Capitolele finale din 1 Macabei poartă greutatea morală și teologică a unui sfârșit care nu pretinde a fi un triumf. Autorul inspirat consemnează succesele ulterioare — înfrângerea lui Cendebeu la Modin și Kidron, consolidarea puterii militare evreiești, preluarea conducerii de către Ioan Hircan — dar consemnează și eșecul mai profund care a început să corodeze cauza macabeică din interior. Cererea lui Antioh al Șaptelea Sidetes din capitolul cincisprezece pentru predarea Ioppei, Gazariei, cetățuii Ierusalimului și a tributului este prezentată ca o cerere nedreaptă, iar textul consemnează cu grijă răspunsul măsurat al lui Simon: a refuzat cererea nedreaptă, dar a oferit compensație pentru pretențiile legitime — o sută de talanți de argint pentru Ioppe și Gazara, fără a recunoaște că Antioh avea vreun titlu asupra cetățuii Ierusalimului însuși, care fusese cucerită de Simon cu doi ani mai devreme și pe care Simon o purificase ceremonial și o restituisse națiunii evreiești. Tradiția morală catolică a citit răspunsul lui Simon ca un model de justiție în revendicarea politică contestată: distinge cererea dreaptă de cea nedreaptă, oferă compensație acolo unde se datorează, refuză ceea ce nu poate fi acordat cu conștiință. Capitolul al șaisprezecelea desfășoară apoi tragedia finală. Ptolemeu, fiul lui Abub, este prezentat cu economie notabilă de autorul inspirat: era ginerele lui Simon, căsătorit cu una dintre fiicele lui Simon; fusese numit de Simon guvernator al bogatei regiuni agricole a Ierihonului; devenise bogat și ambițios; ajunsese la concluzia că putea prelua conducerea macabeică pentru sine dacă putea elimina pe Simon și pe fiii săi dintr-o singură lovitură. Mijlocul ales a fost un ospăț în mica fortăreață Dok de deasupra Ierihonului, la care și-a invitat socrul și cei doi fii care îl însoțeau în inspecție. Când Simon și fiii săi erau grei de vin, Ptolemeu și asasinii săi ascunși s-au năpustit asupra lor și i-au ucis pe toți trei. Biserica a citit această trădare la ospăț ca împlinirea structurală a lungului model pe care autorul inspirat l-a folosit de-a lungul cărții: atragerea lui Ionatan la Ptolemais de către Trifon, falsa ambasadă a lui Alcim către Hasidei, înșelăciunile diverșilor curteni seleucizi — toate culminând în ospățul de la Dok unde însuși ginerele patriarhului l-a ucis la masa familiei. Tradiția morală catolică a fost severă față de această specie de trădare în special; violarea ospitalității și a relației de familie este tratată de Sfântul Toma de Aquino în Summa II-II q.40 despre război și q.55 despre prudență ca o ofensă deosebit de gravă deoarece adaugă la nedreptatea goală corupția suplimentară a legăturilor de încredere pe care se sprijină întreaga comunitate umană. Scăparea lui Ioan Hircan din complotul paralel de ucidere al lui Ptolemeu la Gazara, întoarcerea sa rapidă la Ierusalim, executarea emisarilor lui Ptolemeu și preluarea conducerii națiunii pregătesc scena pentru lunga dinastie hasmoneană care avea să guverneze statul evreiesc încă șaizeci de ani până la intervenția romană sub Pompei în 63 î.Hr. care a dizolvat independența politică evreiască și a inaugurat perioada în care Hristos avea să se nască. Notația finală a autorului inspirat este încărcată teologic prin însăși reținerea ei: celelalte fapte ale lui Ioan, războaiele sale și faptele sale bărbătești pe care le-a făcut și zidurile pe care le-a zidit, oare nu sunt scrise în cronicile preoției sale din ziua în care a devenit mare preot după tatăl său. Fraza 'din ziua în care a devenit mare preot după tatăl său' este recunoașterea autorului inspirat că oficiul preoțesc care începuse în neregulă sub Ionatan și fusese consolidat sub Simon trecea acum la a treia generație prin simplă moștenire dinastică — și în propria viață a lui Ioan Hircan, dinastia hasmoneană avea să conducă campanii de convertire forțată împotriva idumeilor (al căror descendent Irod avea să devină regele Iudeei în vremea lui Hristos), avea să provoace schisma internă între saduchei și farisei și avea să pună substratul pentru disfuncțiile politice și religioase ale perioadei celui de-al doilea templu pe care Iisus le-ar fi abordat în slujirea sa galileană. Biserica citește întregul arc final din 1 Macabei cu ochi sobri. Cauza macabeică a fost sfântă în originile ei, costisitoare în jertfele ei și necesară în rezultatele ei; templul a fost curățat, legea a fost restabilită, Hasideii au fost justificați. Dar dinastia hasmoneană pe care cauza a produs-o nu a putut susține sfințenia originilor sale; succesul politic a devenit sămânța decăderii religioase; oficiul preoțesc dobândit prin război și dinastie s-a îndepărtat de cuvântul profetic care avea să anunțe adevăratul mare preot după rânduiala lui Melchisedec. Martirii macabeici au intrat în comuniunea sfinților; dinastii hasmoneeni au intrat în cronicile unei împărății a cărei împlinire finală nu au putut-o produce ei înșiși. Sfântul Ieronim și Sfântul Augustin au citit acest arc final ca una dintre marile școli ale providenței în Vechiul Testament: împlinirea parțială a cuvântului profetic în cauza macabeică face loc împlinirii finale în venirea lui Hristos, iar limitările înseși ale dinastiei hasmoneene indică dincolo de ele spre împărăția pe care profeții o promiseseră.
Considerați

Consideră

Consideră arcul final din 1 Macabei ca o școală a limitărilor chiar și ale succesului politic sfânt. Cauza macabeică a fost sfântă; dinastia hasmoneană care a crescut din ea nu a putut susține sfințenia originilor sale. Acest model nu este unic perioadei macabeice; Biserica l-a trăit în propria ei istorie de multe ori. Reforma vieții religioase de către Sfântul Bernard de Clairvaux a dat naștere ordinului cistercian care în două secole a avut nevoie de reformă el însuși; expansiunea misionară a primilor iezuiți a produs provincii care în două secole au necesitat reformare; întemeierea națiunilor religioase de către monarhii catolici a produs instituții politice care în secole au crescut îndepărtate de spiritualitatea lor fondatoare. Unde în propria ta observație a Bisericii sau a instituțiilor catolice vezi același model la lucru astăzi — un carism fondator sfânt treptat obscurat de succesul pe care îl cumpărase? Consideră de asemenea ospățul lui Ptolemeu la Dok. Trădarea ginelui împotriva socrului la masa familiei este împlinirea structurală a meditației îndelungate a cărții macabeice asupra trădării. Tradiția morală catolică a fost clară că violarea ospitalității și a legăturilor de familie este o specie deosebit de gravă de păcat tocmai pentru că corupe încrederea pe care se sprijină întreaga comunitate umană. Unde în propria ta viață ai fost ispitit să folosești o relație familială sau o relație de ospitalitate pentru un avantaj politic pe care relația însăși nu îl justifica? Consideră în cele din urmă notația finală reținută a autorului inspirat. El nu deplânge; nu comentează; consemnează pur și simplu că faptele ulterioare ale lui Ioan Hircan sunt scrise în cronicile preoției sale. Tradiția catolică a folosit adesea acest tip de încheiere reținută în hagiografia ei — sfântul moare, faptele continuă, consemnarea istorică este invocată dar nu epuizată, cititorul este invitat să citească mai departe dar nu este obligat s-o facă. Ai cultivat această reținere în propria ta povestire a vieții tale, sau tindeți spre gestul editorial care absolutizează momentul final?
Răspunde
Acordă timp în această săptămână pentru a te ruga pentru o instituție catolică — un ordin religios, o universitate catolică, un apostolat catolic, o organizație de caritate catolică — al cărei spirit fondator simți că s-a îndepărtat de funcționarea ei prezentă. Oferă un Rozariu pentru reînnoirea carismei fondatoare sfinte a acelei instituții; dacă poți, scrie o scrisoare sau contribuie la o inițiativă de reînnoire în cadrul ei. Mărturia macabeică ne amintește că originile sfinte trebuie apărate în fiecare generație.
Roagă-te
Dumnezeule atotputernic și veșnic, care prin frații macabeici Matatia și Iuda și Ionatan și Simon și Eleazar și Ioan ai trecut poporul tău prin marea încercare a lui Antioh Epifanes la pacea relativă a epocii de aur a lui Simon, și care în tragedia finală a ospățului lui Ptolemeu la Dok ai învățat Biserica ta adevărul sobru că nici măcar succesul politic sfânt nu se poate susține decât dacă este reînnoit în fiecare generație prin convertirea inimii, susține în noi răbdarea îndelungată care nu absolutizează pacea parțială și nu o disprețuiește nici ea. Prin mijlocirea martirilor macabeici a căror mărturie a precedat mărturia apostolilor, prin rugăciunea lui Ioan Hircan și a urmașilor săi a căror moștenire mixtă providența ta a pliat-o în arcul mai lung care a pregătit calea pentru venirea Fiului tău, și prin rugăciunile Fecioarei Maria, regina împărăției pe care statul hasmonean nu a putut-o produce el însuși, dă-ne origini sfinte reînnoite în operații sfinte și vizibilitatea credinței memorializate purtate înainte neîntrerupt până la împlinirea finală. Prin Hristos Domnul nostru, care trăiește și domnește cu tine în unitatea Duhului Sfânt, un singur Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.

Eterniseed Original — Vocea Catolică · Domeniu public

Sursă și verificare

Citatele de aici sunt redate în engleză de Eterniseed din originalul de domeniu public prin convergență multi-model, verificate independent pentru fidelitate față de sursă și revizuite de un panel cross-provider cu patru modele. Fiecare citat este verificat mecanic ca fiind un substring exact al acelei redări publicate.